Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

„Erau de brutală degradare a vieții în România ceaușistă. Impasul traumatic în care se afla autorul nu avea, deci, în context, nimic excepțional, în afara unei memorii recurente, reinviind alte episoade opresive din existența sa, a familiei sale și a celor cu premize similare.”

(Din „Nota preliminar㔠a autorului, publicată în Familia)

 

XIII. Antisemitism în România socialistă

 

Leon Volovici: Nu te-am întrebat nimic despre antisemitism; chestiunea, însă că n-o pu­tem evita și poate că nici nu tebuie. Destul o evită alții, stimulînd-o totodată discret, cred. Pro­blema te-a preocupat, ai și fost printre puținii scriitori evrei (singurul?), care au ripostat în scris, cu toate riscurile, la atacurile antisemite din presă.

Ce forme crezi că ia acum antisemitismul în mediul (să-i zicem) intelectual? Cum îți explici persistența unor reacții antisemite triviale și rudimentare în particular, confuz „ideolo­gice” în scrisul unor publiciști și chiar scriitori? Dar simptomele (evidente) ale unui antise­mi­tism „oficial” cum ți le explici?

 

Norman Manea: Deloc nu-mi face plăcere să revin la „răul sînt ceilalți”. Chiar cînd există justificare pentru asemenea revenire.

Aș fi preferat să le fie lăsat, în sfîrșit, evreilor răgazul de a-și pune în valoare — în con­diții de securitate exterioar㠗 simțul lor autocritic. Sînt puține popoare, cred, înzestrate cu un atît de violent apetit de autoinculpare. N-ar fi nevoie să ni se transfere stupidele și absurdele deformări de care abuzează mistica antisemită, ne-am descoperi singuri neputințe și e­rori, le-am condamna, probabil, cum puțini  au tăria s-o facă. Marea  epocă a profeților ridică tra­gismul iudaic la esență. Fără impuls străin, fără provocarea pornită din mizeria ostilității. Conștiința precarității omenști pune în chestiune însăși condiția viețuirii și supraviețuirii pe pă­mînt. În comparație cu dilemele reale ale spiritului, atît de proprii „nervului tragic” al e­vre­ilor, antisemitismul, oricîte suferințe ar provoca, rămîne o jalnică provocare. Venită, s-ar zi­ce, dinspre periferia existenței. O emisie tulbure, persistentă, schimonosind chipul unui semen care ne urîțește și abrutizează pe toți, într-o planetară oglindă a comuniunii răului.

Ce anume polarizează atîtea instincte joase? Prin ce „provocăm” explozia atîtor mize­rii amînate, fermentate, înveninate? Este oare în noi ceva „excesiv” care solicită ostilitatea? Scriitorul israelian A.B. Jehoshua scria că evreii ar avea ceva ce trezește „demența celorlalte po­poare”...

Demența nemților, rușilor, arabilor, polonezilor, spaniolilor? „Poate că iudaitatea noastră în întregime are ceva excepțional” spune Jehoshua. În ce fel este diversitatea iudaic㠄altfel” decît cea care separă pe chinez de belgian și pe turc de englez și pe indian de suedez? Sîn­tem, mereu, ai unor condiții limită, excepționale? De aici, oare, acel ceva „excesiv”, în contracția panicii și în frenezia detentei? Chiar și în aparențele de calm, de logică perfectă, de re­ce indiferență. În solidaritate, în așteptare, în emoție?

Mai niciodată nu ni se dă răgazul de a ne judeca singuri, fără a trebui, în prealabil, să ne apărăm împotriva denaturărilor care ne batjocoresc atît calitățile cît și defectele.

Antisemitismul a fost numit „socialismul proștilor” cu mult înainte ca socialismul „real” să-și asume și această prostie.

Dar democrația, Vestul? Iată, am fost atent la reacția occidentală față de evenimentele din Liban, din vara trecută, cînd s-a produs sinistrul masacru interarab de la Sabra și Shatila (din neglijența și poate cu îngăduința unor organe militare israeliene).

Oroarea noastră, ca evrei, nu poate fi comparată cu „iritarea” atîtor țări, deloc nevino­vate de altfel, în ceea ce s-a întîmplat cu frumoasa țară a Libanului. (Franța, de pildă, are o da­torie de onoare, neachitată nici azi, față de Liban). După reacția de revoltă față de asasinii care încercaseră să răzbune, prin oribila lor crimă, asasinarea proaspătului lor președinte li­banez (asasinat despre care presa a relatat laconic) a urmat fireasca revoltă față de militarii is­ra­elieni care nu împiedicaseră măcelul.

Este greu să judeci de departe asemenea fapte. Este greu să judecăm noi, de aici, ce ar tre­bui să facă israelienii într-un stat tot mai asediat de indiferența lumii, ca într-un alt ghetou, cum este greu să înțeleagă ei, într-o țară liberă, ce gîndim și trăim noi, zi de zi, aici unde trăim. Există, totuși, criteriul etic. Un criteriu fundamental iudaic... În acele zile ale verii, oroarea e­vre­ilor față de sinistra crimă și față de eventuala complicitate israeliană părea teribilă. S-a ma­ni­festat, ca atare, acolo unde s-a putut manifesta  sau a tulburat profund sufletele celor ce nu a­veau cum să se manifeste.

Dar n-apuci bine să-ți limpezești atitudinea, refuzul, indignarea, cînd toate sînt deja în­toarse pe dos, prin felul cum sînt puse accentele și manipulată informația. Relatarea luptelor din Beirut uza de termeni ca „Holocaust”, „exterminare”... cu evidentă încărcătură emoțională. Nu se auziseră asemenea cuvinte nici cînd a fost vorba de genocidul din Iran, din Afganistan, din Cambodgia. Se transforma, cum spunea Jean Daniel, în Nouvel Obser­va­teur un adevăr oribil, într-un adevăr monstruos și insuportabil... Și nu pentru prima dată. Tot în Nouvel Observateur am citit  un ultim interviu al lui Mendes-France, omul care deloc nu putea fi bănuit de sentimente pro-israeliene, deși era evreu. Consecventul socialist se ve­dea obligat să amintească lumii care măsluia, din nou, adevărul și se lăsa cu plăcere înșelată, că războiul din Algeria a costat un milion de vieți. El s-a referit, apoi, la masacrarea kurzilor, la acel „septembrie negru” dezlănțuit la granița israeliană, la masacrul palestinienilor de către sirieni la Tall-el-Zattar sau de către iordanieni. Evenimente teribile, față de care presa franceză s-a ferit să utilizeze termeni-limită, rezervați doar nazismului (holocaust, exterminare, ma­sa­cru etc.).

Mendes-France spune, apoi, textual: „Da, există în Franța un fond de antisemitism la­tent, de rasism în general. Ba are loc un spasm, ba este fondul mai mult sau mai puțin camuflat, silențios. Dar acesta este fondul. De-ar fi să dispară într-o zi, va fi nevoie de mult timp”. Pu­­tem avea încredere în cuvintele, spuse puțin înaintea morții, de acest francez socialist pentru care iudaitatea sa sau a altora nu reprezenta o preocupare esențială. Ceea ce spune despre Fran­ța se aplică și altor locuri, mai mult sau mai puțin filo-franceze.

 

Ancheta comisiei Kahane asupra masacrului din taberele de la Beirut a confirmat o au­toexigență morală demnă de orice reală tradiție democratică. În plină stare de război, în­con­­jurată de vecini ostili și de o întreagă lume isterizată (sau, în cel mai bun caz, indiferentă) o țar㠄orientală”, nu Anglia sau America sau chiar democrațiile scandinave, sau orice alte țări realmente democratice, are curajul să-și condamne guvernul, ministrul de război, pentru că n-au împiedicat masacrarea adversarilor armatei sale de către o terță forță, aceasta nici mă­car un aliat declarat... Nici asemenea dovadă n-a convins însă, sînt sigur, decît pe cei puțini, ori­cum convinși. Nici o dovadă nu este destul de puternică pentru a spulbera mitizarea, falsul, complicitatea instinctuală cu minciuna.

Nu defectele sau erorile noastre, de noi înșine repudiate cu violență, servesc antise­min­ților, ci gravele lor orbiri... Suspiciunea, subiectivitatea sînt, în definitiv, omenești și nu lip­sesc nici evreilor, nici celorlalți oameni. Ele nu trebuie neapărat confundate cu grotesca „fi­­xație” antisemită. Această fixație este, însă, milenară, să nu uităm. Consecințele ei s-au do­ve­­dit monstruoase, incomparabile.

 

Un amic, român și creștin, îmi povestea acum cîțiva ani că în biroul unei mari bibli­o­­­teci unde lucrase exista un tînăr, altminteri rezervat și aparent timid, care nu se putea abține să nu înjure continuu evreii. O făcea zilnic, în prezența unei colege, despre care toți știau că e evreică. Fostă ilegalistă, fostă, cîndva, o mare promisiune a matematicii, respectabila doamnă era acum aproape oarbă. Un caz cu totul aparte, și din alt punct de vedere: nu profitase, cu nimic, în anii postbelici, de vechea ei opțiune comunistă. Se retrăsese, bolnavă și resemnată, într-un obscur post tăcut, unde se comporta cu excesivă decență. Nici grosolanele ieșiri ale tînărului coleg nu le sancționa cum s-ar fi cuvenit. Excedat, amicul meu l-a luat într-o zi deoparte pe furiosul antisemit și l-a întrebat de ce nu ține seama de vîrsta și situația acelei fe­mei, care s-ar putea simți jignită de ieșirile lui, ca să nu mai spunem că ar putea să-l și de­nunțe, pur și simplu, autorităților (pe atunci autoritățile reacționau la asemenea situații...). „Îi urăsc pe jidani”, s-a explicat tînărul. Curios asupra motivațiilor tînărului, amicul meu l-a în­trebat unde s-a născut. A aflat că junele cruciat provenea dintr-un sat oltenesc. „Erau evrei în sat?” Ursuz, bătăiosul a recunoscut că nu, nu văzuse niciodată în satul lui vreun evreu. A­tunci unde, la liceu? Nu, nici acolo... Amicul meu s-a enervat de-a binelea. „Și mai zici că ești antisemit! De ce, domnule? Înțeleg să fiu eu antisemit. Am trăit într-un cartier plin de evrei, mi-au fost colegi de clasă, m-am bătut cu ei în curtea școlii și pe maidane, mi-au fost rivali la pre­miu și la fete, ne-am aruncat în cap călimări și tot felul de drăcii. Dar ne scriem și astăzi scri­sori, oricît de departe au plecat... Auzi, cine e antisemit!”, a încheiat revoltat logicianul, un democrat care, într-adevăr, numai de antisemitism n-ar putea fi bănuit.

 

Antisemitismul românesc? Are o istorie bogată, desigur.

Actualitatea comunică firesc cu deloc neglijabile antecedente. Cuvintele lui Mendes-France sînt valabile și pentru România și puteau la fel de bine fi semnate de Sebastian, chiar da­că, la acordarea independenței și ulterior, Franța era aceea care, alături de alte puteri eu­ro­pene civilizate, punea României condiția să acorde drepturi egale evreilor. Cerere  deloc plă­cută, se pare, pentru parlamentul României, unde au avut loc intense dezbateri pentru res­pingerea cererii și unde s-a făcut tot posibilul pentru a se amîna sau a se ocoli îndeplinirea o­bligației semnate. (În legătură cu aceasta există, se pare, o notație în jurnalul lui Maiorescu despre dificilele sale controverse cu Eminescu privind buclucașul articol...) Ba, încă în 1875, cînd pentru prima dată România încheia, în pofida protestelor Porții și ale altor puteri, pri­ma sa convenție comercială suverană și anume cu Austro-Ungaria, la insistența părții române s-a adăugat într-un protocol final prevederea că Austro-Ungaria recunoaște dreptul României de a aplica legile sale xeno și iudeofobe și față de  evreii austro-ungari din țară. Așadar, contra­zicîndu-și propriile legi, care stabileau egalitatea tuturor cetățenilor, Austro-Ungaria fusese convinsă de proaspătul partener să semneze un protocol despre care ministrul de externe Boe­rescu afirma: „ceea ce am făcut noi cu art.1 a fost nu de a rezolva, ci de a se recunoaște de cealaltă înaltă putere contractantă o stare legală a israeliților din țară, adică a se recunoaște toate restricțiunile cîte sînt admise prin legile existente contra israeliților de la noi, în genere, fie străini fie pămînteni”.

Cît de gravă era pentru evreii de aici această acoladă a discriminării datorată unei mari puteri nu mai e nevoie să spunem... Dar la votarea în Cameră, Kogălniceanu, Ion Brătianu și alții au ripostat vehement contra concesiilor comerciale făcute habsburgilor, iar gu­vernul a demisionat. Astfel de episoade nu pot fi înțelese fără a ține seama de problemele  real­mente complexe ale absorbirii „străinilor”, numeroși și activi, dar și de numeroasele atitu­dini tolerante și ospitaliere, în vremea începuturilor modernizării României. Tot așa, nu­me­roasele suferințe din perioada anterioară, cînd evreii chemați de Domni pentru a înviora co­merțul și a întemeia tîrguri aveau curînd de suportat ura boierilor, adversitatea localnicilor și chiar tirania capricioasă a Domnilor... Trebuiesc cercetate în contextul lor istoric complicat; ferite de simplificările unor concluzii tendențioase, de o parte sau alta. Merită să cităm și două opinii de pe la începutul secolului nostru. Prima aparține criticului literar Dobrogeanu-Gherea, evreu internaționalist și socialist, făr㠄fidelități” sau excese iudaice, naturali­zat nu doar prin actele tardiv acceptate de autoritățile române. ci mai ales prin spiritualitate, con­firmată ulterior și în evoluția descendenților familiei sale. În memorabila scrisoare către Korolenko (în care există și extraordinarul pasaj privind moartea lui Caragiale), Gherea scrie, re­feritor la specificul antisemitismului romînesc, prudent a-și realiza țelurile fără mult zgomot: „și asta nu pentru că la noi ar fi puțini antisemiți și nu ar exista o adevărată mișcare an­ti­semită. Vai nu, la noi ei sînt în număr mai mare chiar decît la voi. Mai mult decît atît, în­treaga intelectualitate românească (cu excepția lui P. Carp, președintele guvernului actual, al răposatului Caragiale și a încă doi-trei oameni mai puțin mari), toți pe capete sînt antisemiți și sînt pătrunși de spiritul antisemit. (...) Cu toate că toate partidele noastre politice sînt anti­se­mite, totuși nici unul dintre ele nu a permis și nu permite procese prea zgomotoase și de ră­sunet contra evreilor sau pogromuri în genul celor rusești”. Gherea explică astfel situația: „tac­tica tăcerii, a mascării, a acalmării”... și încheie sarcastic: „iată de ce nouă aici nu ne este frică nici de pogromuri, nici de procese antievreiești; de neivirea lor au grijă înșiși guvernanții noștri. La noi suprimarea evreilor și a drepturilor lor politice și cetățenești se petrece într-o to­tală tăcere și liniște. Gălăgia nu se permite”.

Merită să ne întrebăm cît și ce s-a schimbat de-atunci... Iată și ce scrie Tudor Arghezi în 1918 despre situația evreului: „Numai în România dreptul de patrie i-a fost refuzat. Evreul tre­buia să fie tolerat într-atît cît ochii lui nu vedeau, cît creierul lui nu funcționa, cît nu se exprima în legătură cu chestiunile publice. Buzele lui erau datoare vieții un vecinic zîmbet de recunoștință și cuvinte de admirație pentru tot ce pornea în ierarhia socială de la ipistat în sus. Atitudinea lui trebuia să exprime prin încovoieri și ondulații fericirea negrăită de a citi pe d.Cuza adresîndu-i mîngîierea de «jidan» și grațiozitățile obișnuite unei școli politice, ca­re pretinde a fi condensarea superioară a culturii naționale”... Marele poet — care deloc n-a fost scutit, ulterior, de păcatele oportunismului, incluzînd și incidentale, aproape ne­ve­ro­si­mile, dar utile ieșiri antisemite — exprimă, cred, obiectiv, cu inteligența și expresivitatea sa in­con­fundabile, o realitate despre care avem dreptul să ne întrebăm dacă și cît s-a schimbat.

 

Procesul antisemitismului românesc nu în primul rînd noi trebuie să-l facem.

Ar trebui să fie, mai ales, treaba altora... Ar fi a noastră doar în măsura (foarte relativă, foarte incertă, foarte ambiguă...) în care am fi recunoscuți ca „români”...

Dacă aș fi preferat să nu fiu pe post de victimă-reclamant („Răul sînt ceilalți”) — nici ro­lul de „analist” al procesului, nu mie, și nu nouă, ci altora ar fi să revină. Unor spirite „pur” ro­mânești? Care să aibă tăria de a dezvălui răul dureros și capacitățile de redresare morală a țării. Poporul român nu poate fi iubit fără a fi scrutat critic. Critica este adevărata (iubitoare) do­rință de mai bine.

Dar nici acum, nici altă dată, nu s-au prea înghesuit mult așteptații   să analizeze obiectiv chestiunea.

Acum mai bine de un an, cînd președintele actual al Uniunii Scriitorilor mi-a repetat, cu un stîngaci aer complice, unele liniștitoare cuvinte rostite de șeful statului cu ocazia fastuoaselor sărbătoriri ale zilei sale de naștere, referitoare, paradoxal, și la „lupta contra naționa­lis­mului, a antisemitismului”, i-am replicat prompt, neputîndu-mi stăpîni iritarea: „De ce-mi spui mie toate astea? Nu mie mi se adresează... Nu eu sînt naționalist sau antisemit. Antise­mitismul nu este problema evreilor, ci a celorlalți”.

Scriitorii s-au manifestat nu doar în rău, ca în mahalaua lui Eugen Barbu și a „Săptă­mînii”, ci și în bine. Să nu uităm cererea a 1/3 din Consiliul Uniunii Scriitorilor de convicare a unei ședințe extraordinare pentru discutarea exceselor naționaliste și antisemite din presă. Era, probabil, și o firească dorință de a stimula ecoul „internațional” contra huliga­nilor oficiali, știindu-se că evreii și „problema evreiasc㔠stîrnesc, prompt, o anume rumoare în presa lumii. Nu se poate vorbi însă de o reală atitudine consecventă, organizată și colectivă în acest sens, nici de proteste individuale semnificative. Lumea se limitează, pînă la urmă, să vocifereze la o cafeluță sau în receptorul vreunui amic. Ce ar putea face?

Am luat, într-adevăr, public atitudine contra unor grosolane manifestări antisemite în presă. Nu eram, poate, cel mai potrivit. Sînt un evreu „asimilat” și „neînregimentat” politic. N-am făcut niciodată caz de originea mea, dar nici n-am negat-o. Mi-am asumat-o, pur și simplu, ca un dat, și n-am pus-o în slujba cuiva. Nici n-am acceptat, însă, să fie considerată deficiență sau vină. Nu cred că aș reacționa altfel nici dacă ar fi vorba de alte minorități, na­ți­o­na­le, politice, culturale, sau de alt tip.

Anul trecut, în revista Flacăra, publicistul L. Kalustian a relevat unele manifestări anti­se­­mite ale unor mari scriitori români. Printre care — surprinzător – Sadoveanu și Rebrea­nu, cu­noscuți pentru simpatia față de cei asupriți. În condițiile actuale, din păcate, asemenea dez­văluiri nu au cum stîrni revolta, ci mai curînd oferă încă o justificare „major㔠instigării na­ți­onaliste, care își află legitimare în valorile clasice ale culturii române. În serialul lui Kalusti­an urma să apară și „episodul”, opus, Caragiale. scriitorul care în împrejurarea ce făcea obiectul relatărilor publicistului, ca și în atîtea alte împrejurări, se dovedise un sarcastic și consec­vent amic al evreilor. Textul — se pare, strălucit, și cum putea fi altfel? — al lui Caragiale n-a mai fost însă lăsat să apară în publicația cultural-socialistă de azi.

 

„În genere, antisemitismul român este o stare de fapt. Din cînd în cînd se transformă în idee” spunea Sebastian.

Iată, putem compara— dacă nu și substitui — cuvintele lui Sebastian, din urmă cu a­proa­pe cincizeci de ani, cu cele recente ale lui Mendes-France, deși România de atunci deloc nu era Franța de azi, cu atît mai puțin România de azi nu este Franța de azi, cu atît mai puțin Ro­mânia de azi nu este Franța de azi.

Antisemitismul actual din România socialistă, chiar dacă răspunde unei tradiții na­ționale și chiar internaționale, are caracteristici, totuși, speciale, care țin de absurdul prezentului.

Populația evreiască este neînsemnată azi în România și în continuă descreștere; evreii nu mai dețin de multă vreme poziții administrative notabile sau situații economice avantajoase. Chiar cînd mai lucrăm ca inginer, apoi ca cercetător științific, acum peste 10 ani, evreii nu mai puteau, practic, ocupa, oricît de înzestrați ar fi fost, o funcție peste aceea, să zicem, de șef de serviciu. Mulți colegi ingineri au plecat, poate, și din cauza asta. Azi, nici șef de servi­ciu nu poți ajunge, ca evreu.

Numeroasele texte antisemite apărute în presa ultimilor ani și care continuă să apară, săp­tămânal, în diverse ziare și reviste ar putea face obiectul unui masiv volum. Aș putea cita la nesfîrșit...

Dar pentru a comprima toate aceste răbufniri la un singur text, ne-am putea opri la mă­car un citat din deja celebrul editorial Idealuri al revistei Săptămîna din 5.IX.1980. Acest text nu este întîmplător, nu este o gafă, nici o eroare. Cea mai bună dovadă sînt încurajările o­ficiale care îl copleșesc de la o vreme pe autor. Textul exprimă cu pregnanță actuala concepție oficială, ca și părerile sincere ale multora dintre cei ce gravitează, interesați, în jurul slo­ga­nurilor oficiale. În Scînteia n-ar fi putut apare, probabil, acest text, dar Scînteia nu l-a dezavuat, pentru că cei de acolo gîndesc la fel, deși se exprimă mai prudent și evită asemenea iz­buc­niri publice.

În acest articol s-a concentrat „esența” unei întregi mentalități, care poate fi regăsită, cu detalieri variate și în forme dintre cele mai ciudate, într-o foarte bogată serie de intervenții pu­blice din presa ultimilor ani. Deci:

„Noi, oamenii de cultură din România acestor ani eroici iubim partidul comunist nu nu­mai pentru noua viziune și spiritul proaspăt pe care le-a întronat în evoluția de ansamblu a societății românești, pentru ritmul electrizant în care au început toate să meargă spre bine, spre calitate și optimizare, ci și, în egală măsură, datorită curajului său cu adevărat revo­luționar de a fi înțeles că o națiune nu se poate edifica decît prin oamenii locurilor, care s-au născut aici de sute și mii de ani și care nu părăsesc frontul muncii cînd dau de greu. Partidul știe toate astea și multe altele, fapt care reprezintă temeilia politicii sale de cadre. El știe, bunăoară, că onorurile cele mai înalte trebuie să le primească cei ce săvîrșesc fapte patrioti­cești, după cum spunea cronicarul, nu vizitatorii avizi de cîștig, dascălii de tarantelă democratică, înveșmîntați în tartanul lor rău mirositor, irozii străini intereselor acestei nații, cei care zor­năie din pintenii trufiei și-i amețesc pe unii cu patriotismul lor gheșeftar. Noi n-avem ne­voie de leneviți profeți, de iude care nu au dimensiunea jertfei românești în sîngele lor ușor de cumpărat”...

Eliminînd accentele demagogice și terminologia adaptat㠄partinic”, ca și violența de limbaj, n-ar fi exclus să regăsim această concepție, exprimată în forme mai lejere, glumețe, a­parent tolerante, la mulți dintre cei ce afișează o ținută apretat „democrată”...

Citatul pe care l-am dat este reprezuentativ pentru toate categoriile antisemite oficiale sau nu, și servește oficialitatea. Cel mai exact îi reprezintă acest text mai ales pe oficialii de astăzi...

Mai absurd ca oricînd, și totuși posibil, faptul arată încă o dată că antisemitismul nu are nevoie de temeiuri raționale, poate supraviețui și acolo unde a dispărut și ultimul evreu... Da­că activistul antisemit ar fi o „întîmplare”, o neplăcută excrescență accidentală și neglijabilă, el ar rămîne un marginal... nu instalat într-un post central, de emisie nocivă. Asta do­ve­deș­te că este o necesitate, o nevoie socială de defulare și diversiune.

A discuta azi despre antisemitismul românesc poate să pară o frivolitate! Ca și cum vrei să stabilești în ce măsură cei ce poartă ochelari au mai mult de suferit într-o închisoare de­cît ceilalți... Firește, este dezavantajos ca, pe lîngă atîtea mizerii ale detenției, să mai porți o­chelari sau să suferi de laringită sau de cord... dar ce mai contează asemenea adaosuri pe lîngă situația fundamentală a captivității. Nu trebuie să considerăm că sîntem cei mai sau singurii năpăstuiți... Cu atît mai mult cu cît ni s-a oferit și posibilitatea de a ieși dintre ziduri! Dacă tot am rămas, însă, nu este lipsit de interes, poate, să vedem ce înseamnă, în plus, con­diția de „a purta ochelari”, de a ți se sparge ochelarii de către gardian sau a-ți fi mînjiți cu ex­cre­mente pe care să fii obligat să le lingi, sub vesela supraveghere a paznicilor.

Nedreptatea discriminării se însoțește și de un „avantaj”, deloc neglijabil, într-o dictatură. Dacă evreii nu mai pot fi azi miniștri, directori, academicieni, generali (o foarte scurtă pe­rioadă, doar cîțiva ani, de altfel, au avut acces la astfel de poziții) înseamnă implicit că evreii au fost împiedicați să se ticăloșească. Însăși tentația este firesc diminuată. Punerea în lucru a de­fectelor apare nu doar nerentabilă, ci de-a dreptul inutilă.

Firește, drepturi egale înseamnă și acest drept: dreptul la efecte. Nu e întîmplător că a­tunci cînd nu există acesta, nici celălalt, dreptul de a-ți afirma calitățile, nu este deplin și real. Iar faptul c㠄frustrați” de șansa complicațiilor, a pervertirii, demagogiei, vanității, am oferi mai puține argumente pentru ostilitate... nu impresionează, bineînțeles, pe nimeni.

Nu e vorba însă, doar să nu fii general, ministru, director. E vorba să nu poți, pur și simplu, nici măcar să-ți exerciți profesiunea. Căci a-ți practica profesiunea nu înseamnă doar să fii bun pentru obscuritatea unei munci corecte și mărunte... care, pînă la urmă., plafonîndu-te, te și descalifică.

Să luăm un exemplu din imediata apropiere. Cineva absolvă studiile superioare cu ex­celente rezultate, reușește să se dedice profesiunii la care aspira. Avînd în vedere natura pro­fesiei, își completează pregătirea de chimist cu studii de istoria artei, pentru a corespunde cali­fi­cării depline în... restaurarea operelor de artă. Într-o perioadă de relativă liberalizare, benefi­ciază de un stagiu de instruire profesională în Franța. Devine, în cîțiva ani, un specialist apreciat. Predă cursuri, urmează la rîndu-i cursuri, vizitează centre reputate în domeniu. Trece prin diversele etape și zone ale profesiei. Este azi la vîrsta maturității profesionale, are deja o sta­bilitate, dacă nu și o consacrare, își poate pune în valoare existența. Dar nefiind membru de partid și fiind dintre cei „cu ochelari”, nu poate ocupa nici funcția de șef de serviciu decît prin „delegație”, nu prin numire. La fiecare „restructurare”, revine pericolul eliminării din pro­fesie.

Ai recunoscut, desigur, cazul. Anul trecut, în vară, criteriul de concediere devenise ca­pi­tolul „rude în străinătate” (și care evreu din România nu are astfel de rude?)

Prin miracol, Cella a fost „omis㔠de la absurda selecție. Iar acum, în aceste zile, se pre­gătește intrarea în partid a unei colege mai tinere, care să-i poată lua locul... intrarea în partid devine decisivă pentru validarea profesională, inaccesibilă unui evreu, chiar dacă acesta ar mai avea chef de o astfel de tardivă excentricitate.

Sigur, s-ar fi putut întîmpla același lucru și unui român, ne-membru de partid (sau chiar membru) cu o soră plecată din țară. Dar pentru evreu, situația este inevitabilă. Am o­mis intenționat șicanele cotidiene, climatul de suspiciune și ostilitate, jignirile fățișe sau as­cunse, nenumăratele forme de blocaj crescut în cazul evreilor.

Iată, nu e vprba să fii ministru, academician, director. Nu mai e vorba de adversitatea și consecvența cu care se încearcă marginalizarea și treptata scoatere din cultură a scriitorilor, a oamenilor de artă și litere... nu este decît cazul mediu tipic al cuiva care vrea doar să-și exer­cite, la nivelul cuvenit, profesiunea.

Eventualele efemere moderații sau înăspriri nu semnalează vreo reală schimbare profundă. Sînt rezultatul unor momentane „aranjamente” cosmetice, în legătură cu interese ale cli­pei. Pe principiul, enunțat încă în 1900 (!) de un atît de profund spirit democrat precum C. Rădulescu-Motru: „chestiunea israelită va fi de-a pururi la noi o chestiune de compensație.”

Cît privește documentele oficiale, în acestea cuvîntul „evreu” se menționează rar, și a­tunci cu prudență calculată și, parcă, și cu o stînjenire nu foarte enigmatică, chiar cînd se referă la evenimente dintr-un trecut în care prezența evreiască a fost importantă.

La finele lui ianuarie, cu prilejul amplelor sărbătoriri aniversare, prilejuite de ziua naș­terii sale, șeful statului român s-a referit, în discursul festiv, și la legăturile ce au existat, în timpul luptei ilegale, între comuniștii români, maghiari, germani, sîrbi...evrei. Se știe bine că proporția „național㔠de atunci între comuniști impunea alt clasament. De altfel, oratorul a pronunțat cuvîntul „evreu” cu destulă condesendență.

Ar fi aceasta motiv de supărare? Ar fi, oare, mai bine să fie puși evreii în frunte, atunci cînd se vorbește de lupta ilegală a comuniștilor? Încă o justificare, nu-i așa, celor care susțin că doar evreii i-au adus, de fapt, pe comuniști la putere, nu tratatele de la Yalta. Evreii care, du­pă ce au importat comunismul, cînd au văzut cum arată, de fapt, Paradisul, au fugit (cum ar fugi, oricînd, atîția dintre neevrei)... O mistificare înlocuiește convenabil o alta.

N-ar fi exclus să auzi pe cîte cineva susținînd că actuala conducere a statului ar fi ma­ne­vrată de evrei (!!). Orice se poate da pe seama evreilor. Peste 20 de ani se va găsi cineva să de­monstreze că tot dezastrul actual a venit de la originea cuvîntului „ceauș”, care numește și o funcție pe lîngă sinagogă...

Ce înseamnă, de fapt, antisemitism, azi, în România? Ce s-ar putea reproșa singurului stat socialist care întreține relații cu Israelul și unde se perindă periodic tot felul de delegații de evrei americani și chiar israelieni, unde șef-rabinul este deputat, iar la sediile comuni­tăților se poate cumpăra vin israelian, azimă, se împart ajutoare pentru nevoiași și se organi­zează cursuri de ebraică și Talmud Tora? Nu există, oare, și un teatru evreiesc, subvenționat de stat? Un teatru necesar mai mult ca vitrină pentru străinătate, de vreme ce actorii joacă în fața a cam 10 persoane, în medie pentru fiecare spectacol?

Antisemitism?! Da, firește, în presă, mai ales cea zis㠄culturală”. Dar ziarul neolegionar Săptămîna citează curent nume evreiești ca Baranga sau Peltz și folosește regulat  condeiul bun la toate al evreiului H.Zalis, frecvent colaborator și al Revistei  Cultului Mozaic. Nu a lucrat tov.Victor Bîrlădeanu (apărătorul public evreu al lui Eugen Barbu) întîi la Scînteia, înainte de a se „retrage” spre aceeași Revistă a Cultului Mozaic? Nu publică, oare, frecvent, revista Luceafărul, despre a cărei coloratură nu văd cine ar mai avea dubii, traduce­rile, greu de spus cît de calificate, ale domnului Ezra-Al-Hasid, cumnatul șefului rabin? Și chiar presa mai de sus... în plină violentă companie naționalistă, acum vreo doi ani sau mai bine, n-au apărut principalele cotidiene de partid Scînteia și România liberă în ziua aniversării nașterii lui Eminescu pe prima pagină, cu articole omagiale semnate de... de cine oare? De doi poeți evrei! Tocmai ei, adică poeții „români” cei mai potriviți ocaziei, vezi bine... Ar tre­bui oare toate acestea să ne supere? De vreme ce, oricît de rar, mai este nevoie de un alibi, de vreme ce mai are cineva   interes să întrețină confuzia... există speranță.

La mesele festive ale Comunității întîlnești personalități culturale de „pur sînge” ro­mâ­nesc și anume... antisemiți notorii, așezați la mare cinste. În revista Flacăra (firește, Flacăra lui Păunescu) scriitorul și militarul Oliver Lustig și-a rememorat public anii de la Auschwitz într-un lung serial care, oricît ar fi servit drept acoperire pentru rubrici vecine verzi, mai utile și mai combative, l-a putut, totuși, nu-i așa, înjura în voie pe Hitler sau, mă rog, fantoma acestuia care, vorba aceea, poate încasa oricît, acum, cînd pulpanele ei largi, ciuruite de gloanțe oarbe, nu doar instigă, ci și acoperă, zău așa, destui discipoli. Cîți publiciști evrei nu se răz­bo­ies­c, de altfel, foarte curajoși azi cu Hitler, cu Franco, Salazar, Mussolini, și nu suflă un cu­vînt despre infecțiile și instigările naționaliste abia mascate ale zilei de azi... Să ne plîngem pentru atîta lucru? Cum, adică, nu e bine că putem vorbi despre Holocaust, despre Auschwitz, că îl putem demasca iar și iar pe sinistrul Adolf și pe nu știu ce nou adept al său din R.F.G., din Anglia, Franța sau chiar S.U.A.?

La finele anului trecut a apărut faimosul decret privind compensarea cheltuielilor  de șco­larizare de către cei ce doresc să emigreze. Plata se cere în dolari sau altă valută converti­bilă, deși cheltuielile au fost făcute în lei și deși nimeni din România nu are drept să dețină va­lută.

Practic, această sumă (vreo 15-16 mii dolari pentru un absolvent de învățămînt superior) necesară emigrării, închide definitiv poarta, oricum îngustă, a plecării din țară. Curînd du­pă apariția decretului Șeful Rabin s-a grăbit să precizeze (nu din inițiativa sa, probabil) că această compensație nu-i privește pe evrei deoarece, după opinia autorităților, ei nu sînt con­si­derați emigranți, ci oameni care pleacă în țara lor, s-o reconstruiască.

Aceasta înseamnă că evreii nu sînt cetățeni români! S-ar fi zvonit chiar că șeful Statului, Prteședintele nostru, al tuturor, s-ar fi exprimat încă mai limpede: „sîntem pentru soluția sionistă. Evreii să plece în Israel. Cei care rămîn, însă, trebuie să știe că sînt musafiri”. Ești in­vitat, pur și simplu, să-ți faci bagajul, să ieși din închisoare, să te  duci în „lumea liberă”! Ba, chiar să-ți găsești o patrie. Asta este antisemitism? Nicidecum! Cum adică... ce ai mai pu­tea revendica?  Să răstorni orînduirea socialistă? Sau să modifici, cumva, mentalitatea xenofobă? Doar ți s-a atras atenția: dacă rămîi ești un simplu musafir! De care, oricînd, gazdele ar fi bucuroase să se lipsească.

N-a trecut prea multă vreme și s-a anunțat, totuși, oficial că decretul privește în egală mă­sură pe români, germani, evrei și orice alte naționaliști. Ce se mai zvonește acum? Că, mă­car în ceea ce îi privește pe evrei, se va aranja... În definitiv, sînt puțini și nedoriți.

Asta ce-i, antisemitism? Și dacă, poimîine, se precizează că, de fapt... sau că, în realitate... sau că, în perspectivă... sau că, în subtext... ș.a.m.d.? Unde mai e antisemitismul, în care din toate aceste rotații în jurul unui pivot elastic, găurit, pliabil, convertibil? Aici, la mijloc de rău și bun, nimic nu e ireconciliabil, incompatibil.

 

M-am întors la finele anului '82 dintr-o călătorie în URSS. Printre oamenii pe care am avut prilejul să-i întîlnesc au fost și cîțiva oameni de litere evrei. Obsesia antisemitismului subtil sau fățiș am întîlnit-o la toți. Fie că era vorba de un vechi militant comunist important, de un literat oficial, dar fără partid („tovarăși de drum”), de un bărbat încă tînăr, cu pre­o­­cupări filozofice, exasperat de așteptarea momentului favorabil pentru emigrare sau de o fe­meie, de asemeni încă tînără, preocupată de viitorul fiului ei, elev deosebit de dotat, într-o lu­me în care deja este suspectat ca străin.

Indiscutabil, situația în URSS e mai grea. Suferințele războiului au fost cumplite.

Majoritatea evreilor și-au pierdut familia, unii datorită nemților, alții datorită represiunii staliniste.

Mulți au încercat asimilarea totală (nu e întîmplător că toți cei trei bărbați   evrei au soții creștine...) pentru a se pierde în marea masă multinațională. N-au reușit.

Plimbîndu-ne, într-o superbă duminică de decembrie, prin centrul Moscovei, un profesor universitar și traducător mi-a povestit cum și-a pierdut toată familia, exterminată de soldați români, în Basarabia. Căsătorit cu o rusoaică ne-evreică, a renunțat să dea fiicei sale nu­mele de Ida, cum ar fi dorit, în memoria micuței surori omorîtă la 6 ani. A numit-o Lida, ca să n-aibă un nume „suspect”, să nu sufere din cauza asta. Acum îi părea rău. „Poate că și su­fe­rin­ța își are rostul ei. Nu știu dacă nu am greșit”. Apoi, la o cafea, mi-a povestit, melancolic, despre modul cum a încercat, tenace, senin, să-și construiască o viață simplă, bazată pe secreta convingere că, și fără el, ca evreu (se asimilase!) „dacă există o salvare pentru omenire, atunci există și pentru poprul meu; una fără alta nu sînt posibile”.

Așa mi-a spus, îngîndurat. Mi-au plăcut cuvintele. Mi se păreau un bun motto pentru cartea de memorii pe carte își propunea s-o scrie. „Nu, motto-ul va fi altul. Un vers dintr-o poezie pe care fiica mea mi-a scris-o la 8 ani: «Tatăl meu în copilărie/ A fost evreu...» Mi-am amintit ce îmi povestise cîndva un poet idiș, din București. În clasa I-a, întrebată despre ocupația părinților, fiica sa răspunsese: „mama mea e doctoriță, iar tata e evreu”...

 

Mi s-a relatat, în URSS, despre reacția unor înalți activiști de partid față de actualul na­ționalism românesc, manifestat în literatura „protocronic㔠a unor scriitori instituționali­zați. Da, se știe că deși se afișează drept comuniști, sînt oameni de dreapta, reacționari. Da, este adevărat că ceilalți, așa-zișii liberali par potențial, de stînga, chiar dacă nu comuniști. Înțelegem că dintotdeauna tradiționalismul a fost în România de dreapta, iar avangardismul, li­beralismul, de stînga. Numai că, nouă naționaliștii nu ni se par periculoși. Ați văzut în Polonia. Niște mișcări marginale, extremiste. Avantajul cu naționaliștii noștri este că ei nu pot al­cătui o internațională! Naționalismul bulgar, cu cel român, cu cel rus nu se poate înțelege. Pe­riculoși sînt ăștialalți, democrații, europenii, liberalii, cosmopoliții! Ați văzut în Polonia. Pe­riculoși sînt «europenii», «cosmopoliți!»”

Iată, este miezul nopții cînd scriu aceste rînduri. Noaptea de 1 spre 2 aprilie 1983. Ascult la radio știrea despre un comunicat al agenției TASS semnat de șase personalități („ma­joritatea numelor sînt evreiești”, precizează crainicul occidental) care cer „intensificarea pro­pagandei anti-sioniste în rîndul populației”.

Mi-aduc aminte de o noapte sticloasă, la Moscova, cînd interlocutorul meu, un inte­lectual energic, abia trecut de 40 de ani, mă însoțea spre stația de metrou. Îi cunoscusem fa­milia, răspunsesem cît am putut de limpede la avidele întrebări stîngace despre Israel, despre Ro­mânia, despre mine însumi. Îmi vorbise despre chinuitoarea sa așteptare, despre ceea ce se întîmplase în 20 aprilie 1982 în Piața Pușkin. Un grup zgomotos de tineri în bluze negre  a­gitau pancarte și strigau lozinci: „Jos intelectualii! Jos evreii! Trăiască Hitler!”. Da, era aniversarea zilei de naștere a lui Hitler. „Cum, nu știai? La 20 aprilie Hitler, la 21 aprilie Lenin”. Mi-era greu să cred. Orice, dar asta nu... Hitler, la Moscova ? Neverosimil. Înțeleg, Stalin... dar care cetățean sovietic nu tresare înfuriat la uzul numelui odios al neamțului care a însîngerat Rusia?! Și-apoi, o manifestație liberă, în centrul Moscovei?

Ehe, ricanează însoțitorul meu, cu o lună înainte se anunțase în școli ca elevii să nu treacă în 20 aprilie prin Piața Pușkin! Bineînțeles, milițienii stăteau pe celălalt trotuar și rî­deau. „Știi ce aveau imprimat pe bluze acesști huligani?” Filozoful nu așteaptă  să-i răspund. „Pe bluze era imprimat: «copiii lui Andropov!». M-am oprit din mers. Nu mai înțelegeam nimic. Cum se poate? Și cu ce scop? Diversiune, bineînțeles, dar...nu, nu pricep. „Diavolul în persoană! Ăsta e. Să ne arate că poate orice, orice”. Și, și? Ce a urmat? „Într-un tîrziu, a a­părut alt grup, care s-a luat la bătaie cu ăștia. Abia atunci, milițienii au intervenit și i-au încărcat pe toți în camioane”.

M-a obsedat povestea. Am încercat să verific, întrebînd pe unii-alții ce este adevărat. Bălbîiala, ezitarea, stînjeneala cu care mi se răspundea mi-a dat a înțelege că da, fusese ceva... a­dică fusese, probabil, chiar așa. M-a obsedat îndelung felul în care, după o pauză lungă, și-a încheiat evreul moscovit relatarea: „Fascismul occidental nu mai există, să știi. Fascismul oc­cidental nu mai există de mult...” El există în Est, se subînțelegea.

Din URSS, unde antisemitismul ia formele cele mai brutale și, în același timp, cele mai perfide (ceea ce nu împiedică atîția savanți, violoniști, artiști evrei să fie în fruntea ierar­hiei culturale, onorate de regim), nu se poate pleca în Israel. Nici nu se poate încerca, pur și simplu, depunerea unei cereri de plecare. Plecarea cere o luptă deschisă, deși „ilegală”, ex­trem de dură. ani de zile. Grevă, închisoare, demonstrații etc. Posibilitățile Uniunii Sovietice de șantaj antisemit sînt, se pare, uriașe, nu doar prin manipularea și ajutorarea statelor arabe, ci și prin atitudinea față de importanța  populație evreiască din URSS.

Iată, reproșurile — nu puține— ce s-ar putea formula în privința situației de la noi do­bîndesc, dintr-o dată, alte accente și altă perspectivă, comparate cu URSS. Ceea ce nu în­seamnă că România n-are particularități demne de tot hazul și de tot necazul, și în această ches­tiune.

 

Astăzi, în România n-ar fi posibil ca un evreu să facă public, fără a suporta grave și ime­diate consecințe, declarații de tot felul celei ce și-a asumat-o zilele acestea utlimul su­praviețuitor al conducerii răscoalei din Varșovia. Membru, astăzi, al sindicatului Solidaritatea — supraviețuitorul refuză să participe la comemorarea evenimentului, pentru a nu oferi nici un fel, actualei conduceri militare a statului, posibilitatea de a manipula împrejurarea, de a o ajusta „cosmetic”.

Chiar dacă e vorba de atitudinea unei singure persoane (devenită, însă, simbol, de vre­me ce e vorba de ultimul supraviețuitor) ea este chiar confirmarea spiritului acelei răscoale. O răscoală fără șansă de izbîndă. Un mod nu doar de a sfida, prin curaj și demnitate, su­premația forței, ci și de a atrage atenția întregii lumi asupra responsabilităților pe care din nou le evită...

Demonstrația nu țintea, atunci, neapărat, umilirea nemților, cum nici azi nu cred că are în vedere doar înfruntarea administrației cazone, comuniste, ci avertizarea lumii. Cu atît mai superbă, astăzi, apare această solidaritate cu însuși poporul polonez, cu cît — cum bine se știe — răsculații de acum 40 de ani au luptat singuri, fără ajutor din partea rezistenței po­lo­neze, care n-a răspuns decît rareori la apelurile de colaborare și sprijin venite din partea e­roicei răscoale sinucigașe a evreilor.

În România n-ar fi posibil㠗 nici azi — cum n-a fost nici în perioada „liberalizării” de du­pă 1965, nici în cea „obsedantă”, dogmatică (și, cum cred unii, „la cheremul jidanilor”) de după insturarea regimului comunist — apariția unei cărți cum este aceea pe care mi-ai arătat-o, de curînd, datorată unui prestigios critic literar contemporan polonez, Artur Sandauer, care face procesul de un secol al antisemitismului intelectualității poloneze și afirmă că unul dintre cei mai mari scriitori polonezi ai ultimei jumătăți de veac este Bruno Schulz. (Cum a reac­ționat, de pildă, revista Săptămîna cînd am citat într-un articol numele lui Schulz nu este mai puțin semnificativ decît cum a reacționat față de pomenirea numelui lui Blecher...)

Cartea criticului polonez evreu a apărut azi, în Polonia, în plină dictatură militară, fur­nizînd destule noi motive de antisemitism în reprimarea mișcării sindicale independente. A apărut nu într-una din numeroasele edituri ilegale, ci într-o editură de stat!

 

Zilele acestea am văzut spectacolul Naționalului bucureștean cu piesa Zbor deasupra u­nui cuib de cuci... Sînt deja 7 ani de cînd vizionasem filmul, la Tel Aviv, într-o sală de mare capacitate, cu un public amestecat și zgomots, care a amuțit după primul sfert de oră și a ur­mărit apoi secvențele într-o desăvîrșită  tăcere și concentrare. Cheia în care percepeam eu filmul era, firește, alta decît a unui spectator nefamiliarizat cu ceea ce ne-am obișnuit a numi „u­niversul concentraționar”... Pentru că nu doar despre un spital pshiatric este vorba în acea po­veste trecută din roman în teatru și în cinema, ci de ceea ce trăim zilnic, în toate formele or­ganizate ale depersonalizării, ale anihilării individului. M-a frapat de data aceasta o replică a Indianului către McMurphy, eroul piesei lui Dale Wasserman după romanul lui Ken Kessey. Șeful Bromden („Indianul”) renunță la surdomuțenia în care se ascundea pentru a stabili, în sfîrșit, un dialog real și o eventuală solidaritate umană. El îi spune, la un moment dat, prietenului său McMurphy: „Dacă tu nu ești puternic, cum să fiu eu?”. Hăituitul minoritar sintetizează o acută și mereu actuală problemă generală, în drama individului și a colecti­vității.

Iată, așadar, răscoala din Varșovia, sindicatul Solidaritatea, solitarul Marek Edelman... Iată, Transnistria, emigrația română în Israel, Comunitatea Evreilor și Azilul de bătrînii A­ma­lia și Dr. M. Rosen... Iată, represiunea antisemită sovietică, demnitarii sovietici de origine e­vreiască, eroica rezistență iudaică în URSS. Etc. etc.