|
Ryszard Krynicki
Lumea încă există
nimic nu se întâmplă
zilnic aștepți să ți se repartizeze o
locuință
te trezești și lumea încă există
te întorci de la muncă și lumea încă există
citești în ziar
că chinezii au descoperit oase care pot
revoluționa știința
și să înlăture teoria lui Darwin
te culci să dormi și-ațipești
fără să auzi toate ultimele știri
dormi nu visezi ceva
te trezești oasele tale nu revoluționează
știința
mergi la muncă pe strada Armata Roșie
lumea încă exisită nimic nu s-a schimbat
pe partea stângă a străzii
cea în direcția pe care te miști
împreună cu toată țara
pe partea stângă a țării
pe partea ce-atârnă a străzii
vezi lozinca
cel mai mare țel al străzii e omul
pe dreapa
lozinca cel mai mare țel
mai jos nu poți citi
și mai jos cad picături de apă din avioane
fulgi de zăpadă
nimic nu s-a schimbat
mașinile înfig în asfalt
litera tainică and
timpul se scurge pe loc precum curentul
electric
iar copilul tău întorcându-se de la
grădiniță
știe deja că scopul suprem este etc.
Poezia vie
Lui Henryk Waniek
Poezia - i
ca o transfuzie de sânge în activitatea
inimii:
cu toate că donatorii de mult au murit
în accidente neașteptate, sângele lor
trăiește - pe arterele altora circulă,
să-nvioreaze buze străine.
Ești
Ești singura mea patrie.
Ești singura mea patrei, tăcere
în care sunt cuprinse toate
cuvintele spuse degeaba;
norii muți,
respirațiile, privirile,
porumbelul poștaș cu scrisoarea
dispărut fără vreo veste;
ești patria mea, liniște,
ce strigi
cu limbi de moarte;
ca tăciunii,
care au pierdut totul în flăcările
ce se mistuiau,
ca dezertorul
prins în apropierea lagărului
cu toate că nu mai sunt un copil
și nici deținutul tău,
știu că exilat chiar
voi rămâne în tine, vorbire
și tu vei fi în mine
ca o limbă umflată: inimă
care cât timp mă ții în viață
cât timp nu
Adam Zagajewski
Jalba tânărului de
odinioară
Pentru prima dată am plâns
după ce Stalin a murit
dictatorilor nu le lipsesc bomboane
pentru copii
Sfântul Stanislaw Kostka
avea un camarad de joacă
Iată cum arăta viața pe scurt:
mergeam la manifestații
scandam aerul ce-l respiram
mă afundam în râul prieteniei
cu ochii închiși votam
Sunt miop
puteam deveni un intelectual
Sicriul lui Stalin a fost purtat prin
Moscova
străzile își schimbau atunci numele
și plecau prin țări străine
În brutării se vindeau portrete
Pe Tadeusz Kosciuszko puteai
primi o jumătate de pachet de unt
Strigam
dar tot mai prost vocea mi-o auzeam
La douăzeci de ani mi-am pierdut credința
dar am reușit să mă ascund
Aceasta era viața mea
De pasăre împăiată ce învața să zboare
Comunicat
Dacă trăiești într-un stat cu deficite,
în care numărul mare de cuvântări
egalează toate ambiguitățile,
în care grădinile botanice și spațiile verzi
sunt modele de vorbire corectă
iar hrana preferată a populației
sunt porumbeii păcii, dacă locuiești în țara
în care trandafirii ard, străzile sunt tot
mai repezi,
orașul se apleacă ca floarea soarelui
și în unanimitate cresc pădurile,
unde fiecare individ poartă cu el fotografia
sa
și numele celor morți, unde se recunoaște
religia ironică a amintirilor și credința
dublă,
scrie-mi: colecționez vederi,
mă interesează muzica, pictura,
filatelia, sportul și poezia.
Focul
Sunt probabil un burghez oarecare
apărător al drepturilor persoanei, cuvântul
libertate
îl înțeleg fără limitele extraordinare de
clasă
naiv politic,
cu pregătire medie (momentele scurte de
lumină
sunt hrana lui principală), mi-amintesc
apelul înflăcarat al focului acela care a
uscat
buzele însetate ale gloatei și-apoi a ars
cărțile
și-a întins scrumul pe pielea orașului, am
cântat
și melodiile acelea, știu ce minunat este să
alergi
împreună cu alții, după aceea rămâi singur,
în gură am gust de cenușă și aud
glasul ironic al minciunilor, strigă corul
iar eu îmi pun mâinile în cap, sub degete
se ridică țeasta patriei mele
un mal tare.
Versuri despre
Polonia
Citesc versuri despre Polonia
scrise de poeți străini. Nemții și rușii
au nu numai carabine, ci și
cerneală, tocuri, puțină inimă
și multă imaginație.
Polonia în versurile lor amintește de
rinocerul
scăpat de sub control
care se hrănește cu lâna din goblenuri,
este frumoasă, slabă și incomensurabilă. Nu
știu
în ce constă mecanismul iluzionării
pe mine însă, un cititor treaz,
mă încântă țara de basm,
lipsită de apărare,
în care se găsesc vulturii negri, împărați
flămânzi, Al Treilea Reich și A Treia Romă.
Știri
Din oră în oră la radio se dau știri.
Spicherii știu totul: pare
A fi imposibil ca în fiecare ceas
Să se omoare, să se fure și să se înșele.
Dar așa e. Orele ca leii înfulecă
Rezervele vieții. Realiatea-i ca un
Pulovăr rupt în coate. Cine ascultă
Știrile nu știe că în apropiere
În grădina umedă după ploaie
Se plimbă o pisicuță cenușie
Care din joacă
Afundă cu picioarele-i tari iarba.
Râul
Din vers versuri, din melodie
melodii, din tablou tablouri,
întruna durează înmulțirea amicală
Pe celălat mal al râului
la distanța unei existențe,
trec soldații. Armata neagră,
armata roșie, armata verde,
curcubeul de fier. Pe mijlocul apei
line, valul rămâne indiferent.
6 iulie 1980
O mare putere, din grija pentru
propria securitate, ocupă o țară
vecină. Milioane de emigranți, printre care
și femei, copii și bătrâni, se aciuiază
în apropierea graniței țării lor.
Bărbații, înarmați cu puști
din secolul al nouăsprezecelea,
pleacă în munți să lupte cu invadatorul
ce caută să se apere.
Președintele unei alte mari puteri
zâmbește trist. Europenii dezbat
trei săptămâni evoluția evenimentelor.
Tineretul german de stânga protestează
împotriva înarmărilor și planifică
în caz de război crearea unor detașamente
mici, rapide de autoapărare,
înarmate cu puști din secolul al
nouăsprezecelea.
Dirijorul american îndeamnă ca în ultimele
zile
dinaintea sfârșitului lumii
să se asculte muzică de Beethoven. Un
eminent
funcționar dintr-o bancă prezintă la
televiziune
benzi de magnetofon cu voci înregistate
ale morților. Morții n-au prea mult de spus,
își prezintă numele, plâng sau ne salută
cu strigăte de pasăre, scurte ca niște
suspine.
Tu și cu mine stăm în fața unei ferestre
deschise,
uitându-ne prin frunzele verzi închise ale
unui arțar,
e duminică, plouă , râdem
de cunoștințele largi ale ziariștilor și de
vanitatea politicienilor.
Suntem dezarmați și liniștiți,
ni se pare că înțelegem
mai mult ca alții.
Înfrângerea
De-adevăratelea știm să trăim doar din
înfrângeri.
Prieteniile se aprofundează
dragostea cu grijă ridică capul.
Chiar și lucrurile devin mai curate.
Aricii dansează prin aer
ei obișnuiți prin văgăuni.
Tremură frunzele plopilor
Numai vîntul stă pe loc
Figurile întunecate ale dușmanilor se
desprind
de fundalul luminos al speranței. Crește
bărbăția. Ei, vorbim despre ei, noi, despre
sine,
tu despre mine. Ceaiul amar are gustul
proverbelor biblice. De nu ne-ar
surprinde victoria.
Convorbirea cu Frideric Nietzsche
Mult Stimate Domnule
Frideric
mi se pare că vă văd, așa -
pe terasa sanatoriului, în zori -
când ceața se lasă și cântecul
în aer l-aruncă gâtlejurile păsărilor.
Scund, cu capul ca arcuit ca o ghiulea,
scrieți o nouă carte
și-o energie miraculoasă plutește în jur:
pare-mi-se că vă văd gândurile dansând
ca niște armate mari.
Știți că a murit bruneta Anna Frank
colegii și colegele ei,
cei de-o vârstă, și colegele colegilor ei
și verii ei.
Vreau să vă întreb: ce-i cuvântul și ce-i
claritatea, de ce cuvintele ard
chiar după o sută de ani, cu toate că
pământul
e așa de sumbru.
E clar că nu-i nici o legătură între
străluminare
și durerea întunecată sau crimă,
Există cel puțin două regate,
dacă nu mai multe.
Dacă însă Dumnezeu nu există și nici o forță
nu cimentează diferitele elemente,
atunci ce sunt cuvintele și din ce se trag
ele
ca lumină interioară?
Și de unde vine bucuria? Încotro merge
nimicnicia?
Unde locuiește iertarea?
De ce visurile mici dispar spre dimineață
iar cele mari cresc?
Stanislaw Baranczak
Ceea ce-i vers de
neconceput
Ceea ce-i vers de neconceput
în cadrul oval al stadionului, în care
înghesuiți
(cap lângă cap)
asurziți
de zgomotul victorios comun și de teama
cea de toate zilele;
ceea ce-i vers de nescris
în ritmul sacadat al marșului, al cărui pas
de defilare
(picior lângă picior)
bucăți bucăți se
ridică fiecare gând nu prea în regulă;
ceea ce-i vers inexprimabil
în țipătul somnoros al ecranului, în fața
căruia
ne petrecem
(umăr la umăr)
fiecare seară
atât de repede cât crește plodul sub inimă;
ceea ce-i vers de nepublicat
în rana deschisă a ziarului de dimineață,
care repetă
(cuvânt cu cuvânt)
zi de zi
aceeași hemoragie matinală, cu toate că-i
noapte;
ceea ce-i vers, sau altfel:
ceea ce-i vină de neiertat,
devine credință de nerespins,
devin cunoștințe de neasimilat.
devine privire de neorbit
Bărbații aceia, atât de puternici
Bărbații aceia, atât de puternici,
prezentați mereu
ceva mai de jos luați de către cameramani
ce-i prind de jos, ca să le arate talpa
grea,
pentru a mă strivi, nu
ca să se ridice pe scara avionului, ca să
ridice mâna spre mine,
nu, gloata să o salute
cea care flutură stegulețele,
ei care condamnarea la moarte mi-o semnează,
nu doar un acord comercial
a cărui cerneală e suptă cu sugativa,
ei, atât de curajoși, care stau cu fruntea
ridicată
în autoturismul deschis, vizitând bărbătește
campania de recoltare a cerealelor, punând
talpa
în brazdă intră cu ea în pământ, ei
cei cu brațul tare, făcut să bată cu el în
tribună
și să mângâie pe umeri
recunoscători pentru plecăciuni, cu
medaliile
doar ce-au fost prinse pe costumele negre,
mereu
așa de mult te-ai temut de ei,
ai fost atât de mic
în fața lor, cocoțați mai sus ca tine
pe scări, la microfoane, în tribune,
și-i suficient ca pentru o clipă
să nu te mai temi, să spunem:
să începi să te temi mai puțin,
pentru a te convinge că ei tocmai
sunt cei care se tem cel mai mult
In românește de
Nicolae MAREȘ |
