Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

EDITORIAL

de

Miron BETEG

"Recunosc, sunt amant. Dar nu amantul

soției domniei voastre"

Reacțiile la dezvăluirile pe bandă rulantă ale „dosariadei" au căpătat deja o nuanță misticoidă. Moașele acestei false nașteri morale se joacă, de la Cotroceni, de-a nuanțele. A-cum interesează nu doar politicienii și gazetarii, ci și preoții, dascălii, sportivii, oamenii de cultură. Slujitori ai Domnului cer îngăduință și-l confundă pe Sfîntul Petru cu un biet ar­hivar al Paradisului. Cîte un scriitor mărturisește păcatul amiciției exagerate cu poliția po­litică, explicîndu-ni-o din perspectiva egoistoriei, a istoriei mari și a istoriei de budoar. Parado­xal, obișnuiți cu faptul că o știre bombă de azi e un fîs de presă mîine, doar gazetarii au spus franc „da, dom'le, am colaborat", fără să încarce prea mult paleta cu griuri obositoare.

Nu cred în justificări. Nu cred, de exemplu, în explicațiile lui Carol Sebastian: ame­nințările „voalate" l-au făcut să cedeze și a început să-l toarne pe Andrei Bodiu*. Trebuie să ai în tine doza de lașitate, de murdărie morală ca un securist să te abordeze. E ca pe stradă. Curvele se simt de departe. Doar la ele te duci și întrebi „cît?". Pe celelalte femei, chiar îmbră­cate mai țipător, doar le urmărești cu privirea. Și-atît...

De fapt, sunt convins că în cazul colaborării cu securitatea consimțeai înainte de a ți se propune să colaborezi. Transpirația îți mirosea de la bun început a turnătorie. Așteptai să ți se propună ceva, sperai să ți se propună oarece. Cînd securistul te întreba dacă n-ai vrea să ajuți o țîr㠄organele" respirai ușurat. Mă întreb, așadar: cît a căutat Securitatea colabora­tori, turnători, și cît au căutat turnătorii Securitatea. In România, nu Securitatea avea nevoie de turnători, ci turnătorii din naștere aveau vevoie de Securitate. E greu de acceptat, dar asta e. Mii de români n-ar fi avut ce face dacă n-ar fi existat băieții cu ochi albaștri. Tocmai de aceea scuzele sunt penibile. Mulți dintre noi visau și ei să aibă, de la un moment dat încolo, ochi albaștri. Habar nu am dacă asta ține de estetică ori de morală.

In urmă cu exact zece ani, într-un text publicat în Dilema, botezat Talciocul do­sarelor, Andrei Pleșu nota, referindu-se la zecile de pagini de urmărire din dosarul său de se­curitate: „Aș avea, totuși, o singură exigență, strict profesională. Textele sunt transcrise de ofițeri sau subofițeri care stau prost cînd cu gramatica sau cu limbile (și numele) străine, cînd cu auzul. Ele sunt pline de inadvertențe. [...] Rog, deci, pe toți cei care vor hotărî, unilateral, să publice pagini nemuritoare din dosarul meu, să mi le trimită întîi la corectat." Pe Pleșu îl indispunea „gramatica securității". Simțea un disconfort bonom cînd, în pagini răzlețe din propriul dosar tipărite cine știe pe unde, apăreau nume scrise aiurea sau informații brefiate absurd. Din păcate, gramatica securității a supraviețuit instituției. Gramatica securității e o gramatică profesionistă, mereu promițătoare pentru o haită întreagă de foști securiști, fii de securiști, informatori și scursuri. In acest moment securitatea are nevoie de o ubicuizare a sentimentului de vinovăție, dublată de o punere în neant, de banalizarea colaborării cu secu­ritatea ceaușistă. E tonic pentru foștii securiști să trăiască într-o societate care nu mai are re­pere. Lefegii ai terorii pînă deunezi, profesioniști ai șantajului timp de l6 ani, ei vor fi gospo­darii haosului moral. In acest moment nu mai au nevoie de dosare. Dosarele de securitate și-au pierdut aproape total eficiența. Cum apartenența la structurile de conducere ale parti­dului comunist n-au reprezentat niciodată un balast în cariera unui politician, cum nici pro veniența directă din structurile „l-a vedere" ale securității n-a împiedicat o cohortă de ofițeri să ajungă parlamentari, după aproape douăzeci de ani și șantajul cu dosarul de informator/ colaborator și-a pierdut eficiența. Serviciile secrete au înlocuit, în timp, dosarele de securitate cu dosarele economice. De-acum șantajul e mult mai eficient, pentru că sare de la nivel moral la ani grei de închisoare pentru fraude economice. Un lucru e limpede: ni; Băsescu a hotărîtsă ia dosarele din custodia serviciilor secrete, ci, pur și simplu, serviciile secrete au ho-tărît că nu mai au ce face cu ele. Intrarea noastră în Europa n-a fost stabilită la Bruxelles, ci în conclavuri secrete ale foștilor securiști. Ei au ales momentul, nu noi, nici Europa.

Oricît ar strînge la piept cadavrele falselor explicații, oricît ar juca la cacealma ulti­ma mînă a colaborării cu securitatea, și preoții, și gazetarii, și scriitorii au recunoscut, pe bu­cățele, colaborarea cu securitatea. Singurii care neagă orbește evidențele sunt oamenii politici. Nici unul dintre aleșii nației nu vrea să-și asume trecutul. Fără grimase, fără emoții, neagă tot. Nu știu ce poți face cu o țară ai cărei oameni politici nu-și asumă trecutul. Vrînd-nevrînd, acest lucru sfîrșește în inversarea tuturor raporturilor. Pentru că nu ai cum să nu te întrebi cine e mai credibil: un fost turnător la securitate care neagă vehement evidențele, ori un fost ofițer de securitate care-și laudă și acum opțiunea de apărător al comunismului? O Rodica Stănoiu care nimerește în ridicol sau un Corneliu Vădim Tudor ce nu se sfiește să vadă, cu orice prilej, „părțile bune" ale regimului comunist? Prin comportamentul lor, actualii oameni politici care au colaborat cu securitatea nu fac altceva decît să reinventeze mitul „o mului nou" de tip comunist. Să ridice, ca și pînă în l989, minciuna la nivel de virtute.

Chiar și atunci cînd acceptă evidențele, foștii colaboratori sunt convinși că nu au făcut rău nimănui. Un personaj dostoievskian găsise, și el, supremul argument: „Recunosc, sunt amant, dar nu amantul soției domniei voastre." Foștii colaboratori au fost amanții securității. Nu ni s-au vîrît ei, direct, în pat, în viață. De asta a avut grijă, cu asupra de măsură, securitatea.

 

* Un Andrei Bodiu care, mărturisesc, pe atunci nu părea cu toate jucăriile acasă. L-am cunoscut, prin '82-'83, într-o tabără literară. Venise împreună cu Simona Popescu și Caius Dobrescu. Ne-am distrat o noapte întreagă scriind (de fapt, el scria) poezii despre Ceaușescu. Mai țin minte un vers, „Clarvăzător și suveran, ne taie drumul peste ape". Rîdea cu lacrimi, rîdea molipsitor. A doua zi a avut loc un spectacol. Nu știam ce urma să facă. își adusese de-acasă o statuetă reprezentîndu-l pe Lenin. Cu Lenin într-o mînă, ca în celebra scenă shake­speariană, cu o mantie roșie făcută dintr-o față de masă a recitat, la modul cel mai serios, o jumătate de oră paro­dii după poeziile omagiale. Dascălii înghețaseră. Erau atît de surprinși încît nici unul n-a avut curajul să-l oprească. Nu mă mir că băieții de la Secu se interesau de el.