Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

FOLCLOR

de

Maria VREMESCU

Petrecătura - o abordare descriptiv-analitică

a cântecului de petrecere a morților în Banatul sârbesc

Felurit definit – De petrecut, Al drumului, Vămile, Cântecul mare sau Petrecătura – cântecul întâlnit în Banat, în genere arborescent cumulează motive ce se îmbină după cum e interpretat în casă, înainte de plecare, pe drum spre cimitir, insistând asupra despărțirii de rudenii, de vecini, de comunitate. Imaginea bradului, trecătoare între două lumi și călăuză a mortului, cocoșul năzdrăvan, pasărea psihopompă, ciuta sau cerbul fabulos, ideea poetic㠄terra levis”, la care se reduce cântecul țărânii inserat cântecului bradului, obiceiul flăcăilor de a se ruga îngenunchind înainte de tăierea bradului sunt componente ce adiționând structurii arhetipale a genului dau un caracter compozit variantelor bănățene.

Absolut special, atât prin ineditul ordonării secvențiale a motivelor epice în structuri narative laxe, cât și la nivelul expresiei ușor arhaice, se impun comentariului nostru corpusul de texte prezentate de Slavolub Gaèoviæ, Zaieèar, 2000, sub titlul generic Petrecătura.

Bogăția faptelor folclorice consemnate de Gaèoviæ este însoțită de prudente și succinte precizări privind evidențierea contextului etnografic al cântecelor funerare din Banatul sârbesc, autorul culegerii având în vedere cadrul unor grupe de obiceiuri ordonate după succesiunea lor firească în derularea ceremonialului de înmormântare. Documentele etnofolc­lorice înregistrate de Gaèoviæ constituie o mărturie directă cu privire la funcția mitului Marii Tre­ceri în societatea tradițională românească din Banatul sârbesc. Cântecele ceremoniale destinate să însoțească mortul în timpul transportării sale de pe pragul casei până la mormânt, numite din acest motiv Petrecătura, învederează riturile de trecere derulate concomitent și similar pentru cei morți și pentru cei vii în procesul de separare și integrare. Prețioase repere, ele furnizează informații despre ceremoniile funerare privind călătoria dalbului pribeag spre împărăția morților. Executate la plecare și pe drum spre cimitir, această categorie de cântece rituale include texte relativ scurte și cuprinde variante nu rareori de înaltă valoare estetică. Performerul practicii – transmițătorul mesajului codificat și al funcției lui asupra celui angajat în Marea Trecere, cât și asupra neamului și a colectivității din care acesta face parte – se adresează în special forțelor acționate în favoarea beneficiarului, așa cum o atestă incipitul unor variante. Cântecele încep ex abrupto cu o replică dintr-un dialog al bocitoarelor cu moartea cea neagrâ, urâtă și fricoasă:

„Moaræe, moaræe, ńeagră moaræe/ Mult ieșæ ńeagră șî urâtă!”…. „Moaræe, moaræe, ńeagră moaræe/ Mult ieșæ ńeagră șî fricoasă!” (51, p.58)

Cele mai multe însă debutează cu imaginea amenințătoare a câmpului pojorât, câteodată câmp mare rotat ori lung și lat precum este și Marele Drum al călătorului – un spațiu al misterului și al imaginației, clar configurat, în care printr-un minunat joc al imaginilor își face apariția ciuta sau cerbul oracular fabulos, animale psihopompe ale lumii necunoscute:

„Pr㠜e al câmp al pojorât,/ Treaœe œota moorâtă/ Dă piœoare potcovită/ Dân copită skinæei mâărg,/ Dar dân gură pară-i cură/ Dân corńiț㠜e-m duœa-re?” (51, p.43)

Debutând cu o perspectivă cosmică, alte variante aduc imaginea coleșitoare a mării ce acoperă pământul, a mărului sau a bradului mare-rotat cu crengile până la mare și vârfurile atingând cerul, imagine în care se regăsește reprezentarea plastică a „lastaráu caráe a drumait”:

„A răsărit, mi-a răsărit,/ Un brad maráe șî rotat,/ Cu criengârŸi pân la măré,/ Cu vârvarŸi pân-la œerŸ  (51, p.205).

În sfera sugestiei unei trăiri terifiante pe care o induce noua stare ontologică se așază ipostazierea alegorică a morții ca mare și amenințătoare tabără de greci sau obiectivarea conceptului prin imaginea Arapilor „negri, buzați”, sosiți la ușa mortului. Cu aceeași rezonanță afectivă figurează personificarea gorunului amenințat de securile și ferăstraiele dulgherilor, meșterii pentru casa de vecie a celui călătorit:

„Țâpâ un mândru goruńel:/ „Œe æe țâpi, gorunuće?”/ „Dar cum áeu să nu mă țâp/ Că tot maástori  a veńit,/ Cu motoară m-a motorit,/ Cu firizu m-a firezât,/ Strugari m-a strugarit,/ Maástori m-a maástorit.”/ Frumos blăń c-a áeșât,/ Șî-ț fac áeá blăń dă casă,/ Să aá casă dă veœiáe,/ Până-á vacu șî aminu”  (51, p.71).

Cea mai dramatică deschidere a textului este realizată într-o formă interogativă, exprimând, nedisimulat, ideea morții implacabile:

„Care șîađe supt pocrov?/ Tuot șađa șî să ruga-re ,/ Să-l măi scriáe, da,-n aá viá”(51, p.65).

  Uneori incipitul este amânat și atunci construcția textului ceremonial aduce în prim-planul desfășurării narative, fie mesajul tulburător de bun rămas al drumețului pentru lumea albă abia părăsită, fie sfatul colectiv de a nu se abate de la calea dreaptă, de a nu se lăsa ademenit de frumuseți amăgitoare:

„Să nu dai la paræa stângă,/ Că áastă o Ÿină fântână,/ Șî șađe o dână batrână,/ Are șî scamn dă ođină./ Áa cu apă æ-o ruga-re/ Da tu apă să nu báai,/ Nuáe apă dă băut,/ Ma áe apa dă zoátat,/ Dă zoátat dă lumáa albă,/ … 

Nu șæiá unđe să æe duœ/ Ma să daá dă spră điráapta,/ Dă spră roșu răsărit/ Áesă-un măr maráe-n florit,/ Tot pomântu a-cutrupit” (51, p.158).

Scenariile mitico-fantastice ale variantelor cumulează sau disociază motive constitutive, înfățișându-ne lumea mitologică fantastică: precepte și interdicții necesare parcurgerii favorabile a marelui drum, obstacole, personaje și animale prielnice sau ostile, psihopompe, crânguri și câmpuri de străbătut, copaci cosmici, punți peste ape de trecut, scări ale cerului, imaginea casei de veci, peisajul final edenic, măsuri pentru reglementarea restrictivă a relației mitologice dintre cele două lumi incompatibile în spațiul real și în timpul curent. Uneori viziunea mitologică, extrem de subtil elaborată, surprinde prin imagini mitico-poetice inedite ce redau experiența intensă și dureroasă a sufletului derutat, extenuat, prăbușit în deprimare. Insolitul spațiu spiritual, lumea de dincolo, păstrează atributele unei transmigrări dintr-un loc familiar în altul necunoscut, acolo unde întâlnește tot neamul, străini și vecini, copii, tineri, bătrâni:

„Pe ńima nu cunoșæa-re./ Numă babuță pe cârpuță,/ Mușućeț pe cârjioare,/ Feæiță pe peræiță,/ Nevesæe pe legăńoare,/Copiá miú pe făœâoare ,/ Școlariá pe kesuiaće,” (51, p.162).

Regăsim în cântecele Petrecăturei cele două sisteme de reprezentare în concurență a lumii sufletelor, două tipuri de geografie aparent ireconciliabile. Primul, existent în concepția creștină, se constituie pe ax vertical și privilegiază un raport spațial între jos și sus, între cer și pământ. Al doilea se întinde pe ax orizontal, raportul favorizat fiind cel între Răsărit și Apus, după modelul drumului soarelui. Scara cerească figurează plastic ruptura de nivel care face posibilă trecerea de la un mod de a fi la alt mod de existență și mediază comunicarea între Pământ și Cer. Motiv mitic – scara funerar㠖 reprezintă înălțarea sufletului călător la cer. Mișcarea ascendentă a sufletului către lumea de dincolo, moment decisiv al scenariului mitic, se realizează, potrivit unei credințe, în a patruzecea zi de la deces. În cadrul opoziției Est-Vest, punctul Răsăritului, sursă a luminii, posedă sensul de obârșie, de trezire, de tărâm al învierii, pe când Apusul este considerat tărâmul declinului, al crepusculului. Trecerea de la viață la moarte apare conform acestei evaluări axiologice drept o schimbare de direcție și o întoarcere, sensuri respectate cu strictețe de ritualurile pragului, atât în ceremonialul nașterii, cât și în cel al înmormântării. Drumul lung și lat, prefigurând călătoria pe care sufletul mortului trebuie să o facă spre a ajunge în lumea strămoșilor, este săvârșit spre soare-apune, opoziție puternic marcată valoric, Apusul fiind în chip esențial locul negației. Definit prin negarea existenței elementelor ce reprezintă spațiul terestru, imperiul morților este lumea neagră:

„Dântr-o lume-m altră lume,/ Dântr-o țară-n altră țară,/ Daparæe prăstă otară,/ Unđe soarŸi nu rasâare,/ Da-ńiœ dâua nu să faœe,/ Ńiœ cocoșî nu-mcânta,/ Ńiœ voińiœi nu-m œuiera,/ Numa-i œață ńegureață/ Șî cu zări dă lumănări” (51, p.105).

Fabulosul descrierii planului transcendent se bazează pe o anumită logică a absurdului:

„Scosăá plugu-n mala mare/ Unđe œuæ-ći nu ara-re,/ Nu ara, nu sămăna-re,/ Că acolo áa a pćecat,/ Unđe voáńic nu úuáera,/ Ńiú sacuráa nu taáa,/ Ńiú soarići nu-ncalza,/ Ńiœ luna nu lumina,/ Ńiœ cocoșu nu cânta,/ Una d-una noapæa ńagr㔠(51, p.51).

Se recurge la metaforă și alegorii izvorâte din tiparele primitive ale gândirii arhaice, din tabuurile acesteia. Formele ce-l întrupează, realizarea lui artistică, poartă impregnată pecetea etnică, prin invocarea unor activități specifice vieții rurale:

„Da-șî șuæiŸi-re aŸunŸa-re,/ Pin građină sămana-re,/ Sămana-re șî urzare./ Da-șî urșî c-aŸunŸa-re,/ D-au lălă áeá trăáera-re/ Șî pâńe lălă faœa-re”(51, p.219).

Cântecele de ritual ale trecerii reliefează problematica umană a Marii Treceri într-un context doctrinal optimist. De aici tendința de a vorbi prin aluzii figurate spre a învălui crudul adevăr al morții într-o reprezentare a Raiului ca spațiu al belșugului alimentar și al luminii:

„Tot cu máasăći dă-næinsă,/ Șî cu fecćiáć-aprinsă,/ Șî oră dă fáaăe mari/ Cu baáeț d-ai durdumań,/ Șî ńeváasăe ăińeráaće/ Cu copiái-n ćegańeaće,/ Copiá miú în faœioare,/ Șî școlari cu bucvari,/ Școlariță cu tabćiță,/ Moș batrâń pe barbe albe,/ Șî oameń dă sama ta-re,” (51, p.158).                                                                                                                                                                          

Floarea scuturată, una dintre cele mai frecvente imagini-motiv, fixează între valorile simbolice atribuite de diferite tradiții culturale sentimentul de tristețe. Atunci când și-au pierdut frumusețea și prospețimea, florile se identifică lacrimilor și uitării. Un spațiu mirific oferă un tablou consolator al florilor înflorite, ipostază sublimată metaforic a lacrimilor de dor. Elanul florilor simbolizează starea edenică; înflorirea, fiind rezultatul unei alchimii interioare, recomandă floarea drept o figură arhetip a sufletului morților:

„Pr-al câmp lung șî lat,/ Pră áeaŸ florii œ? aŸe a dat/ Œe-s cu aur auriæe/ Dar dă dor-ăs sprjońiæe/ Șî cu lacrămi stropiæe” (51, p.122).

O structură dinamică și optimist㠖 imaginea horei tradiționale românești – reconciliază opoziția viață-moarte simbolizănd transcendența, spațiul inaccesibil experienței logice, și lumea de dincolo, societate a morților:

„Áastă oră feaæe mari/ Șî baiațaieș đ-ai mari,/ Áastă oră đe feæiță ... / Áastă oră đe ńeveast㔠(51, p.181).

Avertismentele date sufletului defunctului pe cale de a se integra noului său statut ontologic, prescripțiile și interdicțiile relative la sensul deplasării sale pe Marele Drum configurează o viziune a lumii fără dor. Din perspectiva mentalității mitice românești, topografia mitică a marelui drum este o paradigmă a labirintului și o reprezentare a universului înstelat. Această interpretare mito-simbolică transpare din felul cum este numită în popor Calea Lactee – calea întortocheată, drumul încâlcit etc. Parcurgerea itinerariului presupune traversări de ape, răspântii imprevizibile, ascensiuni la cer. Confruntat cu același șir de dificultăți insurmontabile: spaima de necunoscut și de singurătate, dezorientarea provocată de absența unor repere, dilema în fața răspântiilor fatale, pierderea speranței, sufletul călător se resemnează cu ideea imposibilității de a mai reveni în lumea albă. Drumul sinuos și plin de obstacole nu poate fi străbătut fără ajutorul unor călăuze; plantele și animalele întâlnite de suflet în peregrinările sale postume (bradul, salcia, mărul, paltinul, lupul, vulpea, vidra, șarpele, șoimul, cerbul, ciuta) sunt benefice și adjuvante sau îi refuză ajutorul. Călăuzesc sufletul și îi jalonează călătoria în lumea de dincolo Sfânta Maria, maica bătrână, însăși moartea – Gia Somogia. Drumul trebuie ținut tot înainte și dalbul pribeag este îndemnat să evite partea stângă, sens fatalmente rezervat răului:

„Nu æe măá ăeame dă ńima,/ Că sântă Mariáe á-cu ăińe,/ Că aăsta áe drumu al maráe,/ Úe treúe șî mic, șî maráe,/ Șî pră đal, da șî pră vaće” (51, p.69);   

„Pr-al œe drum lung șî lat/ Tot ie aur șî arŸint./ Să nu-m dai la mâna stângă,/ Ma sa-m dai la a-điriapt㔠(51, p.98).

Prin inițieri succesive sufletul călător va ajunge la destinație, trecând pe lângă arborele cosmic, bradul încrengurat sau mărul roșu și o fântână cu apă lină. Elemente din realitatea cotidiană configurează acest capăt al călătoriei: câmpul pojorât, florile înflorite sau uscate, casa mitică, scaunul împărăției. Ele apar în imaginarul folcloric drept prelungire a realului empiric, atenuând intensitatea durerii desprinderii și a dorului de lumea albă.

Calea lungă și lată, miraculos, devine îngustă și primejdioasă sugerând tragica desprindere a sufletului:

„Aá, Milańe, să æe tráec/ Pr-în cuțâæe ascuțâæe,/ Tot pr-în coasă sânœelaæe,/ Pr-în săcuri dă bărburaæe” (51, p.100).

Popasurile imaginate simbolizează etapele dramatice ale acestei experiențe. Un măr rodnic cu vârfurile înflorite îi oferă umbra binefăcătoare pentru odihnă. Se insistă asupra despărțirii dureroase de frați, surori, familie, neam, de comunitate și de rosturile ei. Casa, rutina existenței noastre și gesturile mărunte ce o definesc devin susceptibile de a fi valorificate pe plan metaforic. Realitatea etnografică a casei cu mai multe ferestre, structură a imaginarului popular, apare în cântecul funerar de petrecere cu alte funcționalități. Prin ușile și ferestrele multiplicate, sufletul călător primește imagini ale lumii albe și frumoase, aer, lumină, hrană, băutură și dor de la rude, de la prieteni și vecini:

„Să-á facă o casă măá mare,/ Șî cu ușîŸi la vaŸe,/ Cu fereșæ mulæe marunæe /Pr-o feráastă să-á măá vină/ Luá doru al đ’acasă./ Pr-o feráastă să-á măá vină/ Luá doru dă muma luá./ Pr-o feráastă să-á măá vină / Luá doru dă soțu luá./ Dar pră una dă la fáaăe,/ Dă ńepoț, șî dă ńepoaæe,/ Șî dă fraț, șî dă surori,/ Șî dă striń, șî dă veœiń,/ Dar pră una să-á măá vină/ Luá miros dă primovară / Dar pră una să-á măá vină/ Glasuráel dă la pasariaće,/ Șî măá mult glasu cucului” (51, p.60).

În logica mentalității folclorice românești trecerea între cele două stadii ontologice necesită medieri care permit unui astfel de parcurs să aibă loc în chip armonios. Medierea spațială a apei validează funcția ei mitic-simbolică. Suferința sufletului angajat pe un drum necunoscut și obligat a-și pierde identitatea spre a deveni un membru al neamului strămoșilor este exprimată constant în toate variantele prin senzația de sete. Apa purificatoare îl va despovăra de cumplitul dor, de propria memorie afectivă. Spre a-și urma itinerariul, este ajutat în depășirea obstacolelor de personaje mitico-religioase: îngeri, Sfânta Maria, Sfântul Petru, Dumnezeu, zâna bătrână, bradul-frate. Textele evidențiază sincretismul românesc dintre tradițiile precreștine și cele ortodoxe, osmoza dintre religie și datini arhaice. În spiritul tradiției creștine vechi, ființează imaginea îngerilor, potrivit căreia, în drumul său către prea înaltul scaun divin, după despărțirea de trup, sufletul merge la judecata particulară însoțit de îngeri. Sfinții, îngerii și Maica Domnului pledează în fața instanței divine pentru buna primire a sufletului celui decedat:

„Da șî punæa să lăța,/ Sfânta Mariáe aêunêa,/ Dă mâńică că-l luva/ Îl luvâa șî-l măá treúa,/ Treúa punăa raáului./ Da șî punæa când treœa,/ AnŸići că l-așæeta,/ L-așæeta șî-l sprijońa,…” (51, p.90).

Cu aceeași funcție de mediere și ajutor, participând la trecerea sufletului dintr-o zonă în alta, scenariul mitic include un element vegetal, bradul, devenit motiv alegoric recurent, cu remarcabile valențe simbolice. Reprezentarea bradului apare cu diferite semnificații: simbol al morții, punte între cele două lumi, analogul vlăstarului uman – fratele îndepărtat de la menirea lui firească asemeni omului mort. Rugat, apoi amenințat de a fi tăiat, arborele cosmic asigură sufletului trecerea spre zonele pure ale existenței, dincolo de viața biologică, în cea spirituală:

„Mare Brad mi-a răsărit,/ Cu vârvăráu păn-la œerć,/ Cu poaćići Ÿos pră mărć./ Da-dă nalt áe minunat,/ Șî la frundă áe mărunt/ Da-la umbră áe rotund./ Lângă Brad œłńć œăđa-re?/ Brađe, Brađe să-n fii fraæe,/ Áa pćacăț vîrvăriŸi-re,/ Ș-astrîŸeț tu poaŸiŸi-re,/ Să tráacă cu piœoariŸi-re,/ Să-ș așæarnă brațîlor,/ Brațîlor șî spațîlor” (51, pp.84-85).

Moartea, eveniment ontologic, tulbură fundamental ordinea întregii existențe. Din punctul de vedere al creștinismului, ea înseamnă separare a sufletului de trup, întoarcere a sufletului la Dumnezeu și a trupului în pământul din care a fost luat (Geneza III,19). Imaginea spectaculoasă a morții, motiv mitic esențial al cântecului de petrecere a mortului, confirmă expresiv această credință religioasă. Personificată, moartea este pomenită, fie prin eufemismul Gia Somogia, fie ne este sugerată o echivalență cu personajul fatidic, zâna bătrână. Ei îi sunt adresate înduioșătoarele rugăminți ale sufletului ce și-ar dori să facă întoarsă calea. Răspunsul primit subliniază caracterul inexorabil al fenomenului, de unde și îndemnul la resemnare adresat călătorului. Jocul de culori alb-negru, în care este prinsă reflectarea artistică a morții, exprimă eterna opoziție dintre lumină și întuneric, dintre viață și moarte. Dramatismul exprimării sporește simțitor când sufletul celui decedat este pus să dialogheze cu moartea sau Gia Somogia:

„Moaræe, moaræe, ńagră-á moarăe,/ Mult áeșæ ńagră șî urâtă. Da-áar moarăa-șa-i spuńa-re:/ Nu sunt ńagră ńiœ urâtă,/ Ma sânt mândră șî frumoasă,/ C-aŸeŸe da nu cuŸeŸe./ Moș bătrîń-pră cîrjoare,/ Neveasæe pră-nvăŸitoare,/ Voińiœei pră săbioare,/ Da-feæiță pră peræiță,/ Școlarii pră kesueaŸe,/ Ludîœorć pră făœuiaŸe,” (51, p.101).

Sfârșitul omului înseamnă deschidere spre Dumnezeu și spre strălucirea Raiului, de aceea moartea trebuie să rămână o instanță în ordinea stabilită de Dumnezeu; când ea survine accidental sau violent, însăși forța divină este contrariată. Sosit în fața înaltei judecăți, sufletul este admonestat pentru tulburarea rânduielii:

„Îl luvâa șî-l măi treœa/ Șî la Domn că mi-aŸunŸa,/ Buna dâua că-i măi da./ Domnu nu-i măi mulțămáa,/ Ma luvâia dă-l înfrunta:/ La œe, Milańe, má-ai veńit,/ Niú scamnu nu ț-am sprimit?/ Dar Milan așa-m strâga:/ Áo văd – vreamáa n-a veńit,/ Mare sâlă m-a mânat,/ D-aia casă má-am lasat./ Dacă, Doamńe, nu mă cráed,/ Traêe pînda dî pră obraz,/ Dă váed moarăe cu nacaz!”(51, p.159)

Dramaticul dialog relevă determinismul absolut al fatalității asupra existenței individului. Se pare că soarta omului nu este pusă în legătură cu divinitatea, ea este condiționată de însăși faptele săvârșite în timpul vieții terestre de către acesta.

Transcendența cenzurează misterul, blochează comunicarea, între vii și morți, despre ultimul adevăr. Interdicția impusă relevării misterului morții echivalează cu metafora ceții – negureaț㠖 sau a porților închise. Sufletului îi este refuzată condiția de ambasador-mesager între cele două lumi și spații:

„Rai frumos da-lumáa multă,/ Șî áeá miă-or dă-ntreba-re/ Șe mi-áe pe lumáa albă/ Tu nu șæii œe să Ÿe spuń/ Că pá-o ușe ai tunat,/ Șî pe alta aá áeșât,/ Șî tu rău æ-ai spomântat,”(51, p.217).

Impresionantă este suferința spiritelor captive în imperiul morții. Mistuite de arșița dorului pentru lumea abandonată fără voia lor și tulburate de apariția noului venit, îl asaltează pe acesta cu întrebări despre cei dragi și îndepărtați. Intervine însă cenzura trancendentă și mica revoltă se stinge:

„D-acolo șî œe áeráa-re?/ Lălă că șî um  măr roșu./ Da-măr-o-ălă să-næinŸ-re,/ Tot câmpu al mare umbráa-re,/ Toț morțî supt áeal șîađa-re,/ Toț mâna cu áa ar da-re,/ Da-lălă ș-ar întrabare,/ Copilașî aá miú plânŸa-re,/ Lălă că nu pot merŸa-re,/ Da șî áeá ar întraba-re/ Da-lălă đe muma luor,/ Da lălă đe tata a-luor./ Da-Dumńe-Zău c-aŸunŸa-re,/ Câta œață sloboza-re,/ Câta œață ńeguráață,/ Da-sloboza biœ đe foc;/ Să-ntoarcă mortá la luoc” (51, p.124).

Învăluirea în ceață provoacă sufletelor răzvrătite nesiguranță și teamă. Ceața ascunde reperele, de acum devenite familiare – câmpul, mărul roșu – făcându-le neclare și misterioase. Sufletul trebuie să treacă prin ceață înainte de a dobândi lumina adevărată și clară a iluminării spirituale. Fenomen trecător, ceața se pare că poate simboliza această evoluție a sufletului desprins de lumea contingentului. Călătoria se încheie adesea cu imaginea Raiului, de regulă un loc al fericirii, fără dureri și dor. Temător și mereu tentat să se întoarcă, sufletul mortului străbate Marele Drum, nici simplu, nici sigur, susținut de prescripțiile și interdicțiile colective și ajutat de personaje mitice benefice. Raiul este o certă consolare pentru el, dovadă elocventă absența unei reprezentări ample a spațiului negativ:

„Șî cu áa în raá tuna-re,/ La úe scamn o șăđa-re?/ La scamńeal dă arŸințâal/ Șî la masă dă matasă,/ La scamnu al dă-mpărățâáe/ Șî la vacu al dă veœiáe/ Șî la locu al dă ođină/ Până lumńa șî pomântu/ S-ođińeașæe aœi ca sfântu ”(51, p.187).  

           Alternativa acestei finalități este doar potențial sugerată. Iadul, loc abisal, baltă verde fără scară, cu nămol de „mătăœină”, asociază imaginea unor puteri dușmane, paznici ai acestor intrări: broaște, năpârcuțe, șerpi. Vidra lătrătoare, stăpână a apelor primordiale mitice, animal prin excelență funerar, este așezată la pragul de trecere dintre lumea de aici și tărâmul de dincolo. Imaginea tenebroasă a iadului conservă străvechi elemente de ritual funerar:

„Să nu caț nană-n jos/ Că s-aude rău fricos,/ Numa șerpć viorind,/ Da-șî broșæi crăcăæind,/ Copiá miú kirăáind,/ Lumáa mare zbáiară tâare,/ Lălă, maáco, úe păcaæe./ Copiá miú ńeboăedaț/ Da-aá marć ńecununaț,/ Toț aœiá sunt aședaț./ Aáa-á balta făr-de scară,/ Nu măá áasă ńima-fară.” (51, p.207)

În locul infernal nu ajung decât sufletele păcătoase, de aceea dalbul de pribeag este îndemnat să treacă fără teamă puntea Raiului, îngustă și alunecoasă:

„Aáde, Miăo, tráeú în raá,/ Ńiú o vină maráe n-aá./Tráeú páe punăe nu ăe ăeamáe,/ Ușa raáuluá aț đeșkiđa-re,/….Da-ș-punæa á-aluńecoasă,/ Au lălă șî ńeguroasă.” (51, p.85)

Structura mitică cea mai elaborată poetic și mai spectaculoasă este a cerbului fabulos psihopomp. Adesea motivul alegoric al cerbului-ghid ia forma unui dialog. Asemeni bradului-frate, cerbul este rugat să-și domolească goana, să zăbovească pentru un ultim rămas bun către supraviețuitori. El este călăuza care îl va purta pe cel călătorit, spre câmpul cu bujorul, acolo unde se împarte dorul și îl va înalță, ridicându-l în coarne, până la casa de vecie, de unde grăbit se va întoarce ștergându-și urmele și făcând astfel imposibilă revenirea celui dispărut în lumea din care a plecat:

„Da-pră câmp œińe mi-raráe?/ Áeráa úerbu-l măá urât./ Dă piœoare potcovit,/ Cu potcoave dă  arŸint,/ Œe n-ar măá fi pră pomânt,/ Cu corńiță d-auriæe./ Da-n corńiț㠜e-n duœa-re?/ Duœa ćagăn dă mastaucă,/ Cu cușmiță dă matasă./ Da șî œerbu œe-m faœa-re?/ Fuga cu áeal că mi-l da-re./ Dân potcoave skińæia-re,/ Da-dân gură para-i cură,/ Da-dân nări lumânări,/ FuŸa œerbu, cât fuŸa-re,/ Până áeal d-o aêunêa-re,/ Da-n mijlocu câmpului./ Aœa áeal că mi-l lasa-re./ Fuga-napoá că miœ da-re,/ Cu cođița pulbara-re,/ La urmiță c-astruca-re.”  (51, p.66)

Sufletul care suportă trecerea este izolat, această stare emoțională a sa fiind redată plastic prin existența unui motiv conex, al leagănului de argint sau mătase, în care este purtat de ciuta ori de cerbul măurât, împușcat, săgetat și rău rănit, determinări care plasează complexul imagistic în sfera conotațiilor personajului fatidic, Gia Somogia.

În consecință, sufletul trebuie să uite de existența umană, să fie integrat total în lumea morților. În ciuda rugăminților sale, pribeagul este radiat din cartea albă a viilor și trecut în cartea neagră a celor morți, fie de către moartea neagră, Gia Somogia, de zâna bătrână sau chiar de către Dumnezeu, ori de Sfânta Maria. Sunt copleșitoare pasajele care redau tentativa întotdeauna eșuată a sufletului de a tergiversa momentul desprinderii totale și al integrării în comunitatea strămoșilor mitici. Secvențele, incluzând mesaje colocviale, par reproducerea unei convorbiri cotidiene din viața satului:

„Staț, măá staț, că s-a zuátat/ Să criœască la a luá părinț/ Să jalască jalureaŸe,/ Să-i tramată pomeńeaŸ/ Șî cu fluorć, ba, pră áeaŸe,/ Să-á tramată galețâaŸe/ Tuot cu apă, baș, în áeaŸe,” (51, p. 43)

Mesajele celui mort către supraviețitori privesc împlinirea unor gesturi și acte ritualice, cu funcție apotropaică evidentă, vizând separarea și agregarea sa în grupul spiritelor divine ancestrale – respectarea ofrandelor alimentare și de apă și a perioadei de doliu:

„Să nu-i vorbască vorbe  greaće,/ Pră mumă sa să n-o zăuáăe,/ Să nu dâcă-n fluáereaće,/ Să nu Ÿoaœe Ÿocoreaće,/ Să nu-i poaræe ńiœ marŸeaće,/ Că marŸeć sî măá greaće,”(51, p.54)

Drept răspuns la astfel de dovezi de considerație, cei plecați rămân liniștiți în lumea lor, eternitatea și ireversibilitatea consacră caracterul implacabil al evenimentului morții și validează destinul postum al călătorului:

„Cî áeal napuoá s-întoarcă,/ Când criœeaŸe mugureaŸe/ Șî tânjala frunda vearde,/ Șî Ÿugu va lastari / Ș-atunœ, șî niœ atunœ!” (51, p.47)

Ideea exprimată pe cât de profund pe atât de variat, nu modifică radical fizionomia textelor și nici cuantumul artistic încorporat:

„ÎnæinŸe arŸava-n malu al mare,/Când brâgćići va-nverdi,/ Șî suveácáa o lastari,/ Șî sfârœelu va-frundî,/ Atunœ áeal o să să-ntoarcă!” (51, p.126)

Surprinzătoare și inedită pentru economia discursului narativ al acestor texte publicate de Gaèoviæ este includerea unor segmente evocatoare pentru funcția catartică a cântecului ritual rezervat momentului petrecerii mortului pe drumul său către cimitir. Disjuncția radicală între viață și moarte elimină comunicarea vii-mort. În această stare comuniunea devine posibilă numai în forme mediate – cântece, bocete, pomeni, vise – cu evidentă funcție de eliberare și de purificare, având rostul de a reface echilibrul moral, social al familiei și al comunității. Se crede că prin gesturi, cuvinte și melodii se poate acționa asupra forțelor binevoitoare și astfel se poate pregăti „Marea Trecere”. Ideea se regăsește valorificată artistic în contextul mesajelor mito-poetice, autorii anonimi insistând asupra funcției apotropaice a cântecului de ritual funerar în evoluția favorabilă a sufletului pe calea destinului post-mortem:

„Cânæiœealu œe l-am cântat,/ Suflețâalu ț-am ușurat,/ Ușurat în rai bagat/ Șî pră scamn l-am așadat,/ Bogdaprost cuá l-am cântat./ Că noá nu ă-am îngreonat,/ Mă, dă dor æ-am dăscarcat./ Pră drumureaće æ-am purtat,/ Drumureaće, poæeœeaće./ Să-ț măá fiáe ușureaće./ Tot târsâæe, mâaturaæe,/ Mâaturaæe, veđeraæe./ Bogdaprost œe ț-am cântat,/ Sufćețălu am ușurat” (51, p.103).

Cinstit și alinat, sufletul tulburat, despovărat de jale, se va putea alătura lumii spiritelor pure, ancestrale:

„Toaăe raáurá țî-s dașkisă/ DrumureaŸe a tîaŸe-næinsă./ SufŸețalu ogoáit/ Ogoáit șî omerit/ Din astă lumńe-n aáa lumńe/ Noá nu ă-am îngreunat,/ Ma dă jîaŸ æ-am dăscarcat” (51, p.160)

Disociind variat un număr de motive constitutive, cumulate tematic, variantele cântecelor ceremoniale de petrecere a mortului relevă latura dinamică a structurii lor narative interne. Finalul, element de compoziție, confirmă pluralitatea de eforturi creatoare individuale în procesul de elaborare, de interpretare și de circulație a textelor. De cele mai multe ori, ex abrupto, partea finală a cântecelor, prin intermediul interjecției cu valoare nominal㠄Bogdaproste!” sau al echivalentelor semantice perifrastice ale acestei sintagme, afirmă în mod explicit consolarea celui exonerat de o majoră și gravă responsabilitate:

„Bogdaprost să-ț fiáe/ Așæa vorbe țîáe,/ Țîáe dă veœiáe,/ Pe aburć dă vânt,/ La æińe-n pomânt./ Bogdaprost!” (51, p.142)

Alteori, în ideea respectării necesarei disjuncții între cele două etape ontologice, finalul formulează sentențios și peremptoriu totala și definitiva adeziune a mortului în lumea de dincolo:

„Tu-napoá o s-ăe-ntorú,/ Cân-tânjala va-nverdî-re,/ A șî Ÿugu va-nfrundî-re,/ Șî rosæealu va rođi-re / Ș-atunœ tu dă vi-veńi-re.” (51, p.183)

Ca mesaj al supreviețuitorilor, organizarea finală a versurilor exprimă atitudinea colectivă în legătură cu fenomenul morții, contextul emoțional al perioadei de criză: compasiune, grijă, considerație, dar și teamă a acestora față de spiritul celui dispărut:

„Glasul nostru pă đe dor,/ Mare, lung și supțâráel,/ Să tráeú raáu tot cu áeal./ Măre să æe pomeńeșæ,/ Doamńe să nu să putredașæ,/ Lumáa albă să nu doreșæ!” (51, p.200)

Ideea contiguității între cele două lumi antinomice, relație bazată pe comuniunea iubirii și a rugăciunii, justifică virtualul dialog al călătorului ce se adresează lumii albe și frumoase cu un supremum vale:

„Ramâńi, lume, sănătoasă,/ Cum áeúă albă șî frumoasă.” (51, p.236)

Uneori finalul reiterează anumite secvențe ale discursului narativ, repetarea imaginilor sugerând intensitatea dorului, a suferinței celui care aspiră nostalgic la revederea lumii vii sau figurează reperul extrem al Marelui Drum, când susținut de marea familie a strămoșilor sufletul va intra în Rai:

„Ușor la Raá ńi-l treúa-re./ PăcaæiŸi áo prosta-re,/ Toaăe ușŸi dășkiđa-re,/ FimeŸiáa-l spîjona-re” (51, p.124)