Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PREZENȚE MAGHIARE

de

Molnár JUDIT

Modelul ardelean

 

Elveția est-europeană, modelul conviețuirii pașnice, împreună de secole – slo­ga­ne politice, fraze jurnalistice ori un model trăit din plin? Răspunsul este cu atît mai greu cu cît este mai ușor: modelul ardelean există de niște veacuri bune, dar dacă n-ar e­xista și mulțimea oamenilor care poartă în măduva oaselor acest model, atunci ar fi doar niște cuvinte sterile, virtuale, la urma urmei o farsă a istoriei.

Karschti Albert e unul dintre aceia care au acest model ardelen în codul ge­netic: tată german, mamă unguroaică, școlile făcute în limba română, poezii scrise în ma­ghiară. Nu se consideră scriitor de carieră, nu se declară geniu neînțeles, nu vrea să fie consacrat în literatura „cult㔠– doar la o anumită vîrstă, stabilit departe de me­lea­gurile natale, a simțit nevoia „să dea în vileag” tot ce crede el de spus despre viață, des­pre om, despre modelul ardelean – trăit la sute de kilometri distanță. În cartea sa Karschti nu joacă vreun rol, nu are maniere de artist – e pur și simplu sincer. Și această sin­ceritate profundă, intrinsecă, face ca volumul său „Crucea îndoielii” ( Editura Lite­rator – Oradea, 2oo1) să devină o carte de referință în privința modelului ardelean – model simțit, trăit – și de ce nu – recomandat celor de aici sau din altă parte.

 

Karschti Albert

 

Mărturisiri

 

Mă consider un ardelean înnăscut. Satul de unde se trage mama se numește Bölön și e undeva pe malul Oltului. Localitatea unde s-a născut tata purta numele de Nieder-Eidisch și se află pe lîngă Mureș. Eu m-am născut în Valea Jiului.

Școlile mi le-am început cu clasa primară  în limba română, după care pînă la clasa a doua de gimnaziu am fost la școală germană, ca la urmă să termin patru clase de gimnaziu și cei patru  ani de liceu industrial în limba maghiară. Vorbesc, citesc și scriu în trei limbi ar­de­lenești.

Strămoșii mei provin din două popoare, unul venit dinspre răsărit, de undeva din Asia, în Ardeal, celălalt dinspre apus, de pe lîngă Rin. Secuii stau de vreo mie de ani aici, în par­tea asta a bazinului carpatin, iar sașii de opt sute de ani s-au stabilit în Ardeal. Sunt fiul a două națiuni, fiul a două națiuni transilvane. Și sunt mîndru de originea mea. Cele două po­poare ardelenești au luptat pe acest pămînt, au luptat pentru existența lor și pentru glia unde au vrut să trăiască. Acum satul natal al mamei se numește Belin, al tatălui Ideciul de Jos. De mai mult de optzeci de ani, în urma unui război nenorocit, au fost botezate astfel.

Din întîlnirea celor două popoare venite de departe și ajunși aici, în bazinul carpatin, partea Europei unde au migrat sute de popoare, din întîlnirea lor cu băștinașii o conviețuire pașnică și prosperă de-a lungul veacurilor. Cele două popoare au dăruit mult Ardealului, au fă­cut mult ca Transilvania să devină o regiune civilizată a Europei. Acum, la sfîrșitul secolului XX. – în furia urei naționaliste – unii ar vrea să pună sub semnul întrebării această contri­buție.

Și eu sunt „produsul” acestei conviețuiri, am moștenit caracteristicile acestor două po­poare: de la secui simplitatea, gîndirea mai întortocheată, perseverența căpoasă și intrinsecă, iar de la nemți munca migăloasă și conștiinciozitatea.

Am venit pe lume urlînd supărat, cum am aflat mai tîrziu de la bunica secuică, și înainte de termenul așteptat. Acest fapt mi-a determinat mersul vieții. Ce-aș mai putea spune despre mine?

– Nu sunt tipul concurentului, mai ales nu în sens fizic. Pe teren intelectual în schimb con­curez cu plăcere cu alții.

– Cel mai bine mă simt singur, mă-nțeleg bine cu mine.

– Nu sunt un mîndru nebunatic, dar dacă simt că am dreptate sunt mîndru de asta, și cu greu fac compromisuri.

– Elementul meu vital este gîndirea, chiar meditația, respectiv mentalitatea realistă.

– Cel mai tare mi-e frică de neschimbare. Detest tot ce e îmbîcsit, tot ce nu poate fi schimbat și îmbunătățit, aceste lucruri îmi sunt dușmanii și mi-e frică de ele.

– De aceea am părăsit țara de baștină, Ardealul, fiindcă am vrut să rămîn ceea ce sunt și nu ceea ce a vrut să facă din mine o dictatură idioată și naționalismul tîmpit.

Ce vreau să mai spun despre mine:

– Nu aparțin niciunei biserici creștine, nu sunt nici islamist, nici budist. Sunt un om simplu, care gîndește. Un om care analizează rațional lumea din jur, timp în care încearc㠖 în limita posibilităților- să fie perfect din punctul de vedere al umanismului.

– În această lume a hipercomunicațiilor nu ascult și nu mă uit decît la ce se dă între do­uă calupuri publicitare. Dacă abundă reclama, nu ascult și nu mă uit la nimic. Închid to­tul, de aceea există butonul de comandă, această descoperire benefică a gîndirii omenești.

– Patru date, trei evenimente și o concluzie din viața mea: 193o. Atunci a-nceput to­tul; 1953. Prima mea eroare; 1980. Atunci a avut loc cea mai mare îndrăzneală a mea; 2000. Pot declara: „Acolo e patria mea unde sunt înțeles.”

Interviu cu mine-însumi

– Ce fel de om te consideri?

– Nu sunt nici tipul luptătorului, nici al concurentului ( care își face reclamă). Nu mă în­căpățânez să concurez pe terenul  forței cu alții. Mai degrabă pe teren intelectual, deci în gîn­dire încerc să mă măsor cu semenii mei.

După părerea mea cu intelectul ajungi mai departe decît cu forța brută sau cu violența. Sunt convins de adevărul înțelepciunii poporului, adică: mintea primează forței. De alt­minteri pe terenul gîndirii mă consider un perfecționist critic. Nici vorbă să mă cred perfect, dar în limita posibilităților încerc să fiu ca atare.

– Ce ai putea spune despre tine, cum te caracterizezi?

– Nu mă consider prea deștept, cu atît mai puțin genial! Dar nu sunt nici prost, nici idiot. Îmî folosesc mintea, ca gînditor nu-mi plac nici situațiile absurde, nici legendele ori mi­turile. În orice caut realitatea rațională, și chiar lupt pentru ea. Toate acestea n-au nimic a fa­ce cu genialitatea, pur și simplu este instinctul omului rațional.

– De ce ți-e frică cel mai mult?

– De veștile proaste și de faptele răuvoitoare.

– Ți-e frică de moarte?

– De moarte nu, numai de ce-o anticipează.

– Ești mulțumit cu viața ta?

– Cînd mă uit la nepoții mei, atunci da.

– Dacă te-ai naște din nou, ți-ai forma altfel viața?

– Cred că da. Aș face totul altfel!

– Ce-ți place cel mai mult?

– Contradicțiile. Totdeauna se ivește ceva nou, ceva bun din ele.

– Ce fel de veste te-ar bucura cel mai tare?

– Moartea dictatorilor, a conducătorilor fără scrupule, a șefilor.

– Ce consideri cel mai important în viața ta?

– Cel mai important lucru e înțelegerea. Dar e condiționată de pace, toleranță, a­pre­cie­rea reciprocă. Cine e capabil de toate astea, a cîștigat lozul cel mare al vieții.

– Ideile tale de bază?

– 1 A respecta părerea altora, dar a discuta despre ea, dacă nu coincide cu a mea. 2 A nu exagera în nimic, a cunoaște măsura în toate. 3 Nu doar a trăi, ci și a-i lăsa și pe alții să tră­iască... Deci a trăi astfel încât să poate trăi și alții. 4 Să aibă toată lumea dreptul la fericire.

– Crezul tău?

– Cred în dispariție, în circuitul etern al materiei și în schimbare. Esența crezului meu e indoiala continuă.

– Dacă ai spune ceva despre convingerea ta...

– De niște ani buni conviețuiesc cu convingerea mea și pot spune că ne înțelegem foarte bine. Nici nu am de gînd să mă despart de ea, sau s-o schimb în altceva. Nici pe alții nu vreau să-i conving sau să-i convertesc. Toată lumea trebuie să-și recunoască singur con­vin­ge­rea, pornind de la sine și contemplînd în mod critic mediul înconjurător. Asta-i esența tu­turor descoperirilor. În acest fel poate deveni convingerea crez sau filozofie.

– Care este temperamentul tău de bază?

– Nu-mi place nici cerul complet înnorat, dar nici cel foarte senin. Îmi place cînd trec niște nori, niște nori mari și albi pe cerul albastru. Să se alterneze luminile cu umbra.

– Cum stai cu norocul?

– Noroc din ăla mare de tot n-am avut în viață. Doar niște noroace micuțe au intrat pe la mine-n casă, care în fine m-au făcut fericit.

– Ce părere ai despre loto și celelalte jocuri de noroc?

– Le consider o înșelăciune mascată, fiindcă în speranța unui cîștig milioane de oameni plătesc doar ca unii să cîștige milioane.

– Care e relația ta cu semenii tăi?

– Acceptă pe fiecare așa cum e, încearcă să te acomodezi. Oamenii se acomodează greu.

– Te-a înșelat încrederea în oameni?

– M-am înșelat în mine, nu în încrederea în oameni. Am avut încredere mai mare în ei, decît în mine, am așteptat mai mult de la ei, decît de la mine însumi.

– De cine ți-e mai mare frică, de cel deștept sau de cel prost?

– Nu știu la ce trebuie să ții mai mult, la nebunia imensă sau la deșteptăciunea cea mare? Amîndouă pot fi periculoase.

– Ce părere ai despre rugăciune?

– Ca despre meditație. Oamenii au nevoie de ele. Cine se roagă sau meditează n-are timp de altceva. N-are timp de cele rele.

– De obicei te rogi?

– În copilărie m-am rugat mult. Ca om matur, m-am lăsat și în loc de rugăciune prefer meditația. Majoritatea oamenilor se roagă la Dumnezeu sau la vreun sfînt, deși nu știu un­de se găsesc, niciodată nu s-au întîlnit cu ei. În schimb eu cînd meditez știu cui mă adresez. Res­pectivul stă cuibărit în creierul meu, îmi poartă gîndurile, suntem în dialog continuu.

– Ce poți spune despre singurătate?

– Îmi place singurătatea, chiar dacă astfel mă găsesc singur. Singurătatea e perechea mea fidelă, mă lasă să meditez, de aceea nu mă simt niciodată singuratic.

– Ce-ți place mai mult, schimbările sau neschimbatul?

– Numai schimbările îmi plac, consider că sunt lucrurile cele mai bune și frumoase în viață.

– Care este senzația cea mai puternică a vieții tale de pînă acum?

– Am avut două. Prima s-a-ntîmplat cînd în 1941 de Crăciun am trecut granița ro­mâno-maghiară și pășind pe teritoriu maghiar bunica mea s-a aplecat și a sărutat pămîntul. A doua am avut-o în octombrie 1980 când am coborît din trenul dinspre București și prima dată în viața mea am călcat pe pămînt nemțesc.

– Părerea ta despre stat?

– Această formațiune artcificială  devine benefică doar atunci când cetățenii nu simt că există.

– Ce părere ai despre dezvoltarea infinită?

– Detest și dezaprob dezvoltarea care face un simplu robot din individ.

– Părerea ta despre religie?

– Cîndva a avut omul nevoie de religie. De atunci s-au schimbat multe în lume. Religia a desfigurat adorația Dumnezeului, a zeilor naturali. Oamenii au făcut din religie un in­stru­ment discriminatoriu și de multe ori fanatizant al puterii. În legătură cu acestea eu declar ur­mătoarele: 1 Inclin mai degrabă spre politeism. Orice (și binele și răul) are un Dumnezeu. 2 Religia mea este știința și nu habotnicia. 3 A ști și a înțelege ceva este un imperativ mai mare pentru mine, decît credința în mituri și legende.

– Părerea ta despre facerea lumii din Biblie?

– Ori mai mulți zei au făcut lumea, Binele și Răul, ori Unicul Dumnezeu a făcut bine dis­pus universul, cu om cu tot. Cînd a văzut ce a făcut, i-a părut rău. A abandonat omul în a­ceastă lume, să continue el. Să vedem unde duce înțelepciunea omenească?!

– Îți place muzica?

– Da. După părerea mea muzica reprezintă cea mai înaltă treaptă a genialității și a fanteziei umane. Muzica este cea mai aproape de concepția umanistă printre toate cele create de gîn­direa umană, de creierul omenesc. Muzica pentru mine înseamnă liniște, meditație profundă și deconectare. Muzica bună nu numai mă distrează, dar mă pune pe gînduri, mă-n­deamnă la meditație. Asemenea tuturor celor create de gîndirea umană și muzica este expusă la schimbări, la deformări, la exagerări. Scopul muzicii nu este producerea zgomotului – ceea ce este adresat celor cu capul gol, ci inducerea celor mai nobile și mai profunde sentimente u­mane. Altfel zis: muzica este cadoul zeilor!

– Dușmani ai?

– Chiar mai mulți! Timpul, care zboară necruțător; Prostia, care demolează  tot ce e bun; Primitivismul, care nu poate înțelege nimic; Politicienii, care vor gîndurile și banii mei; Preoții, care încearcă să-mi amaneteze sufletul; Viața, care produce condamnați la moarte; Clima, care e imprevizibilă.

– Care este instrumentul cel mai important în civilizația industrială modernă?

– Butonul de comandă. Cu ele poți porni sau opri tot ce-ți place: cele bune, utile și fru­moase; respectiv ce nu-ți place: cele rele, inutile și meschine.

– De ce ai putea să te lipsești în primul rînd din lumea mediei electronice?

– De reclamele proaste și idioate la radio și televiziune. Agresivitatea lor a trecut pragul critic de durere al  bunului simț. (...)

– Ce părere ai, în general, despre politicieni?

– Politicianul ar trebui să trăiască sute de ani să vadă cum pică sistemul politic și ideo­lo­gic în care el credea și îl închipuia cel bun și etern, și cum îi ia locul o altă ideologie, respectiv politică, detestată și prigonită de el. Victoria ideologiei ( de multe ori filozofiei) noi produce „moartea” sigură a celei anterioare.

– Care ar fi senzația cea mai mare din viața prezentă?

– Poate dacă aș mai apuca vizita extratereștrilor pe planeta noastră.Dar m-aș mulțumi și dacă dictatorii, conducătorii și generalii și-ar da seama că violența, supremația, fanatizarea, idio­tizarea, deci manipularea oamenilor în politică și sistem social, nu pot fi un instrument. Vio­lența nu rezolvă niciodată problemele și nu duce niciodată la bine.

– Dacă medicii ți-ar diagnostiza o boală incurabilă și ți-ar da încă vreun an ce ai consi­dera mai important să faci?

– M-aș face terorist și aș lupta contra celor ce vor să rezolve situațiile conflictuale cu sînge și distrugere.

– Ai obiceiul să te plîngi?

– Nu. Dar dacă m-aș apuca, aș scrie o carte întitulată Prostiile mele. Prima parte ar fi ve­selă și îngăduitoare, iar a doua „tragedie”.

– Ai fost vreodată gelos?

– Da. Pe viață, care oferă mai multe favoruri altora, și pe timp, care m-a înșelat deja de mai multe ori.