Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

EUROIDEI

de

Sorin BORZA

Europa, integrarea și incestul

Indiscutabil, pentru moment, termenul de Integrare europeană acoperă fără proble­me ceea ce s-a petrecut până acum în Europa Occidentală: o cuplare a economiilor și institu­ții­lor, de la cele juridice, trecând prin cele educaționale, în așa fel încât Comunitatea Euro­pea­nă să funcționeze sub cât mai multe aspecte ca un agregat.1 Integrarea se petrece sub spectrul exemplar al contramodelului american: am împrumutat de acolo empirismul liniar și en­tuziasmul, o anume cultură a riscului și dispoziția de a transforma orice eșec în lecție de is­torie. Nu ne putem obișnui (deocamdată) cu patriotismul intransigent, cu propensiunea pentru activismul fără temeiuri și mobilizarea în masă fără o logică imediată.  Prea îndrăgos­tită de Descartes Europa nu poate renunța la un anume aristocratism care îi conferă prima­tul în orizontul unei culturi rafinate a plăcerilor intelectului. Moștenirea înclinațiilor imperiale pentru fast, opulență și saturnalii indecente nu poate fi reprimată prin decrete sau de­cizii politice. Istoria Europei e flămândă chiar dacă poparele ei s-au ghiftuit cu pop-corn și Coca-Cola. De aceea rețeta americană aplicată a la lettre în Europa pare o bombă cu ceas. Eu­ropa e în pericol nu fiindcă America ne-ar fi furnizat narcoticele ei, ci mai ales pentru că nu mai poate decide în privința dozajelor.

În ciuda tuturor ezitărilor Europa Unită riscă să devină un ecorșeu. Seamănă tot mai mult cu America, această mașinărie de fabricat cotidianitate comodă și comoditate cotidia­nă. Și acest imitatio nu e un act pur cultural, ci mai degrabă o tactică. „Ca să oprești puterea, trebuie să te constitui tu însuți într-o putere care o va echilibra pe cealaltă tot atât cât se va inspira din ea, se va edifica pe un soclu de valori comune. Pentru a concura Statele Unite, Eu­ropa va trebui să înceapă prin a le semăna într-un fel.”2 Pentru a reuși europenii trebuie să rămână împreună. A rămâne împreună înseamnă a renunța la orgolii regionale și la indivi­du­alizare. În acest context un anume transfer de suveranitate e inevitabil. La fel cum ine­vitabile vor fi reacțiile de frustrare a partenerilor care vor transfera suveranitate fără a primi în schimb un bonus de prosperitate (adică tocmai motivația profundă care a generat decizia de­legării decizionale către Europa)

Pe de altă parte, termenul de Integrare asumă o serie de conotații reparatorii. „Conform lui Karl Deutsch, integrare înseamnă realizarea în sânul unui teritoriu, a unei comunități de instituții și practici suficient de puternice pentru a garanta pe termen lung schimbări pașnice în rândul populației pe care o reprezeintă.”3 Integrarea e formula para-modernă de abolire a unui trecut conflictual și incompatibil cu democrația modernă și dreptul comu­ni­tar. Europa de Est se bucură azi de mâna pe care o întind statele cu o istorie mare, foste im­perii. Motivele acestei deschideri nu sunt total transparente. Tradiția imperială e corespondentul în plan social al celebrului complex oedipian. Vechile și noile imperialisme sunt din­colo de măștile lor, mărci ale unui inconștient reprimat energic cu mari pierderi.

Europa de Est e în mod evident complexată. Suvenir ingrat, trecutul „roșu” (la fel cu cel nazist) e în egală măsură supus unui efort de revalorizare ce disimulează orice reper eroic și național abandonând individul unui „postmodernism juridic”. În aceste condiții Unifica­rea e, în termenii sociologului roman Pavel Câmpeanu, o continu㠄dez-estizare”. Această ten­tativă primește acoperire teoretică suficientă odată cu propagarea teoriei federalismului eu­ropean, teorie care pleacă de la premisa slăbiciunii și compromiterii statului-națiune. Într-o formulă premonitorie aceste aspecte le-a surprins și Jean Monnet „care afirma că Europa nu se va face decât cu prețul unei savante progresivități, plecând de la realizări pragmatice și pre­cise, (…) pentru a construi în final o federație a statelor vestice”4. Estul descalificat prin ex­cesele „războiului rece”, funciar sovietizat și definitiv compromis, dispare (politic și cultural) prin disoluție controlată. Trecutul național e epuizat de spectrul coșmarului roșu pentru care suntem, în măsuri diferite, vinovați fără excepție. Anamneza poate fi, pentru orice estic, doar o ocazie pentru remușcare. Integrarea implică exhibarea vinovăției (chiar și pentru cei care pot asuma doar o culpă metafizică5) prin exces de „decență istorică”. Se recurge la un soi de tehnică de stimulare a regresiei care să permită reactivarea unui orizont infantil unde numai „cei ascultători” vor fi iertați și vor primi „premii”, eventual câteva scuze în plus. Paternalismul curtenitor a occidentului are îns㠄calitatea” discutabilă de a interzice maturizarea „pro­te­jaților”.

Occidentul și-a luat mult prea în serios rolul și pretinde marțial și impertinent rolul ta­tălui. Orice încercare a Estului (infantil și complexat) de a aduce în discuție acel trecut (unde spiritul dribla in extremis limbajul de lemn) e primită resentimentar și caracterul trau­matizant al „violului” prezent e rejetat metodic într-un inconștient colectiv de factură socio-mar­ginală. „Dragostea” occidentului are un iz ușor incestuos. Nu se aud proteste pentru că mo­da a băgat pumnul în gură celor ce mai gândesc, iar proștii nu contează. Aparența de legi­ti­mi­tate a „dez-estizării” e acoperită exemplar prin discursuri despre o „economie cu finalitate uman㔠și despre o cultură a demnității umane care ar avea întâietate asupra culturii a­gresive a profitului. Modelul e, în termenii săi grosieri, unul clasic. El are o fizionomie ma­nihe­istă și trimite spre binecunoscuta ecuație a lui Otto Rank potrivit căreia eroicul reprezin­tă lupta luminii (Vestul civilizat) împotriva întunericului (Estul sălbatic). Estul totalitar trebuie lichidat din lume și din istorie pentru a ridica în loc „noul Camelot”. Numai că pentru a produce solidaritate și a stimula implicarea trebuie să existe pericole iminente și dușmani re­dutabili. Dușmanul, ca figură generică, funcționează ca un liant stabilizator, ca un instrument de reglaj comunitar menit să provoace „solidaritatea de criză”. Numai dușmanii articu­lați creează destine durabile. „Iată de ce societățile noastre, cu un fel de preștiință a fragilității lor, întrețin cu mare cheltuială la marginea lor minorități de gânditori, de agitatori de profe­sie care sunt parcă programați să vitupereze, adică să le reconstituie atacându-le.”6 Critica e­co­nomiei de piață e în europa modernă doar o formă agresivă de publicitate. Orice publicitate este implicit ideologică. Ea impune blazoane. Epoca imagocentrică pe care o parcurgem schimbă decisiv caracterul confruntării pe scena politică. „Epoca noastră a cunoscut patru schimbări fundamentale: 1) s-a schimbat ideea de informație: înainte, informația se cerea co­mentată, dezbătută, aprofundată, verificată; astăzi, sub impactul imaginii TV, a informa înseamnă a arăta, a înțelege înseamnă a vedea, și nimic mai mult; 2) s-a schimbat conceptul de actualitate: actualitatea nu mai e ceva valoros în sine, ci ceea ce decide mass-media, în special televiziunea, că e valoros; celelalte mijloace mass-media (ziarele, de pildă) se supun televi­ziunii; 3) s-a schimbat timpul informației și al informării: dacă înainte o informație urma un drum nespus de lung de la faptul brut până la pagina de ziar, astăzi informația e ceva live: o ca­meră web, un computer, legătura la satelit, și... voilà! (acest criteriu se aplică și cărților de care vorbim acum, traduse, practic, „în timp real” în limba română); 4) s-a schimbat ideea de ve­ridicitate a informației: acuma nu mai e adevărat ceea ce e dovedit, ci ceea ce poate fi re­pet­at.”7 În consecinț㠄noul Camelot” nu mai poate fi cucerit cu arme convenționale fiindcă nici războiul nu mai este ce era.

Murray J. Edelman8 susține că actul de imaginare a dușmanului (the enemy image) și procesul de punere în act a unei psihoze sociale și politice de beligeranță au o morfologie per­suasivă precisă, reproductibilă în câteva stereotipii reprezentaționale redutabile. Nu contează atât valaorea estetică a imago-producțiilor cât eficiența lor publică. „Societatea noastr㠖 susține Michel Foucault– nu este cea a spectacolului, ci cea a supravegherii; sub marea su­prafață a imaginilor se investește corpul în profunzime; în spatele marii abstracții a schimbului, se urmărește dresajul minuțios și concret al forțelor utile; circuitele comunicării sunt su­porții unui cumul și ai unei centralizări a cunoașterii; jocul semnelor definește ancorările pu­terii; frumoasa totalitate a individului nu este amputată, reprimată, alterată de ordinea noastră socială, ci individul este fabricat cu grijă după o întreagă tactică a forțelor și corpurilor.”9 Ca orice vietate dependentă putere Europa  își ascunde slăbiciunile. Plină de complexe secrete și presentimente terorizante ea reacționează proiectiv: pune pe seama Americii lă­comia și toate acele cruzimi la care participă cu secretă voluptate. Un exemplu în acest sens este asocierea  subiacentă care leagă consumatorismul și comerțul modern de hoție. Comer­țul în calitatea sa de continuare a jafului cu mijloace pașnice întreține remușcările Vestului. Obsedată de „păcat” (la fel cum negustorul e urmărit în coșmarul său de trecutul de corsar) Europa civilizată a făcut o slăbiciune pentru perdanți și marginali. „Cultura scuzei” este ex­presia cea mai concretă a acestei obsesii.10 Marginalii nu greșesc și nu ucid pentru că sunt struc­tural răi, ci fiindcă nu au fost ascultați și nu li s-a acordat suficientă atenție. Contextul și lipsa de comunicare îi absolvă de o parte a vinovăției, parte transferată în seama celor care a­parținând blocului națiunilor opulente s-au mulțumit să privească lumea hedonic și indivi­dualist. În mod cert această perspectivă nu face decât să agraveze suplimentar defazajul is­toric. „Cultura scuzei este mai ales o cultură a disprețului: crezând că-i dezvinovățește pe vinovați, îi infantilizează.”11 În acest fel figura paternalistă a occidentului nu face decât să inhibe i­nițiativa neofiților capitalismului așa cum un tată excesiv dominator poate afecta iremediabil spiritul de independență a copiilor.

Integrarea se desfășoară sub spectrul unei mentalități cantonate arogant în orizontul superstiției potrivit căreia doar reprezentanții culturilor majore pot lua decizii juste. A fi, cultural vorbind, urmașul lui Platon nu înseamnă cu necesitate a avea dreptate. Este nevoie în mod cert să depășim împreună o serie de prejudecăți. Acesta nu însemnă că proiectul Sta­telor Unite ale Europei ar trebui stopat. În fapt există un acord implicit asupra acestui aspect de vreme ce, în ciuda tuturor propunerilor de reformare a proiectului nu există nici o alterna­tivă semnificativă de blocare totală sau de înlocuire a lui. Fiecare tentativă de contestare a me­canismelor integrării nu urmăresc decât o repoziționare a contestatarului în așa fel încât a­cesta să poată profita mai bine de ea. Căci Integrarea este o chestiune de demnitate naționa­lă dar, nu în ultimul rând, o afacere mai mult sau mai puțin profitabilă…

 

 

La ce bun o Uniune Europeană ? Qui prodest ?

 

 

 Așa cum arătam, Unificarea are o componentă ritualică gândită într-o logică reparatorie și totodată un act de tip „justiție restaurativă”. Unitatea confreriei propune o fizionomie a socialității de tip nou, răscumpără greșelile trecutului după modelul repartiției sacrificiale. Acest mecanism de factură mitho-sacrală e reiterat în termeni moderni de logica de spill-over (a angrenajelor) din teoria funcționalistă. În fapt întreg procesul de extindere a Uniunii și in­te­grarea se realizează prin voința politică. În practica imediată de construcție comunitară acest lucru pare să se verifice. Care sunt rațiunile intime ale procesului rămâne pentru mo­ment în dezbatere. În principiu, cei care au dau celor lipsiți. Are loc exorcizarea, sublimarea prin răscumpărare a vinovăției Occidentului. Acestă ipoteză e compatibilă cu orice obiecție for­mulată din direcție realistă sau neorealistă.12 În orice caz teoriile cele mai influente azi în­clină să crediteze o împărțire a puterii viitorului stat european între statele națiune și instituțiile comunitare. Această viziune împrumută indiscutabil ceva din grația și măreția mi­turilor fondatoare. Prezentul cere să fie reinvestit cu acel prestigiu capabil să reitereze figura regalității sacre a originilor. Din păcate deciziile punctuale sunt de fiecare dată grevate de pre­o­cuparea pentru echilibrarea bugetelor. Și cu cât se vorbește mai puțin despre acest aspect cu atât mai important va deveni el în orice fel de ecuație destinală pentru Europa. Europa nu tre­buie unificată, ci doar „egalizată respiratoriu” Unificarea ascunde sub semnul deficitului de suport doctrinar o problematică mai complicată și mai dureroasă decât ingratitudinile și ireverențele de care ar în stare aceast㠄turmă de mizerabili” tușați ireversibil de jumătate de secol de comunism. Și în orice caz nici un fel de unificare nu poate fi concepută la modul realist sub imperativul „dez-estizării”. Europa de est poate fi un partener activ pentru noile structuri comunitare și trebuie considerat ca atare.

Diagnoza clasică a declinului civilizației Occidentale (Untergang)13 merită indiscu­tabil o relectură nouă operată în lumina dinamicii spectrului politic din ultimii ani. Avem în vedere aici repoziționarea fermă Americii pe scena politică mondială (administrația Bush pare artizanul noii arhitecturi) și recrudescența terorismului islamic dincolo de lumea orien­tală.14 Discuția despre declinul sau renașterea Europei trebuie să înceapă prin  lămurirea a ceea ce poate însemna cultura europeană pentru o epocă profund marcată de consumato­rism, terorism și înstrăinare. Nici o decizie politică nu poate compensa lipsa unor repere co­mune capabile să fundamenteze o reală solidaritate europeană. Noi „vrem o Europă unită, dar nu putem depăși nivelul unor operațiuni de infrastructură. Ne lipsește viziunea, marea idee restauratoare, marele simbol întemeietor. Ceea ce riscăm să obținem este o splendidă cochilie vidă, o Europă arătoasă, dar fără interioritate.”15

 Note:

 

1. În mod explicit, integrarea europeană a fost gândită și promovată de actorii de pe scena vest-europeană, după semnarea Tratatului de la Roma, în înțelesul de the creation and maintenance of intense and diversi­fied patterns of interaction among previously autonomous units. These patterns may be partly economic in cha­rac­ter; partly social, partly political: definitions of political integration all imply accompanying high levels of eco­no­mic and social integration.

2. Bruckner, Pascal, Mizeria prosperității. Religia economismului și dușmanii săi, trad. rom. Vasile Zincenco, Ed. Trei, București, 2002, p. 68

3. după 3 Ivan, Adrian, Perspective ale construcției europene, Ed. Eikon, Cluj, 2003, p. 20

4 Ivan, Adrian, idem, p. 17

5. Am folosit termenul în accepțiunea dată acestuia de Karl Japers

6. Bruckner, Pascal, idem, p. 83

7. Marga A., Filosofia unificării europene

8. Edelman, M. J. Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988 cap. 4, The Construction and Uses of Political Enemies

9. Marga A., Filosofia unificării europene,

10. Ea devine aproape isterie colectivă atunci când vorbim despre minorități sexuale, minorități etnice sau problema cânilor comunitari.

11. Bruckner, Pascal, idem, p. 79

12. Potrivit lui Merton Kelstrup societatea internațională e caracterizată de anarhie. Pe acest fond statele acceptă delegările de suveranitate către instituții comunitare, dar numai pentru a face față unor presiuni, unor a­versiuni, într-un cuvât pentru a-și proteja interesele. Interguvernamentalismul (ca expresie a realismului) sublinia­ză faptul că interesele naționale prevalează în stadiul ultim al deciziei prin jocul unanimității.

13. Spengler, Osvald, Declinul Occidentului: Contururile unei morfologii a istoriei universale (1923)

14. Evenimentele recente din Londra confirmă dureros o temere mai veche a aliaților europeni a NATO

15. Pleșu, A., idem