Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Nuanţele răului

- deficienţă a privirii sau viciu al esenţei? -

Atributele divinităţii

Există cel puţin un gânditor contemporan care pune problema diferenţei dintre Est şi Vest în termeni metafizici. Christos Yannaras consideră că diferenţa de mentalitate care se­pară continentul european urmează în mare delimitarea geografică ce a urmat marii schisme din 1054. Dacă în Europa apuseană Biserica a preluat mentalitatea tipic romană, în care se pu­nea accent mai ales pe atributul de legislator al divinităţii, în Estul bizantin Dumnezeu a fost perceput mai mult prin prisma atributului bunătăţii.

Calitatea de a fi bun şi cea de a fi drept sunt două atribute infinite şi „egale” ale di­vi­nităţii. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu nu este mai bun decât drept şi nici invers. În­să prevalenţa unuia din aceste atribute poate fi un indiciu asupra mentalităţilor şi tradiţii­lor care le legitimează. Dacă pentru catolici Dumnezeu este în primul rând judecător im­par­ţi­al al conştiinţei, individul fiind chemat la o viaţă morală în care primordială este evitarea gre­şelii, secondată de ispăşire (până la limita teologică a purgatoriului), în ortodoxie Dumne­zeu este dispus mai curând să tolereze şi să ierte, decât să judece.

Nu vom vorbi despre semnificaţia metafizică profundă pe care o are ideea unei di­vi­ni­tăţi care iartă. La Origen, aceasta duce către apokatastază, către o fatală absolvire a tuturor, inclusiv a diavolului. Bunătatea lui Dumnezeu fiind infinită, orice formă de rău sfârşeşte prin a fi înghiţită în oceanul iertării divine. Justiţia se evaporă pur şi simplu în favoarea atot­bu­nătăţii cu care Origen este dispus să crediteze divinitatea. Ceea ce este interesant în plan me­tafizic poate fi foarte pernicios în plan social. De aceea autorul acestei „deschideri” a fost con­damnat aspru de Sinoadele Bisericii.

Funcţia pedepsei

Într-un sistem bazat pe justiţie, pedeapsa joacă un rol foarte important. Reprezintă co­re­lativul necesar al ideii de dreptate. Pedeapsa opune dreptatea nedreptăţii, care astfel este cre­ditată cu un statut, dacă nu ontologic, măcar ontic. Ceea ce ştim, indiferent de fundamentul ontologic al răului, este că nedreptatea există şi că ea trebuie corectată. Pedeapsa are aşadar o funcţie expiatoare: răul ontic este recuperat prin curăţare, prin (re)orientarea în bine a celui  căzut.

Pentru orientul creştin, dimpotrivă, pedeapsa nu curăţă, ci murdăreşte. Omul acestei visio mundi are din start imaginea perfecţiunii sale, pe care nimic nu o poate atinge în esenţă (ci doar în aparenţă). Toate evenimentele1 au o valoare conjuncturală. Fiind dat lumii ca e­senţă (nu ca potenţă), omul „bizantin” nu urmează drumul unei actualizări, ci este actualitate, chiar actualitate pură, din start. Prin urmare, nu este responsabil faţă de conjuncturi. A­cestea sunt doar aparenţe înşelătoare, care nu întunecă în nici un fel perfecţiunea lui e­sen­ţială.

Demnitatea omului fiind astfel enorm ridicată, erorii îi revine statutul de umbră, de i­realitate. Răul şi eroarea nu au statut ontologic, ci doar unul care ţine de poziţionare. Vede rău(l) cel care este rău poziţionat, rău intenţio-nat. În realitate răul nu există, şi neexistând nici greşeală, nu există nici responsabilitate. Mai mult, eroarea nu este atât o greşeală de pozi­ţi­onare a celui care o face, cât a celui care o percepe. Miop, acesta nu înţelege binele din spa­tele răului.

Iertarea divină nu implică o recunoaştere a răului prin pedeapsă. Dacă în primă fază creş­tinismul a negat substratul ontologic al răului pentru a salva monoteismul, în a doua fază, cea a raportării la răul cotidian şi concret, orientul creştin vede iertarea ca pe un act gratuit, ca un soi de jenă a divinităţii faţă de om, situaţie care nu angajează în nici un fel respon­sa­­bilitatea celui din urmă.

Pedeapsa ca expiere, proprie tradiţiei latine, recunoaşte dualismul bine-rău în plan ontic, însă sursa erorii derivă tot dintr-o greşeală de orientare, corectabilă aşadar. Statutul on­to­logic al răului este refuzat astfel în ultimul moment. Dar pentru omul apusean greşeala există cu siguranţă. Fără ea justiţia ar fi lipsită de fundament.

Dacă ideea de justiţie introduce un dualism ontico-teologic (care justifică existenţa gre­şelii şi posibilitatea iertării) şi unul juridico-metodologic (ca să aplici dreptatea ai nevoie de opusul ei), ideea „binelui suveran” care înghite totul – idee de origine platonică – salvează mo­nismul, însă conduce la o serie de dificultăţi „filosofice” aproape insurmontabile şi la con­se­cinţe etice greu de acceptat.

Limitele teologice ale problemei

Cerinţa aplicării unui monoteism strict, proprie iudaismului şi creştinismului, duce la o serie de fundături. Dacă porneşti de la un singur principiu ontologic, acesta fiind dum­ne­zeul iudeo-creştin, ajungi în imposibilitatea de a explica răul. Dacă îl recunoşti ca atare şi îi acorzi statut ontologic, cazi în dualism. Pe de altă parte, dacă accepti pe Dumnezeu ca origi­ne a răului, distrugi fundamentul moral şi suportul psihologic al acestor religii. Soluţia cea mai simplă a problemei este să plasezi „răul” în plan moral: el nu există, există doar încercari la care, sub aparenţa răului, divinitatea te pune. Iar acest rău moral este bineînţeles unul ontic, nu ontologic; este unul care afectează omul ca fenomen în viaţa curentă, nu ca esenţă. Gîn­direa occidentală însă este adînc pătrunsă de pelagianism – doctrină religioasă care neagă pă­catul strămoşesc, interpretînd-l doar ca pe o greşeală personală a lui Adam.

Dacă Pelagius a transpus păcatul strămoşesc în plan ontic, pentru a salva totodată pe Dumnezeu (de perspectiva imoralităţii sau a dualismului) şi libertatea umană (de spectrul pre­destinării), epoca patristică s-a grăbit să înlăture ipoteza răului ontologic, pentru a proteja dogma creaţiei ex nihilo. Prin instituirea unui al doilea principiu, care să explice originea răului, s-ar fi ajuns la dualism. De aceea răul nu este originar, spun ei. Însă, în absenţa unui sta­tut ontologic al acestuia, nu poate fi explicată libertatea. Acestea sunt limitele problemei: de o parte dualismul, de cealaltă, predestinarea şi anularea libertăţii. Bineînţeles, există şi o a treia posibilitate, erezia, ieşirea din cadrul dogmei.

 Platonismul, cel căruia Biserica a trebuit să îi dea o replică, are o doctrină mult mai coerentă. Creaţia lumii este duală. Avem, pe de o parte, materia, pe de alta forma. Materia este perisabilă, se degradează, duce către moarte, forma este eternă, imperisabilă. În termeni mo­rali materia este rea, iar forma bună. Neoplatonismul devenise o religie respectabilă în an­ti­chitate, poate chiar prea respectabilă, prea intelectuală. Creştinismul a trebuit să-i dea o re­plică. Şi replica s-a dovedit a fi inconsistentă, deoarece Părinţii Bisericii erau limitaţi în de­mer­surile lor speculative de dogmă. Prin urmare, răul nu putea fi decît fictiv, aparent.

Însă scenariul cosmogonic platonician, cel puţin cel din Timaios invită la lectură. Lectură pe care Aristotel a făcut-o cu siguranţă. În dialogul amintit, Platon vorbeşte de materie, de lumea formelor, dar şi de un Demiurg, un făurar. Prin urmare nu există doar două cauze. Există cel puţin trei. Materia corespunde cauzei materiale a lui Aristotel, lumea formelor pe ca­re o contemplă Demiurgul reprezintă cauza formală, iar demiurgul însuşi – cauza eficientă. Însă în scenariul aristotelic mai există o cauză: cea finală. De bună seamă că Demiurgul a avut un motiv pentru creaţie, altfel n-ar fi făcut-o. Aceasta este cauza finală. Astfel, la o lectură mai atentă, descoperim ceva mai mult decât un simplu dualism în problema creaţiei, chiar şi la Platon.

Epilog iudaic

Am pornit de la un principiu ontologic, pe care a trebuit să îl amendăm pentru a găsi o explicaţie coerentă problemei răului, dar am descoperit că pînă şi ipoteza dualistă platoni­că trimite la mai multe cauze decît eram dispuşi iniţial să admitem. Soluţia iudaică, dată  prin „teoria” celor zece Sefirot, complică şi mai mult problema.

În Cabala, creaţia are loc din En Sof (Infinitul sau Incomprehensibilul), printr-un dezechilibru „geometric”. Perfecţiunea este dată de prezenţa în En Sof a tuturor celor zece atri­bute, în proporţii egale. Dacă unul dintre acestea este îndepărtat dintr-o anumită „re­gi­u­ne”, se crează un dezechilibru. Lumea noastră (una din nenumărate altele) a fost creată prin re­tragerea atributului Justiţie (Din sau Geburah) şi înlocuirea lui prin Bunătate (Hesed sau Gedulah). Procesul poartă numele de contracţie (ţimţum). Prin acest artificiu sunt explicate ori­ginea lumii şi răul şi se salvează totodată ideea zeului unic, monoteismul.

Dacă biserica creştină a dat un răspuns neoplatonismului prin dogma ne-substanţialităţii răului, Cabala iudaică dă un răspuns mai elaborat. Ca şi în teologia creştină, răul îşi justifică existenţa printr-o chestiune de poziţionare, mai concret, printr-o absenţă. Pentru creştini răul este absenţa binelui, pentru cabalişti – a justiţiei. Iar dacă absenţa binelui este în­locuită prin graţie şi iertare (cu sau fără condiţia ispăşirii), absenţa justiţiei este înlocuită prin bunătate. Similitudinea este evidentă.

Într-o interpretare iudaică a mitului Genezei, răul se originează în actul îndepărtării fruc­tului din pomul cunoaşterii (nu în cel de a-l consuma). Acest pom simbolizează arborele sefirotic, a cărui armonie a fost stricată prin dezechilibrul creat de Adam. Substratul  ontologic al răului este astfel negat. Răul survine direct în plan ontic prin şi ca greşeală a lui Adam; ca o greşeală de poziţionare sau, mai exact, de manipulare.

Noi moştenim această orbire a omului primordial, consecventă căderii în păcat. Însă Pa­radisul ne este mereu accesibil. Trăim în acelaşi timp în Paradis şi în istorie, însă o deficienţă de vedere sau de poziţionare ne împiedică să îl realizăm. Aşadar, însăşi condiţia u­mană, condiţie demarcată prin rău şi păcat, este consecinţa unei erori de poziţionare, nu a unui viciu de esenţă. Omul s-ar putea întoarce oricînd în Paradis printr-o simplă schimbare de perspectivă. Putem spune că dacă pentru creştini răul este absenţa binelui, pentru ca­balişti acesta reprezintă nu atît absenţa justiţiei, cît a privirii juste.