Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

VOX DOCUMENTI

 

Florian DUDAȘ

Emanuil Gojdu în sprijinul vechii

Catedrale Ortodoxe a Bihorului

În Evul Mediu, cetatea Oradea a prilejuit apariția și dezvoltarea în jurul ei a mai multor așezări care, prin contopire, au temeluit Urbea Mare din zilele noastre. Veneția  sau Velența, una din aceste așezări, era locuită, cu precădere, de români, de greci – sau mai degrabă macedoromâni – și de sârbi – sau mai degrabă sloveni –, cu toții fiind înrudiți prin credința pravoslavnică. Multora dintre acești oaspeți li se mai spunea și italieni, pentru că erau veniți din Veneția, oraș unde, până aproape de zilele noastre, slovenii au susținut o comunitate de sine stătătoare. În decursul ultimelor două veacuri, o bună parte dintre acești “iliri” de pe Crișuri fie că au fost asimilați, de către români și unguri, fie că au plecat spre alte meleaguri, lăsând vie doar amintirea trăirii lor pe aceste locuri, prin numele așezării Veneția – Velența din zilele noastre, prin faptele exemplare ale oamenilor de vază cu care au onorat istoria, ilustrate atât de documentele de arhivă cât și de urmele materiale sau de splendidele odoare (inclusiv tipărituri venețiene) cu care au înzestrat vechile biserici ortodoxe din Oradea și din alte așezări ale Crișanei.

Date despre cel mai vechi lăcaș de cult românesc din Oradea se păstrează de la sfârșitul stăpânirii turcești, când, pe vremea episcopului ortodox Efrem Beniamin, exista în Velența o veche biserică de lemn. La 1721, în locul ei comunitatea a ridicat un alt edificiu, din lemn și cărămidă, ce a ființat până în 1771 când, cu aprobarea Curții imperiale, a început înălțarea atât a Catedralei cât și a Reședinței episcopale, lucrări încheiate în vara anului 1779. În deceniile următoare, cele două așezăminte – ce întruchipau Curtea episcopală a românilor ortodocși din Țara Bihorului – au fost înzestrate de către oameni de bună credință de pretutindeni, mai ales din Oradea și Bihor, dar și din Muntenia, Macedonia, Grecia, Veneția și Pesta, cu odoare de valoare istorică și artistică, bunuri care au transformat sfântul lăcaș în cel mai important monument baroc înălțat de români pe meleagurile Crișanei (despre toate acestea, a se vedea lucrarea noastră, Odoarele vechii Catedrale Ortodoxe a Bihorului, Oradea, 2005).

După cum se știe, în decursul veacurilor trecute, atât cetatea cât și așezările, respectiv cartierele constituite în jurul ei, au fost năpăstuite, alături de felurite calamități naturale, de câteva incendii năprasnice. Unul dintre cele mai nimicitoare s-a dovedit a fi cel din anul 1836 când, potrivit mărturiilor păstrate, au ars marea majoritate a edificiilor orașului, inclusiv bisericile. Nu a fost ocolită nici Velența, acum fiind nimică până la temelii Reședința episcopală precum și acoperișul vechii Catedrale ortodoxe. Ani la rând credincioșii ortodocși din Velența au contribuit la refacerea lăcașului, făcându-se apel și la comunitățile din Bihor și din alte locuri.

Documentul inedit expus în cele ce urmează relevă aportul comunității ortodoxe din Pesta, unde, în preajma Rusaliilor anului 1842, din inițiativa marelui mecenat de obârșie macedoromână, născut la Oradea, Emanuil Gojdu, s-a realizat o importantă colectă în bani și diferite bunuri destinate refacerii edificiului vechii Catedrale.

Subscripția relevă, în primul rând, aportul important al familiei militantului român, îndeosebi a soției acestuia, Anastasia (născ. Pometa), „o macedoromâncă, cu pronunțate sentimente românești și bună ortodox㔠(T. Neș). Aceasta, singură, a dăruit suma de 20 florini și, împreună cu Ecaterina Vangel (născ. Bologan) au adunat și oferit ornate și alte bunuri în valoare de peste 70 florini. Surprinde plăcut contribuția importantă (50 florini) a altui mare mecenat român al epocii, Ioan Mocioni de Foen (1780-1854), despre care știm că a avut o familie numeroasă (18 copii!), dintre care frații Petru, Andrei, Antoniu și George „au ridicat-o la o importanță istorică pentru întreaga dezvoltare politică și culturală a românilor din Ungaria” (C. Diaconovici, Enciclopedia Română, Sibiu, 1904, p. 304). Acestora li s-au alăturat  Elisabeta Takacs, Constantin Țica și Constantin Grabovski, cu câte 20 florini, Arghir Vrani și Irina Rajcovici (născ. Pometa) cu câte 10 florini, Ecaterina Milici și Dumitru Sachelarie cu câte 5 florini și episcopul sârb din Buda, Platon Atanscovici, cu numai …un florin. Valoarea totală a subscripției a fost de peste 157 florini. Actul, întocmit în Pesta, poartă data de 9 iunie 1842, fiind semnat de Emanuil Gojdu. Din rezumatul scris pe versoul documentului de către nimeni altul decât Ioan Dragoș (viitorul revoluționar martir de la 1848-1849), acum student la Academia de Drept din Oradea (implicat, se pare, în activitatea Consistoriului orădan) aflăm că ajutorul comunității din Pesta a ajuns la Oradea în 20 iunie 1842, banii fiind folosiți la refacerea acoperișului din lemn și șindrilă al Catedralei, lucrare evaluată la 2750 florini.

Documentul dezvăluit mai sus atestă, prin fapte concrete, alături de generozitatea marelui intelectual și om politic, atașamentul și recunoștiința față de vatra sa și a străbunilor săi macedoromâni din Urbea Mare, față de credință și de sanctuarul credinței lor din Velența Orăzii, întru pomenirea tuturora.

Am aflat de cuviință să readucem acest document în conștiința contemporană într-un moment în care soarta lăsământului său se află într-o grea cumpănă. Faptul că în timp ce în România, pe meleagurile Transilvaniei, urmașilor potentaților unguri de odinioară li se restituie mari latifundii, conace, castele și palate, în Ungaria nici măcar nu există o lege care să îngăduie așa ceva românilor, ne face să nu credem în generozitatea Budapestei și să încheiem în același cuget cu Teodor Neș: “Bihorul de care e legat prin viața părinților, prin naștere, prin prietenii politici și de credință, îi reclamă osemintele ce zac părăsite și cu somnul agitat în cimitirul din Budapesta. Ele trebuiesc aduse acasă, iar deasupra lor să se înalțte un lăcaș de închinare și pelerinaj. Mormântul lui Emanuil Gojdu trebuie să fie în Oradea, o nouă și neclintită piatră de hotar” (Oameni din Bihor, Oradea, 1937, p. 103-104).