Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

În căutarea bunului echilibru

Ion Beldeanu, Indiferenţa textului, Editura Augusta, Timişoara, 2005.

Lenea despre care poetul aduce vorba ici-colo în textele sale nu e tocmai cea a unui oblo­movian ortodox, ci a unui ins exasperat (în secret) de monotonia existenţei, de urâtul şi de eterna reîntoarcere a lui în perimetrul in­di­vidual al vieţuirii, dar care opune „lăcomiei zilei” o anume „indiferenţă”, tocmai spre a-şi pro­teja emoţiile, tristeţea şi melancolia, acestea fiind viptul fără de care trecerea prin timp şi prin cuvinte ar deveni de tot searbădă şi de­zo­lantă.

Pe o scală atitudinală având la un capăt „scân­cetul” şi la celălalt „strigătul”, Ion Bel­deanu preferă o rostire poetică temperat-ironi­că în morfo-sintaxa căreia alămurile sunt în­lo­cu­ite cu instrumentele melancoliei şi nostalgiei, iar spectacolul confesiunii e regizat în cheie minoră, fără a-şi pierde însă forţa gravi­tăţii mesajului: „Moartea se caţără ca de fiecare dată/ deasupra strigând: „Da, este timpul/ să ter­minăm odată cu scâncetul/ ce se aude prin gura deschisă/ chiar în palmele tale”/ Şi eu în­cep să simt/ cum cad alămurile şi cărămizile/ de care n-am avut parte/ cum cad şi tot cad/ iar capul meu se duce şi el/ atât de repede, atât de neatins.” (Dar cel ce caută? )

Cultivând „o precauţie necesară” (cum se numeşte un poem), Ion Beldeanu îndreaptă asupra realităţii o privire detaşată, ştiind bi­ne că, odată intrată în text, lumea se înstrăinează de dramele individului şi îşi expune propriile-i jocuri, în raport cu care poetul nu mai poate evolua decât ca o amintire a cuiva , miste­rios, necunoscut, mereu suspicios faţă de eventualele clamori ori lamentaţii personale: „Nu te apropia prea mult/ poţi să nimereşti într-o amintire/ de care mereu tot fugi”. Un „altfel de text” scrie acum poetul, în care poezia e chemată să-şi arate chipul/trupul neîmpodobit , cel care a substituit „nămolurile scrisului” cu o realitate purificată. Gestul de a scrie recupe­rează virtuţi orfice: „Acum scriu şi copacii se ridică/ încep să  umble trăgând după ei aro­mele/ acestei foi de hârtie/ în care îmi pot aşeza mâhnirea şi visele/ o mie şi una de priviri sau povestea/ pe care nici tu n-ai auzit-o” (A înflorit cristalul ).

Cu „masca Bunei speranţe” pe chip şi pe scriitură, Ion Beldeanu e un poet care şi-a in­ventat o postură, un spaţiu, un stil. Jocul „de-a fericirea” pe care îl exersează în textele sale mi­zează pe simulare şi disimulare, pe ironie şi, uneori, sarcasm: „Nici o grijă. Viaţa curge do­mo­lită/ de miresmele podului de piatră/ din ziua Vineri/ când noi ne adunăm/ la ora ceaiului/ să privim vivandierele// Oho, mersul lor apetisant/ şi sfânta libertate a sexului/ atât de simplu se scrie Istoria/ din care nu se aude acum/ decât susurul frunzei/ la ferestrele e­chi­nocţiului/ şi atât de neaşteptat/ se moare// într-un sfârşit de noapte/ sfârtecat de haitele as­fal­tului// Oricum ce nevoie de voie/ când ne distrăm de-a fericirea/ chiar dacă frigul/ se alintă prin filelel de jurnal/ şi unii dintre noi/ vor cădea curând/ de pe cal, de pe cai?” (De-a fericirea ) Sentimentalitatea e asumată cu bună ştiinţă („Recunosc am rămas un sentimental”), dar nu e lăsată să-şi dea-n petic, e controlată cu tandreţe şi cu proporţia potrivită de autorironie.Reveria e lăsată să alimenteze lirismul cu „câmpuri emoţionale”, dar nu e lă­sa­tă să sufoce poezia cu excesele sale ; poetul e un caligraf, nu un romanţios intempestiv, un livresc cumpătat, nu un bard zgomotos. „Pândind oximoronul” (alt titlu de poem), Ion Bel­deanu ştie a-l capta şi a-l folosi ca antidot împotriva sentimentalismului neţărmurit. Peste cer­neala emoţiilor ce riscă să păteze pagina poetul presară cu eleganţă cenuşa absorbantă a unei lu­cidităţi bine antrenate în operaţiunile de temperare a exibării sinelui.

Indiferenţa textului este cartea în care, cum foarte frumos spune Adrian Dinu Ra­chieru în prefaţă, „între foşnetul livresc şi freamătul viului, poetul trage cortina reflexivităţii me­lancolice”.