Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Existențe în criză

 CEL CARE PRIMEȘTE PAL­ME de Leonid Andreev; Traducerea – Mir­cea Ștefănescu și Ludmila Vidrașcu; Tea­trul de Stat din Oradea –  Trupa „Iosif Vulcan”; Direcția de scen㠖 Alexander Hausvater; Scenografia – Vi­oara Bara; Coregrafia – Adrian Ștefan; Cu – Mihaela Gherdan, Petre Panait, Richard Balint, Daniel Vulcu, Suzana Ma­covei, Andrian Locovei, Șerban Bor­da, Ion Abrudan, Sebastian Lupu, Ileana Iur­ciuc, Corina Cernea, Lucia Rogoz, Mirela Niță-Lupu, Anca Sigmirean, A­dela Lazăr, Annamaria Borusz, Emil Sauciuc, Pavel Sîrghi, Alexandru Rusu; Da­ta premierei – 2 mai 2006

 Înainte de orice considerație de na­tură axiologică asupra spectacolului cu piesa Cel care primește palme de Leonid Andreev, ar fi de pus în evidență un detaliu de ordin statistic care bine  ar fi dacă ar în­sem­na și unul simptomatic pentru ceea ce se chea­mă politică repertorială.  Secția română a Teatrului de Stat din Oradea e, după știința mea, cea mai consecventă promotoare pe scenele românești a literaturii dra­ma­tice andreeviene. Astfel, în decembrie 1976, avea loc premiera spectacolului cu pie­sa Spre stele  în regia lui Alexandru Colpacci, despre care cronicile vremii depun mărturie că ar fi fost unul profund, „cu o mare infuzie de poezie intrinsecă și cu interogații fundamentale privind destinul individului într-o so­cietate din ce în ce mai frământată, cum era societatea rusă între revoluțiile dintre 1905 și 1917” (Dumitru Chirilă). Către  sfâr­șitul stagiunii l981-1982, în repertoriu intra un izbutit spectacol- coupé ce reunea două co­medii – Calul în Senat și Frumoasele sa­bine, tratate de regizorul Sergiu Savin într-un registru apropiat de grotesc. Și iată că a­cum același Andreev e prezent pe afișul o­ră­dean cu o piesă deopotrivă superbă și com­pli­cată, Cel care primește palme, spectacol care dacă ar fi beneficiat de un plus de mo­bili­zare din partea tuturor actorilor din dis­tri­buție dar și de o cenzurare a tentațiilor ca­lo­file ale regizorului Alexander Hausvater ar fi putut reprezenta șansa unui substanțial succes confirmând că stagiunea căreia i-a pus punct a fost una chiar reușită în pofida faptului că s-a zămislit din nou ( a câta oară?) sub însemnele, în principiu, nu tocmai fa­vorabile ale trecerii intempestive de la un di­rec­torat la altul. Nu ar fi deloc neinteresant și nici neproductiv pentru trupă dacă s-ar su­pune unei autoanalize și ar încerca să des­lușească motivele din pricina cărora nu a a­juns să-și coaguleze eforturile sub conduce­rea lui Alexander Hausvater tot la fel cum a fă­cut-o sub cea a lui Victor Ioan Frunză, cu o­cazia montării Nevestelor vesele din Windsor. Parcă prea repede au intervenit o­bo­seala, comoditatea, un fel  de lehamite, un spi­rit de conservare, elemente ce intră re­pede în relații de tip antagonic cu stilul de lu­cru al directorului de scenă ce le cere actorilor devotament total, să intre în timpul re­petițiilor într-un fel de cantonament care pre­supun rupturi de diviziunile vieții coti­die­ne și, evident, sacrificii în viața personală.  Dar fie și numai pentru a onora prioritatea și statutul de promotoare a scrisului pentru tea­tru al lui Andreev, trupa sau, mai corect spus, o parte dintre componenții ei, s-ar fi cu­venit să depună un plus de efort astfel ca ro­lurile să fie elaborate nu doar la nivel tehnic, ci să degaje forța artistică singulară, ca­racterizată prin naturalețe și adâncime, prin capacitate de nuanțare, însușiri pe care le oferă din scriitură mai toate partiturile. Pe de altă parte, așa după cum spuneam, nu exclud ca de vină să fi fost și Alexander Hausvater însuși ce dă semne că și-ar fi pierdut răbdarea de a mai lucra în detaliu cu toți ac­torii, care încearcă să suplinească această răb­dare printr-un barochism vizual și sonor, do­minantă fiind muzica excelent aleasă ce se re­varsă pe scenă și în sală cu dorința de a masca golurile de substanță. Fenomenul și for­mula au putut fi observate încă de la montări precum Don Perimplin și Belisa de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești,  Machinal de la Naționalul bucureștean și, mai recent, în Regele Cymbelin de la  Tea­trul German de Stat din Timișoara al cărui pattern  e cât se poate de vizibil în Cel care pri­mește palme. Nu e rostul criticului să pă­trundă mai mult decât atât în intimitatea vi­no­vățiilor.  Dar  e în job-description- ul lui să observe  că, deși sunt indicii că spectacolul a în­trunit adeziunea spectatorilor, nu s-a în­făptuit dorința principală a regizorului, a­ceea de a primi din partea publicului dovada c㠄am introdus  actul artistic în morfo­lo­gia unui individ, în vocabularul său existen­țial”. Mai simplu spus, mie cel puțin Cel ca­re primește palme mi-a plăcut, dar nu m-a răs­colit atât cât m- aș fi așteptat. Voi încerca să mă explic în rândurile care urmează.

Se pare că Cel care primește palme e una dintre cele mai jucate piese ale lui Leonid Andreev, succesul său depășind fron­tierele Europei și ajungând până pe me­lea­guri americane. Probabil că determinante pentru un atare fenomen sunt, pe de o par­te, concizia scriiturii, structura dramatică a­lertă, contrapunctică prin raportare la cea a pie­sei lui Frank Wedekind, Hidalla sau Karl Hetman, piticul uriaș pe care o continuă în mod explicit, pe de alta, abila utilizare a celebrei formule theatrum mundi. Plasarea acțiunii în lumea circului se dovedește o opera­ție cât se poate de inteligentă și fructuoasă. Circul înseamnă o lume fascinantă, cu viața trăită la extrem, cu pasiuni violente, cu oa­meni care practică zilnic un periculos joc cu viața și cu moartea, țesături de sentimente și re­sentimente, disperări, învolburări vulca­nice, turpitudini, duplicități aburoase. Oa­meni ce trăiesc cu pasiune fiecare ceas, oa­meni ce-și doresc iubirea, precum îmblânzitoarea de lei  Zinida, fete de o frumusețe cu­ce­ritoare ajunse acolo prin cine știe ce șotie a sorții, asemenea Consuellei, bărbați tineri și focoși din stirpea jocheului  Alfred Bezano, ființe împăcate cu soarta care ce-și a­su­mă funcția de a fi factori de echilibru precum directorul Briquet, altele mereu în cău­tarea unui profit, indiferent de mijloace cum e Contele Mancini ce-și află pandantul în cei ce cred că totul, inclusiv sentimentele și ființele, pot fi tranzacționate (Baronul Regnard). Circul e în egală măsură loc al stră­lucirii dar și al tristeții, al jongleriile din a­renă și al celor din viață. Dar circul înseamnă și loc de refugiu. Nimeni din afara lui nu are nici un fel de idee asupra a ceea ce se as­cunde în spatele măștii unui clovn. Tocmai de aceea enigmaticul „Cel” a ales această lu­me spre a-și linge rănile. Are dreptate C. C. Bu­ricea Mlinarcic atunci când afirmă că Cel ca­re primește palme „e și, metaforic vor­bind, autoportretul scenic al unui mare ar­tist ( Leonid Andreev n.n. ) strivit între im­pos­tura breslei și seninătatea sinucigașă a u­nui publica cărui dominantă definitorie e con­fuzia valorilor”. (cf. Leonid Andreev și du­bla cădere a filosofiei, Editura Allfa, Bu­cu­rești, 1999)

E cât se poate de clar că Alexander Hausvater și-a dorit un spectacol în care mo­mentele de încordare dramatică să alterneze cu cele de autentică poezie. În care fabula să fie expusă cu claritate- și chiar este, în pofida ce­zurilor ce întrerup periodic acțiunea propriu-zisă, relatarea- , dar care să valoreze și a­pele de adânc ale piesei așa încât planul acțiunii, a „ceea ce se vede”, să fie dublat de un altul al metafizicului.  Chiar din primele sec­vențe ale spectacolului, felul în care un clovn tânăr, cu torsul gol, cu pantaloni negri, înzestrat cu un reflector (Pavel Sîrghi) pros­pectează spațiul și mai apoi revelează interio­rul aproape fiecare nou personaj ce intră în scenă, mișcările ce se consumă în planul se­cund al acesteia, plasarea la un moment dat în centrul ei a unui circ în miniatură, contrastele coloristice (clovnilor în negru li se vor pune în relație contrapunctică cei în alb), întreg cadrul scenografic excelent gândit de Vioara Bara subliniază o astfel de in­tenție. Dar parcă și anunță victoria formei asu­pra metafizicului. Sigur că momentele dansante, cât se poate de solicitante, (coregraf –Adrian Ștefan), cele de jocuri cu flă­cările,  ori cele asumate de clovni  sunt ex­trem de spectaculoase  și cer un consum de energie extraordinar din partea actorilor. Partea covârșitoare a forței de atracție a  spec­ta­­colului stă în astfel de momente, ele îi conferă febricitate, intensitate, un ritm frenetic, pul­siune. Jocul în forță al Suzanei Macovei, in­terpreta  Zinidei ( nu pot să nu observ cât de bine lucrată  e  vocea acestei actrițe, cum știe ea să o pună în evidență), doza de nebu­nie a îndrăgostitului  jocheu Alfred Bezano pentru care s-a găsit interpretul potrivit în per­soana lui Andrian Locovei ( stagiunea în­che­iată i-a fost una benefică acestui actor prea puțin folosit până acum și care, iată, și-a luat revanșa) provoacă un iureș frenetic de sexualitate. Ambii au forță, un soi de ferocitate aproape animalică, intră într-o subtilă re­lație de complementaritate cu neîntreruptul  colaj muzical care se dorește mult mai mult decât atât, aspiră parcă la statutul de per­sonaj-comentator. Atât Zinida cât și Bezano au reacții violente, greu de anticipat, a­deseori provocate de angajarea zonelor tulburi, de adâncime ale personalității umane. Îm­blânzitoarea de lei e la modul disperat în­drăgostită de virilul jocheu în vreme ce acesta și-o dorește din toată inima pe frumoasa Consuella ( interpretată de o tânără  și  frumoasă actriță, Mihaela Gherdan, care o­no­rează în bună parte încrederea acordată de re­gizor, deși era încă mult loc pentru mai bine), promisă de imoralul ei tată ( ca la car­te, adică în conformitate cu modelul, jucat de Petre Panait) baronului Regnard conce­put cu rigoare profesională de Ion Abrudan. Lu­crurile ies din matcă odată cu venirea enig­maticului Cel (titularul rolului, Richard Balint se încălzește pe măsură ce întâmplă­rile devin din ce în ce mai fierbinți, iar după ce depășește emoțiile începutului chiar atin­ge performanța cu un emoționant moment de final) care se îndrăgostește și el de Consuella. Scena de confruntare dintre intelectualul refugiat în postura de clovn și Domnul ce i-a furat deopotrivă opera și soția (Șerban Borda) e una de autentică tensiune, ea justificând,  pour une fois, tonul înalt, violent pe care directorul de scenă l-a solicitat din partea mai tuturor interpreților, nu în­totdeauna pe deplin îndreptățit după părerea mea. Nelămuriți de ce li s-a impus o astfel de cerință, unii actori par a nu-și ascunde re­ticențele (Daniel Vulcu) pendulând neîn­cre­zători de-a lungul și de-a latul suprafețelor  spectacolului. Mărturisesc că le împărtășesc într-o oarecare măsură nedumerirea.

Nu se ajunge din păcate la dorita conjuncție dintre real și ireal, dintre teluric și metafizic. Criza tragică a lui „Cel” nu e alt­ceva, la nivelul întregului spectacol, decât ceea ce Jean Starobinski numește într-un stu­diu despre Freud „dorință deturnată în do­me­niul ficțiunii” chiar dacă o astfel de de­tur­nare înseamnă costuri imense pentru persoana care se încumetă la o astfel de aventură. Bine rezolvată la nivel estetic, caligrafia dis­cursului teatral ar fi devenit mai spectacu­loasă, mai tulbure, mai cu adevărat vijelioasă, mai răvășitoare dacă planul metafizic pe care îl sugerează regizorul ar fi fost mai pu­ternic conturat. Forma și stilul spectacolului au câștig de cauză asupra vâltorilor interioare. De aceea poate jocul actoricesc însuși ex­primă mai puțin decât aș fi dorit drama per­sonajelor cât mai curând forma și stilul lor. De aceea, poate, și triplul final al montării. Cauzele pot fi cele pe care le-am e­nunțat la începutul cronicii. Firește, era bine da­că actorii și regizorul ar fi căutat și găsit îm­preună remediile. În puterea cronicarului stă doar identificarea defectelor.

 

 O insultă ateatrală

 I HATE HELEN – comedie al­ter­nativă de Peca Ștefan; ArCuB și Teatrul „ACT” din București; Regia – Car­men Lidia Vidu; Scenografia și video – Mihai Păcurar; Muzica – Vann Leblay; Co­regrafia – Ramona Bărbulescu; Cu – Marius Manole, Antoaneta Cojocaru, Bog­dan Dumitrescu, Mihai Cuciu­mea­nu, Iulian Postelnicu, Rodica Ioana Io­nes­cu; Data reprezentației – 29 mai 2006.

 Ca să nu rămân corigent și anul acesta la disciplina „teatru alternativ” și să îmi mai scadă complexele de soldat neinstruit în fa­ța acelor confrați open minded care și-au scos demult din raniță bastonul de mareșal și l-au transformat în baghetă cu care dirijează necondiționat corul de multe ori afon al admiratorilor de profesie ai respectivului gen în care văd „toboșarul timpurilor noi”, am profitat de cele zece zile petrecute la Festi­valul Internațional de Teatru de la Sibiu spre a vedea cât mai multe dintre producțiile o­ferite sub respectiva etichetă. La capătul ce­lor zece zile, am constatat ceea ce știam de­mult, și anume că  alternativ sau nu, teatrul este înainte de toate bun sau prost, ba chiar că unul și același scriitor de literatură drama­tică se poate afla la baza respectivei dicho­to­mii esențiale. E cazul lui Peca Ștefan, compo­nent de seamă al mișcării DramAcum, școlit în America, ba chiar și răsfățat – și nu pe nedrept – cu un volum de autor apărut în 2005 la Editura Tribuna sub egida Teatrului Im­posibil din Cluj, volum asupra căruia pro­mit să revin odată trecute căldurile verii. M-am simțit cât se poate de bine la spectacolul cu piesa The Sunshine Play produs de Teatrul Luni de la Green Hours și am plecat cu o acută senzație de rău de la I hate Helen, a­vorton întru nereușita căruia și-au reunit e­forturile și banii ArCuB și Teatrul „ACT”. Dacă The Sunshine Play e cu adevărat litera­tură dramatică și prilejuiește un spectacol  a­greabil, I hate Helen  e un sub-nimic. E po­vestea comună și neinteresantă a unui a­nu­me Steve (firește, alter-ego al dramaturgului) care se îndrăgostește pe neașteptate de o a­nu­me Helen. Steve e proprietarul unui studio de televiziune ce emite prin internet, realizator de talk-show- uri și de filme de desene animate mustind de cuvinte porcoase. Pe nepusă masă, Helen îi comunică lui Steve că pleacă pentru un an la Paris spre a onora o bursă de studii, apoi îl înștiințează că se va căsători cu grecul Stamos, profesorul ei. Nebun de gelozie, Steve devine criminal în serie și îi căsăpește pe rând pe Stamos, pe Helen și pe…Peca Ștefan care își face și el apa­riția prin piesă, fie tembelizat, fie alcoolizat, semn că autorul posed㠖 nu-i așa? – multă autoironie. Cam asta e tot și în text, și în reprezentație, așa că tare mai sunt mi­rat când în Postfața la volumul citat și cu re­ferire la piesa devenită spectacol consora Iulia Popovici face vorbire despre „structura complicată a spațiilor lui Peca (care-i împing piesele în zona scenariilor de film) și sugestia de sub-real a universului lui hiper-vizual”. Dar dincolo de mirare, nimic nu mă va con­vinge că I hate Helen  nu e altceva decât un sub-nimic și o hiper-prostie pentru mon­ta­rea căreia s-au cheltuit bani cu nemiluita căci scena geme de leptoape și de televizoare pe ale căror ecrane sunt proiectate fragmente din desenele animate produse de Steve ori din pretinsele show-uri ale aceluiași. Iar costurilor materiale deloc nesemnificative, regizoarea Carmen Lidia Vidu le mai adaugă e­for­turile inutile a  șase actori, dintre care u­nul foarte bun, Marius Manole, dar care se ve­de treaba că nu știe să și rostuiască talentul, și alta bun㠖 e vorba de Antoaneta Za­haria, care e admirabilă în Stă să plouă  de Lia Bugnar, o producție a aceluiași Teatru Luni –, ale unui scenograf ( Mihai Păcurar) și ale unei coregrafe (Ramona Bărbulescu). Nu am nici o îndoială că cei ce nu sting ți­gară după țigară în timpul reprezentației iar la sfârșitul ei nu aplaudă frenetic sunt consi­derați de regizoare loaze absolute care nu în­țeleg nimic din ceea ce se cheam㠄înnoirea mij­loacelor de expresie teatral㔠și re­nunțarea la orice fel de tabu. Loază cum sunt, eu nici nu am fumat, nici nu am aplaudat, ci doar am scris rândurile de mai sus, din dorința de a-i da dreptate  lui Peca Ștefan în­suși care în chiar piesa cu pricina edictează prin intermediul lui Steve că nu e deloc ok să-ți fie insultată inteligența în fiecare zi. Or, eu am perceput sub-nimicul care e pretinsul spec­tacol cu I hate Helen drept o insultă.

  

Orașul ca sentiment

 ORAȘUL de Evghenii Griv­koveț; Asociația Catharsis, Teatrul „ACT” și ArCuB-București; Traducerea –  Vlad Massaci și Cristian Juncu;  Regia –Cristian Juncu; Decoruri și costume- Cos­min Ardeleanu; Cu – Vlad Zamfi­rescu, Florin Zamfirescu, Nadiana Să­lă­gean, Gheorghe Ifrim, Constantin Dră­gă­nescu; Data reprezentației – 2 iunie 2006.

 Serghei, pentru prieteni Serioja, e un bărbat încă tânăr. Are o soție drăguță, răbdă­toare, care îi acceptă fără prea multe re­pro­șuri mofturile și copilăriile ce parcă s-au am­pli­ficat în vremea din urmă. Are și o slujbă mai mult decât convenabilă, bine plătită, ob­ținută printr-o combinație născută din me­rite personale și intervenția unui tată mereu gata să  sară cu discreție, dar și cu înțelepciu­ne, în ajutorul fiului său. Se pare că e căutat a­desea  la telefon  de tot felul de prieteni și cu­noștințe, dar și de oameni care îi apreciază ser­viciile. Până mai ieri viața îi era organizată, dovadă fiind carnețelele pe care le avea la în­demân㠖 cu programări zilnice, cu nu­mere de telefon  de maximă utilitate. De la un timp nu le mai găsește niciodată atunci când îi sunt necesare. Noroc că prin preajmă se află Tania, soția lui. Carevasăzică,  Serioja e ceea ce se cheamă un om realizat. Și totuși, așa, deodată, totul îl nemulțumește. Nimic nu mai e la locul lui, nimic nu îi mai e pe plac. E tot mai iritat de soție, de agresivitatea țâ­râitului telefonului, de prietenii, asemenea lui Max, care vin să îi ceară bani împrumut, de slujbă, de țânțarii ce nu îl lasă să doarmă. Se pare că cel mai mult îl irită orașul, teritoriul copilăriei de odinioară, cu întâmplările ei ce atunci păreau senzaționale, iar acum sunt absolut derizorii. Poate că orașul nu îl i­rită de Serioja chiar pe atât pe cât îl irita  pe sartrianul Roquentin ploiosul Le Hâvre, dar o­ricum el nu mai e în regulă. Zidurile lui par să se fi năruit în chiar sufletul lui Serioja. Așa că bărbatul vrea să plece. Să plece mai cu­rând de undeva decât undeva. Pur și simplu să-și ia lumea în cap. Are deja rucsacul de voiaj pregătit. În el se află lucrurile absolut necesare pentru o absență a cărei durată nu e precizată. Firește, plecarea nu e definitivă, gândul că odată va reveni e o certitudine. Mai puțin certă e data plecării. Serioja mai are lucruri de rânduit, sfaturi de primit, mai trebuie să își învingă propriile lui ezitări. Deocamdată e omul aflat între. Trebuie să sca­pe de această stare spre a se debarasa de sen­zația de încremenire. De orașul devenit sen­timent, transformat în personaj ce in­duce apăsarea, în care „îl doare cel ce a fost”.

Piesa Orașul, impecabil tradusă în ro­mâ­nește de Vlad Massaci și de Cristian Juncu, montată de cel din urmă prin efortu­rile conjugate ale Asociației Catharsis, ale Tea­trului „ACT” și ale ArCub surprinde toate aceste ezitări ale omului aflat între, cu­prins de incertul sentiment al plecării. De aici lungile, dar deloc neinteresantele con­ver­sații ale lui Serioja  cu Tania, cu Max, cu tatăl său. Conversații și explicații ce constituie însăși materia dramatică a piesei pe care Cris­tian Juncu o aduce în fața noastră fără a-i adăuga fondante regizorale. În demersul său, regizorul îl are alături, ca aliat de nădej­de pe scenograful Cosmin  Ardelean care ima­ginează un decor ce sugerează un mediu claustrofob- orașul, cel cu dale de asfalt, cu guri de canal acoperite cu grătare, scăldat de o ploaie de vară incertă precum sentimentele  lui Serioja. Dar îi mai are alături și pe actorii din distribuție care se remarcă prin conjuncția fericită dintre evoluția in­di­vi­duală și jocul de relație. Interpreții, majoritatea tineri, rostesc cuvintele metamorfozate în replici logic, inteligent, expresiv, fără do­rin­ța de a epata ori a-și face chipuri de lut. Ei se numesc Vlad Zamfirescu (Serioja), Nadia­na Sălăgean (Tania) și Gheorghe Ifrim (Max). Li se alătură Florin Zamfirescu, cu un zâm­bet enigmatic și un ton al vocii absolut cu­ceritor și Constantin Drăgănescu,  care joacă exemplar un șofer de taxi hâtru și piși­cher. Orașul sau reușita unui cvintet acto­ricesc bine condus de un regizor căruia lucrul la Teatrul „ACT” îi priește. Orașul sau bucuria unui spectacol autentic, cum se zice „de suflet”, dar deloc melodramatic. Or­a­șul sau teatrul în stare pură.

  

Gunoieri și infideli

 GUNOIERUL de Mimi Cornel Bră­nescu; Teatrul JOINT din Brașov și Fundația Abracadabra; Regia – Daniel Po­pa; Cu – Andrei Ralea, Relu Siri­țeanu, Mirela Niță-Lupu, Gabriel Cos­tea; Data reprezentației – 3 iunie 2006

 Cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, am aflat despre existența la Brașov a unui teatru independent (al­ternativ) numit Joint. Nu știu cui îi a­parține, în pofida faptului că pe mesele clu­bului în care s-a jucat spectacolul cu piesa Gu­noierul de Mimi Cornel Brănescu se găsea un text explicativ cu intenție de manifest ce justifica rațiunile nașterii și rosturile exis­tenței respectivei instituții. Numai că textul în cauză, convingător în sine, era dat a­no­nim. Dorința animatorului (proprietarului?) Teatrului e ca acesta să se afle în perpetuă co­mu­niune cu spectatorii, respectivul deziderat putând fi realizat prin spectacole valide artistic la care să se aplaude „pe bune”. Judecând după reacția celor aflați în clubul în care s-a ju­cat Gunoierul, dar și a mea, care, deși critic, tot public se cheamă că sunt, se pare că dorința autorului pronunciamentului s-a în­de­plinit. Fără a fi excepțional, suportând a­mendamente, spectacolul e bun, iar lumea râ­de în hohote. Firește că pentru asta un rol im­portant  îl deține textul lui Mimi Cornel Bră­nescu, text caracterizat printr-un bun dozaj al răsturnărilor de situație. Gunoierul (foar­te expresiv jucat de Andrei Ralea) pare un fel de demn urmaș al ilustrului Alfred Doolittle. E un mic filosof, e locvace , e șiret. Își așteaptă răbdător victimele recrutate dintre „vecinii de gunoi”. Îi agață cu știință, le ci­tește din gunoi meniul, iar apoi le spune că sunt înșelați de neveste. Are el semnele lui, do­vezile lui irefutabile. Firește, e discret, nu spu­ne cu cine, lucru ce îl pune pe jar pe Ve­cinul ( cam fad jucat de Relu Sirițeanu, de­fi­citar la capitolul mimică). Vecinul devine mai gelos decât Othello, pune la cale planuri de ucidere a soției infidele bănuită că i-ar pune coarne cu un anume Chirovici. Deodată apare soția aprigă (Mirela Niță-Lupu) a pre­tinsului gunoier care arată că în casa a­ceea cântă găina. Se răzbună punându-i pe cei doi să cânte și să danseze, scenă de un haz nebun Iar când le face vânt își face  apariția și celebrul Chirovici (Gabriel Cos­tea) repede acceptat pentru câteva ore de plă­ceri de respectiva nevastă.

Lui Daniel  Popa, cel care semnează re­gia spectacolului, i-a revenit misiunea de a pune în ecuație termenii acestei farse și de a găsi modalitățile apte a satisface nevoia de râs a spectatorilor. O îndeplinește cu  un re­mar­cabil simț al măsurii, fără exagerări, fără vi­zitarea depozitului cu aluzii pornografice. Așa încât Gunoierul e un spectacol ce meri­tă să fie văzut.

  

Oglinda

 FLORI; FILME; FETE SAU BĂIEȚI de Mimi Cornel Brănescu; Teatrul Municipal „Mr.Gh. Pastia” din Foc­șani; Regia – Mimi Cornel Brănescu; Cu – Adina Andrei, Bianca Alexandra Cris­tea, Iulian Postelnicu, Leonid Doni; Da­ta reprezentației – 9 iunie 2006

 Tânăr actor și creator de literatură dra­matică, Mimi Cornel Brănescu a scris o co­medie simpatică, deloc sofisticată, dar plină de umor și de vitalitate despre „tinerii de azi” sau tinerii dintotdeauna. O comedie „ca-n viață”, dar în care- lucru ciudat!- nu se aud la tot pasul cuvinte licențioase spre a se obține un pretins „efect de real”, asta în pofida faptului că cei doi băieți și cele două fete ce apar în fața noastră nu sunt deloc doctoranzi în astrofizică, ci oameni simpli care nu s-au născut și crescut în Cartierul Pri­măverii. Fetele sunt prietene, băieții asemenea și își împărtășesc tot ce au pe suflet. U­neia dintre fete i se întâmplă să aibă o primă întâlnire cu unul dintre băieți, iar evenimentul e privit cu maximă emoție de ambii protagoniști, pentru un  plus de curaj fiecare recurgând la sfaturile prietenei, respectiv pri­e­tenului. E timpul florilor. Lucrurile merg cum nu se poate mai bine, cu inerentele stân­găcii și, uite așa, primul cuplu e pe cale de constituire. Ceilalți doi le urmează exemplul. Urmează, firesc, căsătoriile, planurile de viitor, sacrificiile, economiile pentru cumpărarea unui apartament și a mobilei, se­rile în fața televizorului cu mici dispute în ceea ce privește alegerea canalului și a filmului, întâlnirile  tot mai rare și tot mai convenționale între vechii prieteni. Dar și o­biș­nuința, apoi plictiseala, apoi iritarea, uneori a­dulterul, apoi crizele de comunicare. Până când de tot se alege praful, iar prietenii de o­dinioară se regăsesc, fiecare cu un divorț la activ, mai puțin entuziaști, mai puțin emotivi, cu câțiva ani în plus și multe speranțe în mi­nus. Probabil o vor lua de la capăt. Probabil.

Nu e nimic senzațional în povestea spusă cât se poate de coerent de Mimi Cornel Brănescu. Tema nu e deloc nouă în dra­ma­turgia contemporană  românească. Au exploatat-o Ecaterina Oproiu începând cu Nu sunt Turnul Eiffel  ori Dumitru So­lo­mon în Zăpezile de altădată. Există în text firesc, ironie, dinamism al ironiei, amărăciu­ne. Exact ca în viață. Dar n-a spus oare un con­frate din alte vremuri al lui Mimi Cornel Bră­nescu c㠄teatrul este oglinda vieții”? Piesa pe care dramaturgul însuși o înscenează la modul cinstit și simplu , dar și fără ab­dicări de la regulile profesionalismului și ale bunului gust pe scena Teatrului Municipal „Mr. Gh. Pastia” din Focșani prilejuiește un spectacol ce se urmărește cu plăcere mai cu seamă fiindcă în el evoluează patru tineri ac­tori care, fără a fi senzaționali, sunt indis­cu­tabil buni. Rostesc replicile clar, știu să creeze situații, impun relații, au necesara doză de umor. Se mișcă cu dezinvoltură, nu par niște umerașe îmbrăcate. Firește, mi se va spune că toate acestea țin de abc -ul me­se­riei. Așa este. Numai cum, în vremea din ur­mă vezi tot felul de juni actori terni, flasci, fără o minimă personalitate, interșanjabili, ex­cepțiile se cuvin remarcate, încurajate, lăudate. Problema e de ce sunt atât de puține ex­cepții. Nu o voi discuta acum, deși mă in­teresează, în pofida faptului că ea nu dă de­loc insomnii profesorilor de la nenu­mă­ra­tele școli de teatru, de stat ori private, din țară. Cei patru actori se numesc Adina Andrei, Bianca Alexandra Cristea, Iulian Postelnicu și Leonid Doni.  Pentru a conferi un plus de dinamism montării și a lega scenele, „clipele de viaț㔠din care e compusă piesa, Mimi Cornel Brănescu a făcut a­pel și la fonoteca de aur, de unde a ales frumoase șlagăre italiene din anii’60 ori’70, din acelea cu Rita Pavone ori Adriano Celentano și alții asemenea lor, motiv pentru mi­ne să-mi amintesc cu plăcere și nostalgie de anii în care nu aveam deloc grija oglinzii tot mai ciobite a teatrului românesc, dar în care sigur respectiva oglindă era mult mai validă decât azi.

  

Ultima haltă înainte de Infern

AUTO de Ernesto Caballero; Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacovia; Tra­ducerea – Ioana Anghel; Regia – Claudiu Goga; Scenografia- Ramona Ing­ri­d Macarie; Cu – Eliza Noemi Judeu, Gabriel Duțu, Adriana Pârvu, Florina Găz­daru, Codrin Turcu, Ionuț Purice; Da­ta reprezentației- 8 iunie 2006. 

Primul lucru ce se cuvine remarcat des­pre spectacolul cu piesa Auto de Ernesto  Ca­ballero e rapiditatea cu care  textul drama­turgului spaniol a parcurs distanța dintre pa­ginile de carte și scenă. Publicat în 1993 sub e­gida Institutului de Cultură Juan Gil-Albert – Muestra  de Teatro Espańol de Au­tores  Contemporáneos și reeditat un an mai târziu de Societatea Generală  a Autorilor Spa­nioli, Auto a cunoscut premiera absolută în 1992 la Teatrul Alfil  din Madrid, în re­gia autorului. A devenit cunoscută în Ro­mânia grație excelentei antologii de Teatru spaniol contemporan publicată în 2005 de Fundația Cultural㠄Camil Petrescu” și de revista Teatrul azi, îngrijită de Ioana Anghel și de Andreea Dumitru, traducerea textului fiind asumată cu succes de Ioana Anghel. A fost citită cu promptitudine de regizorul Claudiu Goga care, invitat să monteze un spectacol la Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău a propus-o în repertoriu. Dornici să-l reîmprospăteze , să îl racordeze la contempo­ra­neitate, dar și de a reintroduce instituția pe care o conduc în circuitul teatral național, tinerii directori Adrian Găzdaru și Gabriel Du­țu au acceptat propunerea. Iar spectaco­lul, fără a se impune ca un moment artistic de anvergură, e totuși unul important ca eta­pă de lucru  căci încorporează arderi și e­nergii superioare atât prin ceea ce propune cât și prin ceea ce sugerează. Lucrarea regizo­rală, concentrată mai cu seamă pe munca cu actorii, pe stabilirea unor relații reale, nu ur­mărește să confere montării un radicalism de fațadă, ci mizează pe evidențierea subtili­tăților textului. E exact ceea ce probabil că și-ar fi dorit chiar Ernesto Caballero fiindcă dra­maturgul însuși declar㠄nu sunt scriitor, sunt dramaturg…operele mele nu sunt decât em­brioni care vor fi împliniți în timpul re­petițiilor”. Nu am asistat la repetiții, am vă­zut doar spectacolul la câteva luni distanță de la data premierei și cu toate că mi s-a spus că nu am participat chiar la cea mai bună re­prezentație, e dincolo de orice îndoială că re­gizorul Claudiu Goga și cei patru actori din distribuție au îndeplinit dorința scriitorului.

În nota introductivă dedicată lui Caballero de Andreea Dumitru în antologia la care am făcut referire mai sus, e citată o altă aserțiune a scriitorului. Pentru  Ca­bal­lero, scriitorul de literatură dramatică are da­toria de a vorbi despre realitate, dar a vorbi despre realitate înseamnă a genera „zone de in­securitate”.

Cele patru personaje ale piesei se află ele însele într-o „zonă de insecuritate”. În­țe­le­gem repede că ele au fost victime ale unui accident de circulație, iar acum se acuză reci­proc de cele întâmplate, încriminându-l și pe șoferul aflat la volanul unui camion cu care au intrat în coliziune. Soțul, siluetat de Ga­briel Duțu cu peniță fină, într-un veritabil și izbutit contre-emploi, e tot timpul preocupat de mașina personală și de calculatoarele de la serviciu. Soția, agitată, cicălitoare, interpretată de Eliza Noemi Judeu, e obsedată de ul­tramoderna bucătărie de acasă. Cumnata, ju­cată de Florina Găzdaru, e preocupată mai cu seamă de soțul surorii sale ce i-a devenit a­mant de o bună bucată de vreme, iar relația e acum devoalată, în vreme ce Autostopista, excelent jucată de Adriana Pârvu, e practicanta celei mai vechi profesii din lume. Zba­terea lor se consumă într-o încăpere cu patru scaune, delimitată de o serie de uși. Respectivul cadru scenografic imaginat de Ramona In­grid Macarie  subliniază încă și mai accentuat evidentele contaminări dintre piesa lui Cabal­lero și celebra Huis clos a lui Sartre. Lu­crurile se lămuresc în ultimele minute ale spec­tacolului când pe scenă se insinuează se­m­nele că cei patru se află în ultima haltă de dinainte de Infern.

Montând cu binecunoscuta-i seriozitate, cu atenție la nuanțe piesa dramaturgului spaniol, Claudiu Goga se slujește de galeria umană din text spre a ne invita să reflectăm cu ceva mai multă luare-aminte la felul în care ne administrăm viața. Și – lucru im­por­tant – o face evitând cu succes capcanele di­dacticismului.