Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

CRONICA MUTICALĂ

de

Adrian GAGIU

Corul lui Bach: multa, non multum

Pentru că, după cum merg lucrurile, e ex­trem de puțin probabil să auzim curând în viața de concert orădeană o compoziție corală de Bach în maniera corectă istoric și stilistic, să  pro­fi­tăm de pauza dintre stagiuni pentru a aborda un subiect controversat, conex cu practica inter­pre­tativă a operei corale a „patriarhului ar­mo­niei”, cum îi zicea Beethoven. Abordarea de față are și ceva din savoarea morilor de vânt, întrucât nici măcar în general modul autentic de interpre­tare, adică informat istoric și stilistic, nu a prins încă pe meleagurile noastre (deși acest curent mu­zicologic și interpretativ s-a impus în Occident de câteva decenii), darmite o temă contro­ver­sată din cadrul acestuia. Să ne mulțumim totuși cel puțin cu punerea problemei, evident fă­ră pretenția unei soluții definitive, ci cu această in­fimă racordare a Oradiei la dezbaterea ideatică din muzicologia și practica interpretativă mon­dia­lă. Numai provincialii sunt atotștiutori, un spirit deschis spre universal e mereu curios.

După acest glorios truism, să intrăm totuși în chestiune. E vorba de teza tulburătoare a­vansată de cercetătorul și dirijorul american Joshua Rifkin (urmat și de alți câțiva confrați) cum că lucrările așa-zis corale ale lui Bach au fost con­cepute și se cântau atunci cu un singur cântăreț la fiecare voce din cor. E o ipoteză atât de ra­dicală încât o astfel de viziune camerală asupra com­pozițiilor corale ale lui Bach e șocantă nu nu­mai pentru cei rutinați în vechile și greoaiele in­ter­pretări mamut la care s-au pretat până prin anii 60-70 și unii faimoși dirijori (Furtwängler, Karajan etc), ci și pentru cei familiarizați cu stilul au­tentic de interpretare, cu ansambluri mai mici și claritate de cristal.

În principal, Rifkin a pornit de la memo­riul înaintat de Bach șefilor săi pentru ameliora­rea situației interpretative de la Leipzig („Proiect scurt, dar foarte necesar pentru buna slujire a mu­zicii bisericești, însoțit de considerații obiective cu privire la decăderea acesteia”, 1730) și și-a ar­gumentat principiile în articolul „Bach’s Chorus“ din The Musical Times, 1982, p.747-754. Toate înregistrările bachiene ale lui Rifkin sunt cu un singur cântăreț la fiecare voce corală (one voice per part, OVPP), inclusiv cea cu grandioasa Missa în si minor (înregistrare supranumită, mai în glumă, mai în serios „Madrigalul în si minor” după prezentarea ei la conferința din 1980 a So­cietății Muzicologice Americane). Prima proble­mă la audierea acestora e că hibele interpretative sunt cu atât mai evidente cu cât ansamblul e mai mic, deci (cu excepția unor cântărețe foarte bune în acest stil, ca Julianne Baird și Judith Nelson) in­terpretarea, mai ales cea instrumentală, nu e pe deplin satisfăcătoare după peste două decenii de evoluție a curentului autentic.

Cu mult mai bine stau lucrurile în ce-l pri­vește pe celălalt important exponent al curen­tu­lui OVPP, Andrew Parrott, căruia i se datorea­ză unele din cele mai bune înregistrări ale unor ca­podopere ale muzicii vechi (de obicei, în fruntea ansamblului Taverner Consort & Players). Ar­ticolul lui Parrott „Bach’s chorus: a ‘brief yet highly necessary’ reappraisal“ din
Early Music, nov. 1996, p.551-580, a continuat ar­gumentele lui Rifkin și a declanșat în revistă o po­lemică întinsă pe durata a trei ani, în principal cu Ton Koopman și Christoph Wolff. Înregis­trările OVPP din 1998 ale lui Parrott cu Oratoriul de Paști BWV 249 și cantata „Christ lag in To­desbanden” BWV 4 sunt exponențiale pentru succesul poate neașteptat al acestui curent, de­monstrând simbioza tipic bachiană a scriiturii vo­cale în cea instrumentală, dar și inteligibilita­tea vocilor față de instrumente, nu numai în mi­cul ansamblu de corzi din cantată, ci și în orchestra festivă din oratoriu (ce-i drept, echipa sa de cân­tăreți era de vis: Emily van Evera, Charles Daniels, David Thomas, Peter Kooy). Interesant e că înregistrarea lui Parrott cu „Patimile după Ioan” are însă în cor doi cântăreți la fiecare voce, fapt argumentat în baza indicațiilor din știmele păs­trate.

Căci aspectul cu adevărat spinos al pro­ble­mei survine de-abia acum: dacă acceptăm ar­gu­mentele din cercetările istorice ale lui Rifkin și Parrott, e oare sistemul OVPP universal valabil în interpretarea tuturor compozițiilor corale ale lui Bach? De exemplu, cantata „Gottes Zeit ist die allerbeste Zeit” (Actus tragicus, BWV 106) a fost compusă în tinerețe de Bach pentru o cere­mo­nie funebră în unul din orășelele Arnstadt sau Mühlhausen, deci numărul de cântăreți trebuie să fi fost foarte limitat (versiunea camerală a lui Rifkin sună intim și convingător, spre deosebire de corul, fie el și de cameră, al lui Gustav Leonhardt sau Ton Koopman, totuși reputați in­ter­preți „autentici” de muzică veche). Apropo, Rifkin a dirijat chiar și Requiem-ul de Mozart cu un cor de numai 8 cântăreți (dintre care 4 au cântat solo-urile), fiindcă a descoperit că nici la Domul Sf. Ștefan din Viena nu erau pe atunci dis­ponibili mai mult de 8 cântăreți pentru slujbe­le funebre!

 Dar, dacă în cazul unor lucrări se pot găsi argumente istorice sau conjuncturale pentru a adopta versiunea OVPP, sistemul nu e nici pe de­parte universal acceptat nici de către specialiști și cunoscători, și nu în cazul tuturor compoziții­lor corale ale lui Bach. Un prim contraargument clar în anumite situații e prezența în cadrul aceleiași lucrări (primul exemplu ce vine în minte e tocmai Missa în si minor) a unor ansambluri vocale pentru cor dublu sau pentru 2 so­prani, alto, tenor și bas, sau 2 soprani, 2 alti, te­nor și bas, laolaltă cu alte ansambluri doar pentru cele 4 voci obișnuite. Fiindcă e de presupus că toți cântăreții cântau tot timpul, nu numai în an­samblurile cu voci divisi.

Mai intervine uneori și problema echilibrului sonorității, dacă un cor festiv, cu acom­pa­nia­ment de corzi, oboaie, trompete, timpani și orgă, e cântat foarte “istoricist” și OVPP de către un “cor” alcătuit dintr-un sopran băiat și trei bărbați maturi (alto, tenor și bas) – copilul nu prea se va auzi. De altfel, Bach nici nu avea la dispozi­ție soliști în sensul modern al cuvântului, ci toți cân­tăreții făceau parte din ansamblu. Dar oare toate solo-urile pentru un anumit tip de voce dintr-o cantată erau cântate de un singur cântă­reț? Poate unul cânta ariile, altul recitativele, sau le împărțeau între ei în vreun fel, cam cum e în “Patimile după Matei”. Ar fi și foarte obositor pentru un singur cântăreț să cânte toate solo-u­rile dintr-o compoziție de anvergură, ca oratoriile sau Patimile.

Una peste alta, argumentele lui Rifkin și Parrott cum că Bach și-a conceput și interpretat ma­joritatea compozițiilor corale în sistemul OVPP par foarte seducătoare (ar merita citite in extenso articolele lor menționate mai sus și po­lemica declanșată). În cazul compozițiilor care pot face excepție de la acest principiu, există do­vezi în partitura autografă sau în știmele pentru ri­pieniști care s-au păstrat. Iar până la urmă, e și aici tot o chestiune de alegere în funcție de gust și educație: dacă interpreții sau publicul de azi vor să cânte/audă cutare compoziție de Bach cu un cor (fie el și mic, de 12-16 cântăreți) e o cu to­tul altă problemă. În ciuda argumentelor istorice și acustice evidente, unii încă preferă compoziții­le pentru clavecin sau clavicord ale lui Bach cântate la pianul modern de concert (care a apărut la peste 100 de ani de la moartea lui Bach și e un in­strument extrem de diferit). Dar, vorba lui Parrott, “unii pianiști pot să mai pretindă că Bach ar fi preferat ca ele să fie interpretate la un pian mo­dern de concert, dar totuși nu pretind că Bach le-a și conceput pentru acesta”.

Deci, mănușa a fost aruncată. Cercetarea sur­selor și a condițiilor în care a fost concepută și prezentată o anumită compoziție, precum și in­tuiția artistică a interpreților, pot decide când e ca­zul să se utilizeze sistemul OVPP și când nu. Nouă ne rămâne deocamdată satisfacția faptului că muzica veche, în speță cea a acestui geniu nu­mit J. S. Bach, e totuși atât de inepuizabilă încât și azi mai suscită controverse și mai conține as­pec­te enigmatice.

Epilog. Preîntâmpinând o eventuală di­le­mă legată de opera corală a celuilalt colos al Ba­ro­cului, Handel, trebuie amintit că există dovezi is­torice și muzicale clare că marile lui oratorii au fost concepute pentru un cor (de cameră, după stan­dardele de azi). Totuși, apropo de enigmele din muzica veche, s-ar putea ca lucrările compuse de “titanul” Handel la Cannons pentru ducele de Chandos (Chandos Anthems și primele versiuni la “Acis și Galateea” și “Estera”) să se fi în­ca­drat în sistemul OVPP! Se pare că la Cannons și în zonă nu exista atunci un cor, mai ales suficient de instruit pentru a cânta astfel de compoziții.