Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

IDEEA

de

Lucian JORA

Diplomația culturală.

Din activitatea lui Emil Cioran

Promovarea fenomenului cultural românesc în exterior, prin componenta sa istorică, a valorilor tradiționale, și prin cea contemporană, a mișcărilor de idei de azi e o prioritate în e­fortul de racordare a țării la sistemul global de valori.

Imaginea unei țări se formează oricum, cu sau fără voia celor de la putere sau a oame­ni­lor de rând și e important ca acest proces să nu fie lăsat la voia întâmplării1 Instituții au existat înainte, există si azi, iar pe lângă ele se mai pot înființa si altele provocarea  constă în a construi instituții funcționale2. Organizarea pe baze moderne a Institutului Cultural Ro­mân, după modele consacrate în țările cu tradiție în domeniu este condiția necesară dar nu și suficientă în ce privește reprezentarea culturală a țării și așezarea ei pe baze noi3.

Imaginea României în exterior, prin promovarea componentelor diverse ale fe­no­me­nului cultural, nu este o preocupare nouă a diplomației românești. O găsim și în perioada in­terbelică când în România funcționa un Departament, ulterior un Minister al Propagandei Naționale, în sarcina căruia se afla misiunea de elaborare si coordonare a strategiei de creare a imaginii externe a țării. În această perioadă se pun bazele instituțiilor considerate și azi fundament al diplomației culturale românești: Academia di Romania din Roma, respectiv Școala de la Fontenay aux Roses de lângă Paris.

Cercetând fondul de arhivă al Ministerului Propagandei Naționale (1921-1944) în ten­tativa de a face un studiu asupra tehnicilor si strategiilor de reprezentare culturală a Ro­mâniei, (demers probabil util problematicii cu care se confruntă diplomația culturală ro­mâ­nească de azi), am găsit un raport al lui Emil Cioran adresat ministrului propagandei na­ționale, Nichifor Crainic. La data respectivă (30 aprilie 1941) în condițiile istorice dureroase cu­noscute pentru România, Emil Cioran era atasat cultural al legației României de pe lângă Guvernul de la Vichy. Din discuțiile cu alți colegi cercetători am înțeles că documentul în sine a mai fost cercetat dar din cunostințele noastre, până acum nu a fost făcut public, deci in­tegrat circuitului stiințific de specialitate.

Am fost impresionați de actualitatea abordării si similitudinea cu problemele de structură cu care se confruntă reprezentarea culturală românească de azi în străinatate. Compa­ra­tis­mul în cercetarea istorică e o metodă tentantă (poate inevitabilă), dar având limitele sale tre­buie utilizat cu precauție. Momentul istoric si abordările anului 1941 sunt diferite de cele de azi. Totusi considerăm că Raportul lui Emil Cioran, pe lângă valoarea istorică documentară incontestabilă, are și o valoare practică, utilă momentului actual.

 

*

 

Vichy 30 Aprilie 1941

Domnule Ministru

 

Ca urmare a circularei No.1 din 11 Aprilie, avem onoarea a vă prezenta următoarele:

1. Propaganda românească în Franța așa cum a fost făcută în ultimii ani, a fost gresit con­cepută, și judecând după rezultatele ei din ultimii ani, ineficientă.

În latură teoretică ea s-a redus la aceeasi penibilă insistență asupra latinității noastre pe care nici un francez nu o contestă, dar căreia nu-i acordă nimeni importanța din manifes­tările noastre oficiale. O propagandă nu se poate face cu idei vagi și cu formulări granduente. În loc să se arate în ce constă efortul specific al României, curentele de idei care s-au născut după razboi pentru a o individualiza, n-au scos la iveală decât elementele comune cu Occidentul ca și când prin aceasta am suscita mai usor interesul intelectualilor francezi. În această pri­vință îmi permit să dau un exemplu:

Acum doi ani Dl. Henry Coroin, profesor la Hautes Études, bibliotecar la Națională, mare cunoscător al culturii bizantine, aflător actualmente la Constantinopol, m-a rugat să-i re­comand un student român, cunoscător al ortodoxiei și capabil să citească texte grecesti, deoarece a găsit în Biblioteca Națională inedite de mistică bizantină ce ne-ar putea interesa. Mi-a fost imposibil să găsesc unul singur. Între cei 10-15 doctoranzi de la Sorbona nici unul nu trata un subiect de cultură românească. Voi trimite mai târziu Ministerului Propagandei o listă cu subiectul tezelor de doctorat trecute sau înscrise de studenții români. Se va vedea at­unci ce probleme sterile și complect detașate de cercul de idei de la noi se dezbat în Franța. Statul acordând burse este obligat să controleze activitatea intelectuală a beneficiarilor. A­proape toți ceilalți studenți străini fac teze referitoare la stări și probleme din țara lor. Sub su­ges­tia unui fals Occidentalism noi ne-am specializat în a adăuga banalități unor probleme e­pu­izate de inteligențele calificate.

Pe un francez nu îl interesează ce crede un român despre Nietzche sau Bergson ci ex­punerea sistematică a unor aspecte caracteristice țării noastre. Aceasta însă nu s-a făcut. Pe plan universitar ne-am dovedit absenți.

2. România n-are la Paris o casă de cultură română, care ar putea suplini în mod o­no­rabil lipsa unui Institut. Noi ce-am făcut: Am înființat o Scoală română la Fontenay aux Roses la 10 km de Paris unde nu merge nici un francez si nici un străin în afară bineînțeles de cei câțiva bursieri. Ministerul Propagandei, în înțelegere cu Ministerul Educației de care depinde această scoală, ar trebui să facă orice sacrificii materiale pentru a o muta la Paris. În felul acesta s-ar putea organiza conferințe despre România într-un cadru mai corespunzător.

Nu este, cred, inutil să amintesc de o încercare de propagandă complect ratată. Fostul ministru la Paris Dl. R. Franasovici dorind o strângere a relațiilor între studenții francezi și români, a pus la dispoziția acestora anumite fonduri. Ele au fost valorificate prin agape. Se in­vitau la masă studenți care veneau pentru plăceri gastronomice, discuțiile nu se potriveau cu cadrul. Cu totul altfel s-ar prezenta lucrurile dacă Scoala română mutată la Paris ar organiza recepții si ar impune un accent serios tratațiilor. Celelalte țări așa fac propagandă. Noi in­vităm pe francezi la restaurant, în loc să le oferim condițiile unei apropieri intime, și să ne fa­cem respectați în mediul nostru. Nu cu baluri si mese ne vom salva noi din starea de obiect de exercițiu al ironiei galice.

Scoala română din Franța care ar fi trebuit să fie punctul esențial de sprijin al propa­gandei noastre fiindcă fațada ei intelectuală ar fi înlăturat intenția propagandistică inevitabil je­nantă, n-a fost decât o instituție moartă, complect în afara de gândul unei eficiențe spirituale și naționale. Rog a fi considerată această constatare ca un protest. Cred că mă fac inter­pre­tul tuturor celor care au cunoscut-o și în aceeasi măsură au fost revoltați de o stare de lu­cruri intolerabilă.

Există un alt aspect al situației și care este destul de îngrijorător. Studenții noștri care se află în Franța de câțiva ani de zile au pierdut complect contactul cu cartea românească. Ex­plicația e foarte simplă. Singura bibliotecă românească este cea de la Fontenay aux Roses. Ea fiind departe de Paris, și cărțile neîmprumutându-se acasă, nimeni nu o consultă. Mi-a fost dat să văd cazuri de uimitoare ignoranță în materie de literatură română contemporană. Dacă am avea scoala română la Paris, românii s-ar putea întâlni acolo, nu în cafenele. Valoa­rea de circulație intelectuală și deci propagandistică a studenților e redusă, atâta vreme cât nu sunt la curent cu valorile țării lor. În toate societățile intelectuale pe care le-am frecventat la Paris, am întâlnit unguri a căror misiune e precisă: să strecoare în discuții problemele sau mai bine zis obsesiile lor. Pregătirea lor politică este mult mai omogenă și mai concordantă de­cât a studenților noștri. Ar trebui ca fiecare student român aflător în străinătate să aibă toate publicațiile de interes propagandistic în limba țării respective, pentru a le răspândi printre profesori și cunoscuți. Este principiul german după care propaganda nu trebuie fă­cută pe plan diplomatic, ci pe linia publică prin infiltrații progresive și sistematice. Noi trebuie să profităm de momentul istoric și psihologic al Franței actuale, care dezamăgită de sine își extinde curiozitatea în afară, spre a se consola de propriile deficiențe și a învălui prin infor­ma­ție ireductibilele destinului său deficitar.

 

3. Avem nevoie ca o complectare a cărții domnului Bazil Munteanu - practicată cu mult folos de germani, după cum am aflat la Berlin - de o antologie a literaturii române în lim­ba franceză. Cele care s-au făcut până acum sunt insuficiente. De o utilitate și mai mare ar fi un studiu despre problema României, asa cum a fost ea dezbătută în ultimele două de­cenii, cu extrase din eseurile cele mai caracteristice. Căci este greu de explicat cu referințe con­trolabile lumii occidentale că la noi s-a pus cu insistență problema României, în sensul ei istoric, așa cum poate numai în Spania, Rusia și în Germania s-a mai facut. A ne lamenta asupra provinciilor pierdute fără să arătăm că există o necesitate, o imanență a menirii noastre naționale, un gând formativ la baza devenirii noastre, înseamnă a ne strădui în zadar în susținerea unei teze nefundamentate teoretic. Atâta vreme cât vom avea la îndemână un material literar si ideologic care să ne justifice aspirațiile, propaganda noastră va fi afectată de un caracter artificial și steril. Francezii în special, infectați de spirit juridic, înclină repede a cre­de că România este un rezultat al tratatelor. De altfel autorii români nu au făcut altceva de­cât să le repete că noi suntem creația lui Napoleon al III lea și alte asemenea absurdități.

Studenții germani și intelectualii în genere care erau trimisi de regimul național so­cialist în străinătate aveau misiuni determinate. Noi am neglijat complect această problemă. Până acum puteam avea operele fundamentale ale literaturii noastre traduse în franțuzeste, sau măcar studii despre ele. Cred că am putea utiliza pentru scopurile noastre profesorii mi­siu­nii franceze care s-au întors în Franța și care cunosc limba română. Totul depinde de fon­du­rile pe care Ministerul le poate pune la dispoziție.

 

4. În privința asociațiilor de prietenie franco-română, este evident că în zona ocupată ele nu s-ar putea constitui fără dificultate. Din acest motiv am hotărăt cu Dl. A. Dupront, fostul director al Institutului francez din Bucuresti, profesor actualmente la Montpellier și în­sărcinat cu organizarea unei opere de colaborare intelectuală cu străinătatea, constituirea - în zona liberă - a unui Centre Roumain, căruia domnia sa i-ar da o mai mare proeminență de­cât celorlalte centre. În acelasi timp Dl. Dupront se oferă a ține conferințe la radio despre Ro­mânia. Dânsul m-a rugat de asemenea să comunic Ministerului starea de gravă lâncezire a Școlii române si că e în interesul nostru să-i impunem alt ritm și să-i extindem importanța. Dacă n-avem un Institut în Franța, măcar să extindem prestigiul și utilitatea scolii. A o lăsa mai departe la Fontenay aux Roses înseamnă a cheltui bani în zadar. De asemenea, cu di­rec­ția ei ar trebui însărcinat un intelectual pregătit în curent cu problemele actuale. Ministerul Pro­pagandei are tot interesul a interveni pe lângă Ministerul Educației Naționale, pentru o grab­nică soluționare a acestei probleme.

 

5. În anul acesta se va ține probabil la Lisabona un Congres al Occidentului, organizat în bună parte de intelectuali francezi, pentru a dezbate problemele generale de cultură și a se determina fizionomia spirituală în momentul istoric pe care îl trăim. Dl. Valéry Radot, u­nul dintre inițiatorii acestui congres, mi-a propus să iau parte ca reprezentant al României. Pâ­nă acum nu s-au fixat nici data si nici elementele precise ale discuției. S-ar putea ca evenimentele să-l amâne, instabilitatea situației generale modificând cu fiecare zi datele, dacă nu na­tura problemelor.

Consilier cultural

Emil Cioran

 

Adresat Excelenței Sale D-lui Profesor Nichifor Crainic, Ministrul Propagandei Na­ți­onale4.

 

*

 

Nu ne-am propus să facem o analiză de amănunt a conținutului acestui raport a­par­ținând unui nume consacrat al culturii românesti, ci doar câteva remarci, din perspectiva di­plo­mației culturale de azi:

l O raportare la Ungaria (constantă de altfel în rapoartele atasaților culturali de atunci ca și de acum) considerată model de eficiență cu o prezență culturală remarcabilă.

l Ideea generală de a construi instituții funcționale, nu formale, de fațadă  întrucât o idee bună pusă în aplicare cu bani puțini are mai multe șanse să își atingă scopul decât o investiție răsunătoare într-o idee plată.

l Renunțarea la acelasi mesaj repetat obsesiv. Reprezentanții noștri diplomatici în ca­pi­talele lumii trebuie familiarizați cu cultura română de azi, nu cu o versiune repetă aceleași formule uzitate până la saturație (latinitate etc). Sunt de evitat  formule comode dar anacroni­ce, care creează inerție, aceleași produse ornamentale,  de vitrină, ale culturii de fațadă… În ma­rile centre culturale e nevoie (atunci și     acum) de evenimente noi, proaspete, pentru că piața acțiunilor culturale din aceste capitale e deja suprasaturată5.

l Diplomația culturală (atunci și acum) ține de valorile culturii și civilizației națiunii   pe care o reprezintă. Aceste valori se pot promova în conexiune cu valorile și     simbolurile cul­turale ale țării de reședință. Este mai usor pentru că opinia publică    din țara respectivă este mai receptivă să cunoască ceva din țara ta prin referire la  ceea ce ei cunosc. Aceasta pre­su­pune însă ca precondiție cunoasterea propriilor valori. E problema de fond semnalată de Cioran si credem noi, actuală și azi.

l Remarcăm preocuparea de a găsi formula, subtilă, naturală, constantă de a face

propagandă fără a fi în mod jenant propagandistic. Cioran face un apel subtil la    des­cen­tralizare (în spiritul timpului, prin raportare la un model propagandistic din   Germania to­talitară), în așa fel încât cultura se va difuza  subtil și va face diplomație prin sine. Ideea o în­țelegem aplicabilă azi printr-o prezență  culturală constantă, promovată de actori individua­li independenți, rolul misiunii culturale fiind cel de facilitator, acolo unde este nevoie.  Am a­dăuga aici necesitatea de stimulare a resurselor secundare, a mediilor cu potențial financiar, tangente cu fenomenul cultural românesc, respectiv atragerea și formarea unui corp de cu­nos­cători ai limbii române, vorbitori nativi de limbi ale marilor culturi.

 

NOTE:

1. Dan Jurcan, Despre Imaginea României, www.brandingromania.com.

2. ibid

3. ibid

4. Dosar Emil Cioran, Arhivele Naționale — Sediul Central, Fond Ministerul Propagandei Naționale, colecția Studii si Documentare, Dosar. 143 (1941), fila 2–9.

5. Mircea Vasilescu, Inerția instituțională si paguba cultural㠗 În amintirea lui Marian Papahagi, www.brandingromania.ro.