Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

Fișele unui memorialist (67)

În anii ‘50, A.E. Baconski era un fel de Petru Dumitriu al Clujului. Foarte chipeș, elegant, arogant, făcea servicii dintre cele mai indigne regimului comunist aflat la apogeul dez­mă­țului său, cu subînțelesul unei supradotări personale, „dincolo de bine și de rău”. Ca re­dactor-șef al revistei Steaua și în urma volumelor publicate, cîștiga foarte bine (era o vreme în care oficialitatea totalitară se arăta generoasă cu scriitorii și artiștii și nu pregeta a-și etala bu­năstarea de pildă apărînd, pe ploaie, într-un costum abia scos de la croitor (trăiam ani în care un biet salariat nu-și putea îngădui o haină nouă nici măcar o dată la câțiva ani), cum­părînd, zice-se, mobile, bijuterii, tablouri de la „foștii” ajunși la sapă de lemn (Blaga îmi spu­nea, cu un mic surîs ironic, că se comporta aidoma unui om deprins, de la un moment, cu un anume „standard de viaț㔠la care n-ar mai fi putut renunța). De altminteri, Baconsky a im­primat și celorlalți „steliști” o ținută vestimentară mai mult decît îngrijită, asociată cu un or­goliu de castă care sfida discret „socialismul” uniformizator întru mizerie, slujit însă pe plan pro­pagandistic. Vorbea cu emfază, cursiv și într-o manieră sofistică, deoarece se silea a împăca, precum emulul său bucureștean, o anume cărturărie „în contratimp” cu cerințele dure ale ideologiei oficiale. Informat dar și cinic, proclama „decesul”  poeziei cu orizont transcedent  ca și al suprarealismului, în favoarea unei creații „noi”, o „sinteză umanistă”, un fel de cla­sicism al „noii orînduiri”, orientare al cărei lider se scotea fără doar și poate. Nu admitea nici o contrazicere (cu toate că discursul  său releva o anume elasticitate formală a aserțiunilor, o benevolență condescendentă de „om de lume” în raport cu colocutorul), nu admitea nici o concurență, cît de vagă. Bunăoară cînd au apărut în Tribuna, proaspăt înființată, cîteva cicluri de poezii semnate de Gheorghe Chivu (texte dintre cele mai frumoase publicate la noi la finele deceniului șase; de mirare  că autorul lor e azi uitat!), nu și-a putut împiedica o vi­zibilă iritare. „Cine este Gheorghe Chivu?”, am cutezat să-l întreb: „Un cetățean pe care-l cheamă Gheorghe Chivu” a răspuns sec bardul privilegiat. Cornel Regman a comentat ura consternantă pe care Baconsky a purtat-o membrilor Cercului literar de la Sibiu, o ură ce a mers pînă la delațiune, iar Victor Felea, în Jurnalul unui poet leneș, a consemnat opoziția în­verșunată a ex-diriguitorului Stelei la adresa șaizeciștilor aflați la început de cale. A.E.B. visa așadar un gol în jurul său. Indiscutabil, poetul se considera un ins desăvîrșit sub toate raporturile, un apolinic născut să domine, pe care epoca nu-l merită. Gata de compromisuri, pîndea totodată prilejurile de emancipare (nu ne putem da seama în ce măsură dintr-un spirit al justiției estetice sau dintr-unul doar al afirmării personale). Așa se explică mica „libera­lizare” a revistei Steaua (momentul 1955-1958, cu, să recunoaștem, benefice ecouri în țară), ca­re avea să-l coste scaunul de conducere. Îmi aduc aminte cu amuzament de poza ce-o afișa tru­fașul poet demis din funcție, în vara lui 1958. Se preumbla mai strălucitor înveșmîntat ca niciodată prin centrul Clujului, arborînd un zîmbet ostentativ, pe cînd privirea îi era mascată de o pereche de ochelari  de soare, iar la redacție poposea în biroul lui Aurel Gurghia­nu, aflat în aripa opusă celei în care fusese propriul său birou, așezat pe un scaun în mijlocul în­căperii, cu brațele încrucișate și cu fruntea superb înălțată, aidoma unui principe în exil. „Exilul” avea să-i fie suficient de convenabil, nu în altă parte decît în București („oraș închis” pentru muritorii de rînd!), unde a dobîndit o locuință ultracentrală și și-a inaugurat o nouă etapă a carierei. Să admitem, o etapă cu mult mai reprezentativă, care l-a impus drept unul din scriitorii noștri de seamă ai acelor ani, cu o demnitate tot mai pronunțată, pe care o va cur­ma, intempestiv, cutremurul din 4 martie 1977. O „declasare în sus”, cum se rostea, cu pri­vire la cazurile similare, pare-se că G.Ibrăileanu. O „declasare” cu benefice rezultate... Față de mine, autorul  Fluxului memoriei a manifestat o atenție seniorală foarte drămuită, publi­cîn­du-mă prima oară în Steaua după multe luni de adăstare și apoi „cu pipeta”. Eram, e ade­vă­rat, foarte timid, un coplilandru impresionat de mediul redacțional (apăreau pe atunci foarte puține reviste în țară, titlul de redactor la una din ele fiind mai rar și, în ochii multora, mai prestigios decît cel de profesor universitar!), însă cred că indispunea și relația mea, a­junsă de oarecare notorietate în mediul clujean, cu Lucian Blaga și, în speță, o vorbă de mare pre­țuire pe care autorul Nebănuitelor trepte a crezut de cuviință a o pronunța cu privire la poetul începător  ce eram. După cît se pare, A.E.B. vedea în Blaga nu mai puțin decît un... rival ! Sau, în cel mai bun caz, se socotea un succesor al său, pe un plan de egalitate, numărul unu al poeziei românești pe de o altă buclă, „superioară”, a evoluției acesteia...

*

Regimurile represive favorizează comportamentul individualist, egoist. Doctrina ofici­a­lă a „colectivismului” duce, precum o reacție naturală, la anticolectivism.

*

Înăutrul tău, adesea, n-ai nici o vîrstă. Chestiunea vîrstei se pune în sfera raporturilor cu Celălalt, cu atît mai apăsat cu cît aceste raporturi   sînt convenționale, dezafectivizate.

*

„Dacă astăzi  mai există un romantism, el este de natură libidinală și nu sentimental㔠(Pas­cal Bruckner, Alain Finkielkraut, în Noua dezordine amoroasă).

*

Amintirile sînt locuri ale promiscuității. În cuiburile lor se culcă laolaltă oameni și zei.

*

Precum oricare alt exces, excesul de luciditate indică un dezechilibru al ființei.

*

Experiența se naște din experiență. Creația are aerul că se naște din nimic.

*

De la un timp, oricîte eforturi ai depune, nu mai ești în stare nici măcar a imita. Bine-rău, scrii doar ca tine însuți.

*

Calitatea vine tiptil, cu pași noi, de pisică. Doar mediocritatea sosește în sunet de fan­fa­ră.

*

Deschide ochii larg, spre a vedea cît mai mult vizibilul și, dacă se poate, o fărîmă din invizibil.

*

„Îi numim sceptici pe cei care nu au iluziile noastre, fără a ne da osteneală să aflăm da­că au altele” (Anatole France).

*

Fascinat de prezent ca de-o imobilitate. Cu toate că prezentul e mișcarea însăși, o miș­ca­re dinspre ficțiunea trecutului spre ficțiunea viitorului.

*

Ruptura dintre suflet și trup, resimțită alternativ ca o șansă a unuia sau altuia.

*

Sufletul, cel adevărat, e pururi imatur.

*

Ai nevoie de vorbele altora ca de-o cîrjă cu ajutorul căreia speri într-o zi să poți merge sin­gur, ca și cum fractura ți s-ar fi vindecat. Îți dai seama însă cu timpul că această cîrjă a intrat în țesuturile tale și că, deși invizibilă în afară, te susține lăuntric. Idealul tău: să te miști în așa fel încît să oferi publicului un spectacol al autonomiei tale.

*

„Sub regimul lui Nicolae Ceaușescu (...), fie dintr-o resemnare ce părea îndreptățită de momentul istoric, fie din nădejdea în eficacitatea socială a creației personale, aproape toți scriitorii și artiștii am încercat să contribuim la ceea ce socoteam că ar putea inaugura totuși o renaștere a culturii noastre. (...) Dar prea curînd acest regim, asemeni oricărei întreprinderi co­muniste, s-a dovedit inapt a întemeia cinstit ceva. Înainte chiar ca mizeria materială cea mai degradantă din toată istoria noastră să ne prindă în ghearele  ei, ceea ce încă se mai poate jus­tifica — zicînd așa — prin incompetența originară a clicii de familie și partid ce cîrmuiește Ro­mânia, Ceaușescu și acoliții lui au purces la dezintegrarea programată a structurilor fără de care spiritualitatea românească nu poate ființa. Școala a fost abătută de la rolul ei esențial de a produce minți clare și luminos orînduite, care singure pot alcătui mediul creator de civi­li­zație și cultură. Minciuna sfruntată și politica sistematică de fărîmițare a cadrelor au corupt de sus pînă jos societatea, aducînd nația nostră într-o incomparabilă derivă morală. Românii au ajuns un popor fără țară, în urechile cărora ocara cea mai mare este cuvîntul patrie. Bise­rica Ortodoxă prin ierarhii care tac nepăsători cînd ni se dărîmă sfintele lăcașuri, ne-a părăsit de mult. Dar noi scriitorii, cum facem oare față acestei primejdii nemaipomenite la care e supus neamul nostru? Își poate imagina vreun scriitor că o carte bună, rătăcită în acel haos dis­trugător, ajută cu ceva la salvgardarea măcar a viitorului, dacă și așa prezentul se înfățișează ca o țarină pustiită? Pentru ce suflete stălcite, pentru ce minți nebuloase din România de mîine, scriu eu această carte? Mi se pare că se înșeală chiar și acei scriitori atît de stimabili, care își manifestă îngrijorarea și scîrba printre rîndurile cărților lor frumoase. Față cu o catastrofă națională de atari proporții nu mai poți ajuta decît prin lupta politică directă, prin re­fuzul rostit în auzul tuturor de a accepta umilința și destrămarea. Mi se pare inadmisibil ca un Paul Goma sau un Dorin Tudoran, scriitori admirabili, care au înțeles că e datoria noastră a tuturor a răspunde de starea societății românești, să rămînă de fiecare dată atît de izola­ți în dramatica și curajoasa lor acțiune. (...) Această singurătate și izolare a scriitorului român, care luptă pe față pentru drepturile concetățenilor săi, mi se pare tragică și îngrijorătoare pentru mentalitatea societății noastre actuale. (...) S-a săpat oare o prăpastie atît de mare între in­te­resele noastre, ale scriitorilor, și interesele primordiale ale poporului român? S-a stins în noi fla­căra conștiinței istorice atît de vie în mințile lui Bălcescu și Kogălniceanu, lui Ghica și Alecsandri, lui Bolintineanu și Heliade Rădulescu? A încetat să pîlpîie oare în sufletele noastre grija sfîntă față de durerile neamului nostru oropsit, care făcea să tremure nu numai pana lui Grigore Alexandrescu? În numele acestor umbre mustrătoare, în numele celor care ne vor judeca peste veac, eu cred  că fiecare dintre noi trebuie să pună în cumpăna judecății sale sen­timentul rușinii”. Acum, cînd I.Negoițescu însuși a devenit o „umbră mustrătoare”, cum ne-am putea îndoi de actualitatea dramaticelor sale constatări și a pateticelor sale interogații, așternute în anii '80? Unele rele sociale se istoricizează și cît de greu ne vine să scăpăm de ele!

*

Nu e deloc inofensivă această acră stupiditate a obligațiilor cotidiene. Ea ți se în­ti­pă­rește în suflet, dîndu-i o înfățișare bătrînă și colțuroasă, invadată de riduri. Sfîrsești  prin a purta în timp un chip mai uzat decît cel ce-ți apare în oglindă.

*

Odinioară priveam în oglindă pentru a mă cunoaște. Acum mă privesc pentru a-mi da seama dacă mă mai pot tolera.

*

Oglinda, un obiect parcă făcut pentru a deveni simbol. „Așa cum o oglindă bine fă­cută primește pe suprafața ei lucitoare trăsăturile celui care îi este înfîțișat, tot astfel sufletul, pu­rificat de murdăriile terestre, primește în neîntinarea sa imaginea frumuseții incorupti­bile” (Grigorie din Nysa).

*

Ratarea ar putea fi doar o incapacitate de expresie ce nu exclude intensitatea trăirii de ca­re are nevoie expresia? Dar cum, Doamne, să stabilim acest lucru cu slabele noastre puteri u­mane? Cum să ne delimităm de jocul cu miză finală al cuvintelor?

 

*

Ți-e teamă să notezi  unele „adîncimi” deoarece ele își macină forma, tinzînd către nai­vitatea locului comun. E corijarea grandilocvenței prin modestia platitudinii. Marele ad­ver­sar al marilor adevăruri nu e minciuna, ci banalitatea.

*

Revelația pe care o poți avea privindu-l pe celălalt fără nici o preconcepție, drept în ochi.

*

Idealizare: se spune frecvent despre ură că e viscerală, însă niciodată despre dragoste.

*

Voința se vrea o mașină de atac, dar, vai, de cîte ori nu e decît o cetate mai mult ori mai puțin dezafectată!

*

Doar superficiile sînt dificile. Adîncurile sînt ușoare ca aerul.

*

Îndoiala e rodul sumbru al complexității. Credința e simplă în esența sa.

*

Despre licoarea noastră de toate diminețile, o spectaculoasă schimbare de perspectivă: „Cu cît este mai tare, cu atît cafeaua are o acțiune mai bună asupra inimii, susține cercetătoa­rea italiană Chiara Trombetti, deși în mod tradițional medicii recomandă moderație în pri­vin­ța consumului de cafea. Milioane de oameni își încep ziua cu o cafea, însă acest obicei a fost criticat foarte mult timp, medicii învinuind cafeaua că dăunează sănătății inimii. Acum, lu­crurile par să se întoarcă la 180 de grade. «Uitați ceea ce vi s-a spus pînă acum», spune dieteticiana Chiara Trombetti, de la Institutul Humanitas Gavazzeni, de la Bergamo. «Ca­feaua vă face bine și cu cît este mai tare cu atît vă face mai mult bine», spune ea. Dr. Trombetti spune că, personal, nu poate suporta cafeaua, dar are dovezi științifice care susțin că a­ceasta face bine sănătății. Cafeaua conține tanină și antioxidanți, care au o acțiune benefică a­supra inimii și vaselor de sînge, spune cercetătoarea. De asemenea, cafeaua calmează du­rerile de cap și ajută la prevenirea unor boli de ficat precum ciroza sau pietrele la ficat. Co­feina poate reduce și frecvența crizelor de astm și ajută la îmbunătățirea circulației sîngelui” (Adevărul, 2004).

*

Blaga despre Camil Petrescu: „E un Mitică la pătrat”

*

17 martie 2005. Fac un drum cu mașina la Craiova. După ce mi-am terminat treaba (sur­prinzător de repede!) la Curtea de apel, unde am însoțit o rudă, vizitez Biserica Madona Dudu. Construcție înaltă, importantă, rece, din anii '20-'30. Un interior vast, acoperit de picturi bine întreținute  ce degajă o energie melodios-imperativă precum un cîntec din trom­pe­tă. În spațiile dintre imaginile sfinților apar dreptunghiuri cu înflorituri în aur, de-o mare vervă grafică, precum un ecou din secession. La ieșire găsesc în curte, spre surprinderea mea, o cruce modestă care marchează mormîntul lui Vasile Cârlova, Labișul veacului al XIX-lea. Dumnezeirea și poezia adunate la un loc.

*

În aceeași zi, solară și imprevizibil caldă (sînt peste 20 de grade C!), văd, în goana ma­șinii, casa din Peșteana-Jiu, unde mi-am petrecut cinci ani din copilărie. Acum funcționează într-însa un dispensar veterinar. În partea din față a curții, goală odinioară, a apărut între timp o livadă de pomi deja viguroși. Casa e aparent neschimbată, parcă  ușor contractată totuși, paralelipiped al nostalgiei. Simțămînt curios: parcă mă așteaptă la o enigmatică reîntîl­nire, dincolo de învolburările timpului, ca un loc rezervat în sala unui spectacol fantomatic care se amînă mereu.

*

Moment negru. Existența ca o robie. Cum să scapi din lanțul ei, să fii liber aidoma unui obiect neînsuflețit?

*

Trecutul poate mai curînd adăpăsti speranța decît viitorul, aidoma unei cărți frumoase care îți dă o stare de reverie după ce ai terminat-o  de citit, te purifică prin aerul de fi­nit al Formei. Viitorul e inform, haotic. Speranța nu se poate lega de haos, ci de-o structură mă­car parțial cunoscută.

*

„Reclama poate fi definită drept știința de-a opri în loc inteligența omului exact atîta timp cît să scoată banii din buzunar” (Stephen Leacock).

*

Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de propoziții care să nu de­pă­șească două-trei cuvinte și a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvînt.

*

Nostalgia cîntă neîmplinirea dorinței, muzicalizează fatalitatea.

*

A cînta: a echilibra știutul cu neștiutul.

*

Cuvinte care înveselesc de-a dreptul lucrurile și cuvinte care de-a dreptul le întristează.

*

Groaznice lacune de cultură ale celor mai mari între mari. Platon nu l-a citit pe Hegel, Kant nu l-a citit pe Heidegger, Dostoievski nu l-a citit pe Proust, Shakespeare nu la citit pe Beckett...

*

Indivizii mulțumiți de existența lor dispun de regulă de-o antenă pentru comic bine conturată. „Filosofia” lor are nuanțe bune, ca o revărsare hazlie a berii peste buza unei halbe um­plute în exces.

*

„Un critic literar cam morocănos de felul său și sub pana căruia mai toți autorii ce-i în­cap pe mînă seamănă leit, devenind și ei morocănoși, semnala nu prea demult marele «pe­ricol» ce paște literatura română: ca ea să fie literalmente strivită de suprapopulația poetică! Întorcînd pe dos celebra alegație a lui Vasile Alecsandri, acest critic suferind de bilă a pretins, într-unul din cele trei ceasuri rele ale zilei de marți — ziua lui preferat㠗 că poezia e un fel de pojar simptomatic al culturii române: pînă ce nu va spune adio poeziei, această cultură, cu literatura ei cu tot, seamănă cu un copil blestemat să nu mai crească și să nu se mai facă mare. Cu alte cuvinte, dată în mintea copiilor, literatura infestată de prea multă poezie în dauna suratelor ei mai serioase ca proza, dramaturgia și chiar critica literară are soarta   ado­les­centului necopt rămas pe pragul pubertății, incapabil să ajungă la maturitate.

«Românul s-a născut poet» — zicea veselul Alecsandri, da, însă e numai ca el să moară... prozator sau filosof, adaugă  morocănosul nostru critic, punîndu-și în cap tot po­po­rul de poeți din România. Nu doar numeros este acest «popor», ci și, vai, foarte talentat, atît de talentat încît s-ar putea ca, privit dinspre viitorul pe care cei mai mulți dintre noi nu-l vor apuca, el să însemne ceea ce a însemnat, pentru secolul trecut, epoca fastă a literaturii ro­mâ­ne cînd pe coridoarele ei mult mai strîmte decît cele de azi apăreau admirabilii «șaizeciști».” (C. Stănescu).

*

Împlinirea poate fi socotită iluzorie, neîmplinirea niciodată.

*

Utopia: o neîmplinire omologată.

*

„Omul cumsecade de la Paris minte de zece ori pe zi, femeia cumsecade de douăzeci de ori pe zi, omul de lume de o sută de ori  pe zi. N-am putut socoti niciodată de cîte   ori pe zi minte o femeie de lume” (H.Taine)

*

Minciuna are picioarele scurte, dar... mînă lungă.

*

N-am impresia că umorul se poate întinde la nesfîrșit, că poate deveni o industrie. Ca­li­tatea  sa presupune pudoarea selecției, a delimitării convenabile și, neapărat, alternanța. Mă intrigă mai mult decît mă amuză  o revistă în care materia umoristică se revarsă săptămînal pe hectare întregi de tipăritură, ca și cum pe lume n-ar exista nimic altceva...

*

Încăpățînarea: caricatura consecvenței. O consecvență desfigurată de prostie.

*

A lua în serios  pe cutare bîrfitor mărunt care nu încape-n lume din pricina umbrei tale, ar însemna să nu te iei în serios pe tine.

*

Între credință și inteligență există o relație capitală. Credința se cuvine a fi o transfigu­ra­re mîntuitoare a inteligenței. Inteligența lipsită de credință are strălucirea de flacără neagră a lui Lucifer.

*

Jocul inocent al timpului care uneori se comprimă pe durate obiectiv lungi („Cît de re­pede trec anii!”), alteori se dilată pe durate obiectiv   scurte („Cît de încet se scurg zilele!”), ca și cum ar vrea să ne semnaleze natura sa liberă, ludică. Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît timpul se copilărește pentru noi...

*

Primesc săptămînal o sumă de cărți de versuri din toate colțurile țării. Oare cum află au­torii lor, de care, de cele mai multe ori, n-am auzit, adresa mea și uneori și telefonul, deoarece unii dintre ei mă sună pentru a-și confirma recepția cărții trimise? Mă simt jenat, căci mi se presupune, vai, un rol de... Mecena al cuvîntului critic pe care, în marea majoritate a cazurilor, nu l-aș putea asuma. Lăsînd la o parte împrejurarea că mai toate aceste plache­te au un nivel modest (deși sînt și excepții care mă bucură), ar trebui să am la îndemînă zile de șapte ori mai lungi și o energie corespondentă pentru a le comenta pe toate...

*

„În ochii multora, poetul încarnează spiritul evanescent, lipsa de spirit practic, visăto­ria și călcatul în străchini, ineficiența în chestiuni care țin de viața de zi cu zi. Acestora le-aș răspunde că nu știu despre ce vorbesc. Poetul, spre deosebire de filosof, trăiește în concretul cel mai brut, gîndește în orizontul cuvintelor grele, pline de sevă, «materiale», detestînd conceptele și abstracțiunea. El rezonează în mod aproape natural cu cei din jur, imaginea poetu­lui refugiat în turnul de fildeș nefiind decît o frumoasă și neadevărată metaforă romantică. Nu cunosc nici un mare poet care să-și fi scris opera în izolator. E drept, la Vallée aux Loups, Chateaubriand își construiese un mic turn (La Tour Véléda), unde obișnuia să se retragă pentru a scrie. Dar nu din silă față de mulțime, ci pur și simplu ca să scape de gura nevestei sale. Nu întîmplător Platon îi alungă pe poeți din  cetatea lui filosofică, prejansenistă. Platon, poet ra­tat, nu le putea ierta adevăraților poeți tocmai simțul realului în care se înrădăcinează orice vi­ziune politică. Eminescu, poetul, a fost cel mai mare analist politic al vremii sale, în ciuda con­testărilor unor ageamii din zilele noastre. Și așa mai departe (a se citi, spre răsedificare, «Choses vues» ale lui Victor Hugo!)” (Cristian Bădiliță).

*

A admira înseamnă a situa obiectul admirației la oarecare distanță de tine, a-ți „sacri­fica” impulsul absorbant al intimității în favoarea lui. De unde distincția dintre admirație și iu­bire.

*

Există două posibilități de-a aborda pozitiv un om „mare”: admirația, care, paradoxal, te îndepărtează de el, și iubirea, care te aproie, „topind”, paradoxal, admirația.

*

„Admirația: sentiment rece care prin caracterul lui de uimire inertă exclude orice pa­siu­ne mai cald㔠(Lessing).

*

Contrariu a ceea ce crede îndeobște, a fi realist înseamnă a ține seama în măsură decisivă de aparențe. Emoția, visul, poezia, speculația etc. nu intră în calculul tipului realist, care cu fermitate ocolește factorii deopotrivă ai sufletului și ai spiritului, atît de greu de corelat cu a­parențele.

*

„Săptămîna trecută, la 100%, Robert Turcescu (...) l-a avut ca invitat pe Marian Mun­teanu, acum — se pare — un prosper om de afaceri. Dar nu s-a discutat despre asta (deși, sincer, pe mine m-ar fi interesat cum a făcut «Isus din Piața Universității» primul milion!), Tur­cescu l-a întrebat despre Măgureanu (Virgil), despre fiica unui general de Securitate, despre Țuțea, Coja &  Vatra Românească, Munteanu a pomenit ceva de niște coincidențe... Turcescu l-a întrebat de ce n-a acuzat niciodată SRI-ul pentru suferințele îndurate, Munteanu  a măr­turisit că el nu urăște pe nimeni... ș.a.m.d. Ce se poate spune — elegant, așa — este că fostul lider al studenților n-a prea   convins (deși Turcescu i-a dat, la sfărșit, o bilă albă). Mă uitam la el și, pe bune, nu puteam suprapune chipul lui de-acum peste cel din balconul Pieței: ce mi se suprapunea în minte era ideea că poate cel de-acum este «adevăratul Marian Mun­teanu», iar ce vedeam atunci era o ficțiune — sau o fantoșă. Și, peste toate suprapunerile (ca ima­ginile unui televizor defect), aceste vorbe celebre: «Poți minți toți oamenii un timp sau poți minții unii oameni tot timpul, dar nu poți minți toți oamenii tot timpul». Dacă gîndesc cu păcat, Doamne iarta-mă! Dacă nu, nu” (a.l.ș.,în Dilema veche, 2005). L-am întîlnit și eu pe „tribunul” Marian Munteanu, în culisele celebrului balcon, pregătindu-mă a lua cuvîntul. L-am văzut și m-am înspăimîntat: urla, se agita isteric neîncăpîndu-și în piele, se răstea la oa­meni de trei ori mai în vîrstă decît el, care înmărmuriseră. Încă de-atunci mi-am dat seama că nu merită o bilă albă...

*

Fac parte din rîndul oamenilor care s-au format nespus de încet și care, de fapt, se for­mează în continuare, toată viața, printr-o înaintare de melc. Încerc astfel satisfacția fiecărui cen­timetru cucerit. Îi înțeleg pe acei artiști orientali care-și propuneau a se „perfecționa” pînă la vîrstele cele mai înaintate.

*

Ordinea lucrurilor mari se întîmplă să fie favorizată de dezordinea celor mici, ca o tandră compensație a vieții, dar și ca o supapă a energiei morale.

*

Unii anașiști socotesc că, în epoca prezentă, umanitatea se orientează spre o modalita­te existențială analitică și numerică, „uscată”, în detrimentul uneia simbolic imaginative, su­cu­lente. N-avem oare a face cu un mijloc de defensivă față de extraordinara explozie crea­toare, care a dizolvat limbajele, frizînd situația limitei? Față de nihilismul contemporan care a făcut cu putință, acordîndu-le chiar privilegiul unui loc central, arta și filosofia absurdului? Așa­dar o strategie „realistă”, conservatoare! Ne apărăm de extremele „liberatoare” ale sufletu­lui prin extremele „dogmatice” ale spiritului.

*

„Și astfel tăcerea lui Dumnezeu, ce lucru teribil pentru omul aruncat în starea sa de pă­cat și în angoasă, nu este aceea a celui care tace pentru că nu există sau a celui care tace pentru că vrea să abandoneze, ci a aceluia care tace pentru că plînge și tace tocmai pentru că plîn­ge. Pe de altă parte, este foarte adevărat că această suferință și plînsul lui Dumnezeu intră ca parte importantă, chiar preponderentă, în răul universal, multiplicînd într-un mod cu­tre­mu­rător și nemaiîntîlnit caracterul său scandalos” (Luigi Pareyson).

*

Inteligența e mai curînd compromisă de imoralitate decît de prostie (limita ei natura­lă).

*

Vorba de spirit: varianta color a spectacolului inteligenței.

*

Viciul: o caricatură a libertății. Sau, mai cruțător, o libertate bolnavă, care nu mai poa­te respira.

*

Amintirile tind să ne devore precum orice ficțiune.