Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

COMENTARIU

de

Xenia KARO

În căutarea semanticii pierdute

însemnări pe marginea unui singur poem

Poemul “Structura nopții” care deschide volumul omonim Angela Marinescu, Structura nopții, Editura Cartea Românească, București, 1979  al Angelei Marinescu, se detașează prin exemplaritatea viziunii poetice și printr-o complexitate incitantă, privind textul în multi­pla­niralitatea lui. Deși are prezentarea unei arte poetice implicite și descriptive, dar ceea ce a­trage atenția, dincolo de artificiul lingvistiv (desigur, un aspect foarte important al poeticii de ansamblu al autoarei) este echilibrul în detaliu realizat între eu și cuvântul său, între cuvânt și efectul său, eul. Substratul semantic al poemului are ca pretext, nu și ca trimitere imanentă, i­maginea platoniciană a grotei, în virtutea echivalenței umbră- ființă. Nu putem vorbi însă de un platonism asimilat, asumat. Orice idee, stilistică sau filosofică, devine în poetica An­ge­lei Marinescu simplu instrument pentru conturarea unei teze obligatoriu și puternic  in­di­vi­dualiza(n)te: refacerea unității primordiale, a “Unului”, cum se exprimă explicit poeta în mai multe rânduri. Nici un subiect-vedetă filosofic (sau stilistic) nu va fi creditat până la ca­păt, ci evaluat după o grilă proprie, fidelă acestei idei.

Ritmul tematic al poemului este imprimat de mișcarea de refacere a momentului ori­gi­nar, de reidentificare a resorturilor existenței în inalterabilitatea lor și este construit în cheia simbolică a culorii negru, purtătoarea prin excelență a promisiunii reîncarnării, a recuperării ființei, culoarea absolutului. Atmosfera construită derivă din senzația de presiune, de contor­si­onare, de spațiu limitat, de restrângere în sine, de “cer apăsător” - “închircit”, “piept îngust”, “că­rările înguste”, “cerc strîns viața mea”, “închircită lumină”, în așa fel încât ceea ce putea fi interpretat în volumele anterioare drept nostalgie, melancolie, se transformă acum într-un sen­timent  tutelar de spaimă și mai ales de profundă incompatibilitate cu materia, de nervo­zi­tate resimțită ca fiind în pragul dezintegrării psihice. Urmarea este o conectare pe cont propriu la soluția răsturnării imaginii, la schimbarea ordinii lumii, la smulgerea balanței dintre po­zitiv și negativ: „Văd cum Răul se răsucește jalnic, sucombînd sub tufișul/ Îngrețoșat de a­tîta frumusețe trecătoare”.

Se conturează pe parcursul poemului diferențierea (în accepție nietzscheeană) fundamentală între vitalitatea efemerului și energia eternului. Ziua, indicele valorilor pozitive, car­te­ziene, ajunge să facă trimitere la ceea ce este alterat, pervertit, să fie spațiul închis al valori­lor efemere. Vitalitatea diurnă devine vitalitatea sterilă, falsă, a ceea ce este muritor. Dintr-un astfel de mediu opac derivă imposibilitate de a comunica: „Țipătul nu se pierde, nu se stinge, ci se întoarce înapoi lovindu-se/De pieptul îngust, amenințîndu-l. Și nu mai pot pleca”.

În condițiile în care diurnul și-a pierdut valențele disciplinare, noaptea, teritoriul in­con­știentului, al deschiderii absolute, și implicit momentul propice creației, devine în chip firesc refugiul din calea mediocrității, adevărata și cea mai sigură variantă de receptare a informației: „Obsedată de umbră și-ntuneric, acum, cînd trîmbițele răsună”.

Noaptea este cronotopul în care  vitalitatea și capacitate de gândire și reprezentare pot de­păși limitele traductibilității sentimentelor, pe cele ale disponibilităților afective, cu atât mai mult cu cât, la nivelul creierului, în ordinea spirituală, este abolită diferența de genuri, se pierd coordonatele unei feminități constrângătoare și furnizoare de inferioritate (la nivelul re­ceptării). Opoziția între “pieptul îngust” și “sângele și creieru-mi vast”, între sentiment și simț, este convertită sub imperativul transgresării spirituale a realității în cuplul: sete de cu­noaș­tere – inconștient (ca unic teritoriu care poate fi accesat). Astfel, întunericul (negrul) de­vi­ne “instrumentul perfect” de estompare a diferențelor (de sex sau de alt fel), de recuperare a ființei la un alt nivel, similiandroginic.

Din situația existențială de neconcordanță între „întunericul din sângele și creieru-mi vast” și asaltul mutilant al exteriorului, se ajunge la transmutarea obiectului cunoașterii ob­se­sive în interior, asupra propriilor limite ale ființării, la sinteza, finalmente, în spiritual. În­tu­nericul este scos din opoziția tradițională cu lumina și așezat în contiguitatea tenebrelor ființei, în așa fel încât explorarea inconștientului/ întunericului interior apare ca mobil crea­tor unic. Lupta creierului cu infernul autocunoașterii rămâne singura și „scurta izbucnire în transcendența cenușii”, clipa unică în care „eul pierdut” (cf. Benn) poate fi căutat, resuscitat.

Elanul introspectiv -„creierul se rotește în adîncurile cele mai întunecate,/ Cînd eroarea cea mai mică o prind din zbor, cînd ființa îmi sapă/ Cu propriile ei mîini în propriul piept ca într-un infern/ larg și întunecat”- apare ca formă supremă de reconciliere cu pământul negru, fertil al ființei proprii, depozitul de unde se extrage prin operații succesive fecundi­tatea ascunsă și unde spiritul mai poate locui. Eul liric își reia și intensifică tonalitatea înaltă din volumul debutului. Inconștientul și cunoașterea autoscopică sunt principiile creatoare u­nice acceptate, așa cum negreala este materia primordială care trebuie transmisă în piatra fi­lo­sofală. Răsturnarea categoriilor este concentrată, în partea a doua a poemului, pe diferitele ti­puri de atitudini față de cuvântul cu implicații lirice, motiv recurent în creația Angelei Marinescu. Între noțiunile tari, intuite, devenite nuclee ale imaginarului, „esență”, “sevă”, “un cerc strîns și eficace”, “energia pură”, “săgeata țintind spiritul”, “materie comprimată și des㔠se așază filtrul mutilant al diurnului, “valul înfricoșător al zilei”, „viermuiala”, putridul.

Diferențierea este reluată la nivelul tipurilor de scris, diferențiind între scrisul nocturn creator, subtanțial, și scrisul diurn, aservit, devitalizat. Dintr-un spațiu supus în permanență a­gresiunii, „căsuță torturată (...) pătrat bântuit de patimi”, strigătul de libertate se îndepăr­tează spre zona posibilului irealizabil. În același sens, al construcției unui discurs bazat pe di­fe­rențieri, sunt transpuse imaginea concesivă a pelerinului, icon nocturn, și imaginea ființelor mutilate spiritual. Pelerinul, ființă intermediară, „animal, totuși în putrefacție”, este sin­gurul care poate duce mesajul împlinirii prin limbaj, mesajul salvării prin limbaj, printr-un anumit tip de limbaj care presupune interogarea continuă. Singura modalitate de a sus­ți­ne aceste atribute rămâne scripturalitatea seminală, recuperatoare, scrisul inalterat, extracție din smârcurile inconștientului, purtător de mesaje autentice.

Creația (scriptică) înseamnă combustie (ascetică), de aici și valoarea sa purificatoare și de sursă energetică în diferență cu cenușa  rugului: „Rămîne, totuși, puterea energiei pure,/ Foc purificator, simplu mod de a exista, singurătate a gîndirii/ Și a trupului. Am încercat, pentru a mă putea desprinde/ De propriile-mi cuvinte, să-mi fac din ele altare vii”. Când ziua de­vine mecanism oprimant, inhibator: „valul înfricoșător al zilei”, abstragerea, evadarea, au­to­creația prin explorarea resurselor inconștientului rămân atributele incontestabile ale scrisului ca afirmație a vitalității. Sensul devine fapta re-creării, iar litera (ca vârf simbolic al inte­lec­tului) și carnea (ca vârf simbolic al biologicului) rămân cele două invarianțe ale ființei, carnea ca „parfum al sîngelui” și negreala ca parfum al energiei reunite în creier. Singura posibilitate de transformare autentică spirituală, de schimbare a condiției, de evoluție, de eliberare, de punere în situația de intra într-o altă etapă este moartea: „Moartea este singura mea faptă”.

Reconsiderarea condiției pe cont propriu este întărită prin chestionarea expansivă a u­nor imagini tari ale umanității: imaginea prometeică, oedipiană și cea christică, climax-uri ale violenței duse în absolut. Dar opțiunile simbolizante ale eului sunt orientate către mo­mentul scadenței, al pedepsei (asumate sau nu) înfruntării divinului, partea întunecată a mi­tu­rilor; nu latura eroică a acțiunii, a revoltei, ci momentul cinic al spargerii iluziei, al conștientizării neputinței, eșecului. Supliciul prometeic și supliciul christic sunt deopotrivă manifes­tări ale viului și umbrele pasiunii, manifestările unice ale iubirii: ”mai multă iubire aici,/ În cui­bul precar, decît în veșnica tinerețe a mării!”. Sunt cele două mari capitole, cele două con­diții sine qua non ale afirmării ființei. Divinul din omenesc trebuie să asume sintetizator prin sita carnalului și a sentimentelor, după cum drumul către desăvârșirea spirituală a terestrului trece prin instincte, prin irațional, în așa fel încât afirmarea ființei și cunoașterea sunt fi­na­lități care se pot produce doar prin ieșirea din sine, din „ghearele cleștului din piept”.

Între această modalitate de afirmare/ salvare a ființei și demersul creator individual se întrevede un alt paralelism. Viața, rezultantă a cărnii și sângelui, își găsește justificarea/ îm­pli­nirea în înfruntarea cunoașterii. Excursul genealogic începe în biologic și duce în „noaptea fără hotar”, în spațiul deschis al interiorității. Cheia accesării acestui spațiu al liber­tății este asumarea trăirii totale, al cărei gest semnificant este țipățul, punctul unic de comuni­care între viață și moarte,  între trecut și prezent, între exterior și interior: „Plonjez în noaptea fără hotar, cea care începe cu un țipăt/Și care își este sie însăși străină”. Plonjeul este o altă ma­nifestare a pasiunii- gradualitatea, negocierea propriei libertăți fiind stadii excluse. Aici, ți­pătul nu este expresie a spaimei, a fricii, ci semn al ciocnirii dureroase a sensibilului cu su­pra­sensibilul, a smulgerii dureroase și violente a spiritului de pe crucea biologicului.

Pledoarie insistentă în favoarea valențelor epistemice ale cuvântului poetic întâlnim în partea a patra a poemului. Geografiei fizice a cotidianului eul îi opune geometria neagră a scrisului pentru că poemul este locul prin excelență deschis al trăirilor intense și mai ales autentice: „Ce viață mai intensă decît poemul meu. /Ce zeu mai putred decît viața. /Împotriva instinctului de conservare ridic acest poem./Împotriva unei lumi amare, iată splendoa­rea/Și liniile geometriei negre”. Deși simbolurile și tipul de expresie excelează prin am­bivalență, concepția asupra creației este construită pe raționamentului lipsit de echivoc „adevărat sau fals”, al lui „sau/sau” (cf. Kierkegaard). Cunoașterea trebuie să fie directă și nu inter­me­diată, intrisecă existențalului și nu impusă. Punerea în acord a eului cu lumea nu vine din în­gurgitarea ciclică a acelorași date, ci prin luarea cu asalt a propriei ființe, prin confruntarea di­rectă, prin chestionarea limitelor, prin asumarea și a alterabilului. Nimic din ce este omenesc nu trebuie ignorat pentru că sensul nu poate fi cunoscut ignorând limitele biologicului, starea de fapt a finitudinii vieții omenești, iar nevoile primare rămân singurele imperative prin care afectivul este adus din nou în casa ființei: „Setea îmi devine cel mai precis sentiment”. Ignoranța, „columb cu gâtul răsucit”, apare astfel ca drum liber către desacralizarea lu­mii. Gestul artistic este în diferență față de religiosul în forma pasivă, de acceptare resemnată, de involuție, de situare în interiorul limitelor predefinite.

Acest tip de raportare personalizată prin spargerea convențiilor este întărit de insera­rea unei alte forme de prizonierat în capriciul (supra)determinării, momentul oedipian al ființei: „oedip, frate de cruce, cum îți întorci ochii către mine!/ oedip, rege hăituit de propria soartă!”. Exigența selecției merge spre momentul de furie, spre momentul regăsirii conștiente a sinelui ca marionetă, spre acel Oedip care a primit vestea vinei induse. În fața exemplului oedipian, prins într-o solidaridate fraternă, eul își construiește startegia su­pra­viețuirii, sustragerii predeterminării, pentru că afirmarea ființei și resemnarea sunt noțiuni care se exclud:”Libertatea ți-o câștigi cu prețul lepădădrii de sine”. Avem de-a face cu o răstur­nare a mitului prin re-creație a sinelui, prin negarea destinului și viețuire prin cunoaștere di­rectă. Spre deodebire de “fratele Oedip”, eul caută renunțarea la destin care ar echivala cu le­pădarea de sinele prestabilit. Actul creator este instanțiat în replică la actul oedipian. Vani­tatea inconștientă a regalității este subtituită prin disperarea lucidității, o altă formă de afirmare a individualității (nu în sens autopunitiv, ca în cazul oedipian, ci în sens autocreator). Ner­vozitatea și excesul, tensiunea și puritatea sunt manifestări care eliberează ființa, și nu li­niștea și resemnarea, celelalte laturi care, însă, închid devenirea: ”Tensiunea și puritatea, două aripi, două laturi pline de sânge/ Ale melancoliei./ două crime fără sens al unei figuri geo­metrice,/Întunecate și veșnice, voi care îmi spargeți pieptul/ Voi care ați înlocuit zidurile ce mă înconjoară cu încarnarea/ Setei, cu carnea voastră artistică, cu carnea voastră/ Concentrată, aici/ Voi, două fantome, cele două brațe ale mele!”.

Partea a cincea aduce în text starea paradoxală a ființei. Tonul prescriptiv de până a­cum este înlocuit de cel descriptiv. Ființa este privită ca punct de întâlnire a contrariilor, ca stare a materiei prinsă nu în dualitate, ci în totalitate.

Eul este intuit ca metonimie a întregului,  ca imagine fractalică a totului: „Noapte, timp în sine, structură a ființei mele,/ meta-noapte și noapte obiect, fă-mă să pătrund înțele­sul/Celor două mari configurații ale vieții mele:/Cosmicitatea ei, rigoarea ei cosmică, amplu amfiteatru/În care luptă și mor doar zei,/Matematica ei absolută,/Și tensiunea, puritatea, în fa­ța stelei străvezii/Himeric spațiu nuclear, infinit rău,/Pierzanie tristă, cuib rătăcit fără sens”. Menținerea în permanentă alertă a ființei sunt căi spre atingere a ceea ce nu poate fi rostit, sunt posisbile deschideri către locul în care sensul este tăcere, fără să fie moarte: ”noapte în care farul împlîntat în țărmul ei dur și trist/ poate fi speranță a iluziei,/ vis pe o navă în flă­cări, cruce umanizată/ Geometrie în care obsesia centrului ia froma/ Întunericului absolut”. Față de Celălalt (care, după raționamentul folosit până acum, poate fi înțeles ca producere me­tonimică a lumii diurnului), eul acesta se situează polemic: ”graba voastră pusă în slujba u­nor idealuri meschine”, unde embreieurul  „Voi” cumulează trimiterile vituperante de pâna acum la poeții sterili, la scrisul gol, desemantizat, mecanizat. Poezia este și o reacție la informația din exterior, prin exterior neînțelegând în mod necesar lumea unui prezent dat, oarecare, biografic, în special, ci Istoria însăși care a dus într-un loc închis, într-o înfundătură, într-o grotă.

Christ nu este numit în mod direct, dar ne sunt oferite suficiente indicii, împinse chiar în semantica tare prin intermediul unor apelative precum: sinucigașul, mortul, clovn trist. Totuși, ca și până acum nu simbolul în sine este atacat, ci starea sa pragmatică. Christ a­pare ca un Dionysos care se pretinde Christ și de aici ridicolul tragic al apariției. Pe fondul pre­textuării unui Christ fals, culmea manifestării iubirii în lume a căpătat conotațiile peiorative ale circului. Noblețea gestului suprem recuperator se pierde în inutilitate, în deseman­tizare. Gestul său re-creator, care „poate fi convertit în iubire!” se lovește și se pierde în bu­fo­ne­ria cotidianului. Un gest confiscat de o falsă tablă de legi cărora le și dă replică. Iisus nu este de căutat în legile sterpe ci în lupta transfiguratoare cu instinctele. Christ, și mai ales gestul lui, este perceput ca aparținând geneticii, ca imanență a umanității. Că nu este o sfidare ci o încercare de reafirmare, de refacere la scara umanului creator a gestului său deducem din felul în care este interpretat gestul acestuia: „Chip sfînt, luptător cu instinctele putrede,/ Tu, care te idealizezi pe măsură ce te dizolvi în noaptea/ Cea mare, reînviind sensiblitatea și haosul. Crucificarea/ Abstractă, imagine violentă a unui întreg absolut,/ Evanghelie a sim­țurilor omenești./ Astfel cum te insinuezi, celulă cu celulă,/ Clipă de clipă, în cetatea din nor­dul himeric,/Răsturnată pe un imens bloc de gheață străvezie-/ .../ În plin exercițiu spiri­tual se va propaga în întuneric,/ Zădărnicindu-l. Dar nu prin dezagregare, ci prin adâncire”. Christ este un gest suprem eșuat în mlaștina pozitivului, este un drum al ființei care nu a dus niciunde, care a pierdut lupta cu lumea diurnului. Și împotriva acestui spațiu al pierzaniei se lansează eul: „...nu vreau să fiu nici actor/ Nevăzut dar nici banală rătăcire, nici clovn obscen, dar nici/ Frumusețe strict fizică”. Reorientarea atenției asupra propriei interiorități a­pare astfel ca o urmare firească a atâtor eșecuri (oedipian, christic). Lupta cu celălalt este un eșec prestabilit. Lupta cu sine este posibilul eșec.

Ultima parte a poemului capătă surprinzătoare accente imnice, incantatorii. Viziunile coș­marești sunt înlocuite de o precipitare extatică pe drumul noii lumini, care vine din intensitatea vieții reconciliate în sine însăși. Gesturile fără finalitate în exterior, pentru nimeni altcineva în afara sinelui reprezintă opțiunea finală și cea mai aproape de salvare: „lipsa ta de sens, fumusețea lipsei tale de sens”.  Încrâncenarea de până acum se transformă în viziunea pa­roxistică a propriei creații. Prin abstragerea totală, din lume și din sine, devine accesibil dru­mul către deschiderile absolute: „atunci forța mea, puterea care mă leagănă, este forța ar­tis­tică/ A ființei mele desprinse”.

Din perspectiva acesti ultime părți, poemul „Structura nopții” capătă aspectul unei e­vanghelii personale prin care se propovăduiește salvarea ființei din smârcurile uniformizării, ale banalizării, ale previzibilului. O evanghelie care are în centru „energia întunecat㔠a pre-ca­tegorialului, a personalității, a individului, a eului ca instanță absolută pentru sine. In­conștientul își este sieși drum și scop, cale de cunoaștere și obiect de cunoscut, este mod personal de inserare în ordinea superioară, și nu în ordinea pervertită a imediatului. Recupera­rea ființei în plenitudinea ei și inserarea în tonul cosmic și nu în opacul mundan sunt aspira­ții realizabile prin intermediul actului autocreator/ artistic. Ceea ce părea o descriere cinică a relației cauză- efect, se transformă în reiterarea demnității relației acție-reacție.