Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Cristina PIPOȘ

Proze

la revedere

– Și pot să intru vă rog? Știu că este dificil să obțin viza dar e dreptul meu să încerc, da înțeleg că foarte puțini reușesc să primească acest fel de viză dar eu vreau să vorbesc cu cei ca­re se ocupă cu așa ceva, nu cu portarul. Mulțumesc.

– Da, am toate actele în regulă, da vorbesc destul de bine engleza, pe cît timp, doi ani și gata asta e cea mai lungă perioadă, chiar dacă nu stau doi ani dar să am viză, că doar n-am stat o noapte trează ca să vin aici și să cer viză pe trei zile că atît îmi ia să mă duc și să mă în­torc.

– Vă rog să veniți la ora trei după pașaport, îmi zice tipa din spatele geamului an­ti­glonț. La ambasada uk totul era super păzit de cînd avuseseră loc atentatele de la world trade center.

De fapt de cine se păzeau? De noi cei de afară printre care în ziua aceea mă nu­mărasem și eu, și îmi promisesem că nu voi mai încerca să mă umilesc eu pe mine atît de mult niciodată. A trebuit să ne trezim la cinci dimineața, să mergem să ne scriem pe o listă pe care erau deja trecuți destul de mulți oameni, să așteptăm ca în jurul orei nouă să vină un in­divid plin de importanță care făcea parte din gardienii publici, apărătorii locului, împărțea bo­nuri de ordine și făcea crize sporind neliniștea celor din jur. Oricum, ca românul fericit că totul s-a terminat cu bine, am ajuns, după două zile de umilințe și nesomn acasă, cu pa­șa­portul ștampilat și gata de plecare. Au mai urmat cîteva zile și iata-mă într-o dimineață de mai plecînd spre bucurești cu microbuzul pe serpentine la aeroportul minune de unde urma să iau zborul minune către țara lui papură vodă dă fărst.

Ca orice tînără fără experiență am ascultat tot felul de sfaturi despre călătoria cu a­vionul de la tot felul de oameni care nu mai călătoriseră cu avionul dar știau ba fiindcă vă­zu­seră în filmele americane la teveu sau aveau rude sau cunoștințe care aveau rude sau cu­noș­tințe care călătoriseră cu avionul. Cercul meu de prieteni era format din oameni care se zbă­teau cu greu s㠖și croiască o viață aici (ceea ce îmi doream și eu după doar puțină aventură). Așadar, am fost anunțată că mîncarea din avion se plătește, asta în cazul fericit în care o voi primi și sfătuită să întreb mai întîi cît costă, ca să nu mă fac de rîs la sfîrșit, sau și mai rău să nu am cu ce plăti și multe alte ciudățenii de felul acestora.

Urc în avion, după ce o doamnă de la unul din ghișee m-a insultat, alt gardian m-a în­trebat cîți bani am, ca să îmi ceară probabil, dar puteam să-i dau vreo 10.000 de lei dacă ți­nea neapărat.

Avionul, fantastic, vrei să pui picior peste picior? Nu poți. Vrei să te întorci puțin mai la dreapta? Ai grijă că vecina poate abia și-a pus dinții și dacă-i scoți, n-au dentist aici. Stăteam pe scaune cîte trei și mirosea a aer închis, eu nu prea înțeleg de ce nu ai voie să deschizi geamul în timpul zborului, e curent sau ce? Apoi doi bătrînei s-au așezat lîngă mine. Capetele lor îmi ajung pînă la nivelul ochilor, găsesc obositor să mă uit spre ei. Vorbesc nemțește, nu în­țeleg nimic. Cînd s-au așezat lîngă mine mi-au zis „hello”. Sînt slăbuți și nu prea guralivi. Mi­ros a colonie din aia de care se găsea la noi imediat după revoluție, adusă din import.

Eu cerusem loc la geam ca să mă zgîiesc, credeam că pot vedea un oraș să împușc și eu doi iepuri dintr-o lovitură, să zic că l-am văzut cînd eu nici măcar n-am coborît din avion.

– Am vizitat toată europa de-a lungul ei. Și ce-ai văzut? Crestele unor munți și norii de deasupra olandei, sînt altfel decît cei de la noi, mai pufoși. Am văzut și amsterdamul, erau niște galoși cool în aeroport.

Vine și vremea să mîncăm, apare un tip care ne arătase mai devreme pe unde să ne aruncăm în caz de defecțiuni la motor, cu mîncare. Eu olandeză nu vorbesc așa că sîntem în im­pas, nu știu cum să-l întreb cît costă mîncarea mai bine o iau că vad că nimeni nu întreabă și mai apoi văd eu. O cutiuță mică, ca un penar din alea de care aveam cînd eram mică. O deschid, înăutru cutiuțe și mai mici fiecare cu cîte ceva în ea, au și o prăjiturică. Bătrînul mă întreabă:

– Nu-i așa că nu o mănînci? ce mai putem zice, eu cam salivam după hîrtia aia cu gust de cacao dar i-am dat-o și așa avea prea multe e-uri, că așa am auzit eu. Totuși sînt foarte in­teresată de gustul acestor mîncăruri sau ce-or fi. Doar am plecat în recunoaștere, să văd, să stu­diez, să iau notițe, doar voi scrie o carte despre asta, nu?

Așadar văzîndu-i pe vecinii mei cum balotează tot ce au în față încep și eu să mănînc sa­lata, salata cu ligurițele și furculițele din plastic apoi le pun toate în punga pe care o extrag din buzunărașul scaunului din fața mea, reciclabilă, și aștept să vină cineva să o ia. Apoi primim cafea, biscuiți, suc și așteptăm să aterizăm în amsterdam.

Amsterdam, poarta nu mai știu ce număr, să mă uit pe bilet, g dar să mă uit. Că în țară la noi mă gîndeam să întreb pe cineva, că așa faci la noi cînd nu știi cu ce treoleu să mergi îi intrebi pe cei din stație.

– Nu vă supărați, nu știți cît e ceasul?

– Nu știu, îmi pare rău, nu sînt de pe aici.

Norocul meu a fost că în fața mea am găsit un panou cu teve-uri multe și nu a mai tre­buit să mai întreb pe nimeni. Glonț la panou să văd pe unde să o iau. Citesc pe teveu, mă orientez în timp și spațiu și plec spre indicatorul care îmi zicea porțile g și f, cu geantă și beletul după mine, știam că nu am prea mult timp așa încît m-am gîndit chiar că un picuț de sprint n-ar fi rău dată fiind situația. Mă îndrept către poarta cu pricina, zborul anunțat. Stau pu­țin jos, urc apoi în avion. Ei, aici parcă mai puteai respira doar două locuri pe rînd și o com­panie mai plăcută, un prim contact cu civilizația și oamenii acelei civilizații pe care doream eu s-o descopăr, un englez cu 200 de coșuri și tot atîtea kilograme se așează lîngă mine. Mă înghesui lîngă geam dîndu-mi seama că îmi va fi greu să respir în locul pe care îl ocup Tre­buia să fiu atentă cînd a arătat stewardesa unde se ascund măștile de oxigen.

Ok, îmi zic eu sperînd că sticul își făcuse efectul și nu miroseam după atîta drum cu mi­crobuzul, cu avionul, cu scările rulante prin aeroportul cu galoși din lemn, nu de alta dar nu-mi doream ca prima impresie pe care acest popor, care face baie seara, și-o face despre mi­ne să fie una negativă. Pentru mine contează tare mult prima impresie dacă m-a văzut unul, m-au văzut toți, și nu vreau să adîncesc groapa dintre cele două popoare cucerite ambele la un moment dat în istorie de romani prin nefolosirea unui stic dă astea corespunzătoare nor­melor stricte ale uniunii europene. Acestea fiind zise, sandvișul deja mîncat eu las măsuța ri­di­cată așteptînd felul doi și îmi rîd în sinea mea văzindu-i pe ceilalți cum își string măsuțele din fața lor. La un moment dat ni se comunică că acest zbor, care nu a durat mai mult de o ju­mătate de oră, se va sfîrși în cîteva minute, atunci, roșie pînă în vîrful urechilor, îmi strîng mă­suța din fața mea.

– Oare ce fel de nehalită m-or fi crezut oamenii ăștia, îmi zic eu în gînd. Treabă nașpa, eu îmi propusesem să fac totul perfect și uite cum o dau în bară la final.

O domnișoară  strigă că dacă e cineva din afara spațiului ue să ridice mîna ca să ne dea un formular, eu deja puțin galbenă ridic mîna fără să mă vadă decît individul cu coșuri de lîngă mine care mă întrebă if I need one of those, I dau din cap că nu și gata, nu, ce mai pu­team zice dacă nici măcar să ridic mîna nu pot...

În sfîrșit coborîm, poate totuși nu era reprezentativ individul și mă îndrept către poarta pe care scrie Others, acolo sînt eu. Completez un formular care îmi cere să spun ce culoare are pielea mea, albă sau east european albă tic pă ăsta din urmă, dacă ar fi vreo diferență, că da­că ești chinez ești galben, dacă ești negru ești negru dar est european alb? Noi sîntem mai su­periori decît alții nu? Și tocmai un consătean de-al lor a zis-o.

– Unde mergeți? mă întreabă doamna neagră de origine engleză care îmi verfică pa­șaportul.

Asta mă întreb și eu uneori dar mai ales în ultima oră.

– Adresa nu e scrisă corect îmi zice ea.

Păi nu știu cum e corect, ce eu am mai fost vreodată aici ca să știu cum scrii adresa, la noi e simplu. Ca să expediezi o scrisoare trebuie să scrii numele și strada, blocul, apartamentul, orașul, iar dacă greșești, poate ai noroc să ajungă la vreo vecină drăguță care să te caute mai pe seară să ți-o aducă, sau poștașul să-și dea seama de eroarea expeditorului. Dacă nu, data viitoare sigur poșta le-a încurcat.

 În fine, mă lasă să trec că am viză și îmi zice s-o iau pe la stînga ei. Da, aici trebuie să am grijă că totul e pe dos. Afară îi aștept pe cei care trebuie să mă ia de la aeroport. Plouă. Eu știam că anglia e ploioasă dar n-au bălți ce păcat că mergeam la o tură de înot. Dar uite-i, au venit să mă ia.

Prima mea zi în țara lui papură vodă dă first. Tocmai mi s-a rupt valiza.

 

încă n-ai văzut nimic

– Hei, ce faci Tira?, cum îți priește viața în londra? Eu am ajuns ieri și te sun acum re­pede, repede să-mi zici cînd ne întîlnim să-mi povestești ce faci și ce magazine să vizităm. Eu mă gîndeam să mergem și la muzee știu că tu nu prea ești cu astea dar eu vreau să văd cel pu­țin acum cît am chef și energie.

– Auzi tu Mimi, nu mai turui atîta că mă enervezi taci să îți zic eu ce mai e nou, ne ve­dem mîine la zece. Vezi să nu uiți că aici trebuie să te îmbraci ca lumea, să nu mă faci de rîs. Iei busul de la tine de acolo din ghetou și vii te aștept în fața magazinului john lewis de pe oxford street, îl nimerești tu cumva.

– Ok, hasta mańana, îi zic eu și închid.

Debusolată?  Sigur, ce fac eu în orașul ăsta mare în afară de cumpărături, că la alea sînt  sau nu. Bine, pînă atunci să dau o raită.

– Hei, am plecat să mă uit prin prejur pe aici!

– Ok. Îmi răspund gazdele mele drăguțe, dar nu prea ai multe lucruri de văzut.

Nu-i nimic bine măcar că vorbesc limba lor, altfel nu știu cum m-aș fi înțeles cu gaz­dele mele. Dar sînt drăguți cred că și ei mă studiază să vadă dacă am pielea mai puțin albă de­­cît a lor, normal, doar stau la soare de cînd aveam trei ani, e normal să fiu mai colorată, ei au aici o mare, de ce nu se duc și ei?

Se pare că locuiesc într-un cartier de negri și vînzători, toți indieni din india. Fain, o stra­­dă cu restaurante, pub-uri și un supermarket. Uite un fel de teatru afiș anunță pentru seara aceasta un spectacol în care se vor cînta melodiile lui f. mercury. Cine? Cred și eu. Un a­fi­șînd cu un cîntăreț pictat care aducea a solistul grupului Queen încearcă să ademenească tre­­cătorii, nici măcar din curiozitate nu m-a ademenit. Oricum, ar fi timpul să mă întorc, e seară și nu vreau să nu mai deosebesc om de întuneric, norocul meu că eu mă văd. E comic să fii negru și să stai într-o casă neagră dacă ești alb ar trebui să stai într-o casă  albă iar indie­nii într-o casă maro de ce? Vă zic eu mai încolo...

Ajung acasă și sînt invitată la cină cină cină. Păi eu sînt cam timidă și n-aș vrea să stric cina de familie și mă codesc dar nu pot refuza fiindcă dacă zic că nu mi-e foame rămîn flă­mîndă. Ce mîncăm? Cu singuranță a doua oară nu mă vor mai prinde la masă oamenii a­ceștia.

– Cum e românia? E frumoasă.

– Da, și avem și dealuri și munți și mare, ar fi frumos să veniți în vizită, o să vă placă.

După ce povestesc despre românia, încerc să aflu mai multe despre londra.

– Cum e londra? o întreb pe gazdă al cărei nume e Nicola.

E înaltă, slabă, are părul maroniu și ochii de aceeași culoare. Se îmbracă mereu cu ștrampi negri, groși și poartă o brățară din aur la încheietura mîinii stîngi. Imaginea de fundal a telefonui ei este poza lui Carl, soțul ei.  

– Oricum e mult mai frumos în realitate decît în fotografii sau la teve.

– Da, zice Nicola, noi mergem de multe ori la greenwich că e aproape sau în parc cînd e cald, trebuie să mergi în centru să vizitezi trafalgar square muzee, cînd te întîlnești cu prie­te­nii tăi să mergeți pe malul tamisei.

Așadar totul e pe văzute, aici se încheie oricum și cina alcătuită din trei brocoli fierți, sos și o bucățică de piept de pui. Cred că le-a fost frică să nu mă înec de m-au lăsat flămîndă. Oa­menii ăștia cum de sînt atît de grași și totuși mănîncă așa de puțin. Dar după cină ur­mea­ză pungulițele cu m&m’s. Mă scuz.

– Noapte bună, sînt obosită, merg să mă întind.

– Noapte bună dragă (cred că le sînt tare dragă de numa așa mă strigă), somn ușor.

– Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc.

La ei trebuie să mulțumești de cîteva ori asta așa ca o formalitate, cred.

Hannah, fetița gazdei de șapte ani și șaptezeci de kilograme aleargă în jos pe scări, se cam zguduie casa cu ea dar se pare că tocmai a fost reînnoită asigurarea pentru calamități na­tu­­rale, și noi? Poate că ne vor aduna oasele și cu asigurarea le vor lipi la loc. Scara e lată încît două persoane pot încape pe ea dar noi două nu încăpem așa că o aștept să coboare, ne-am zîmbit, și urc în camera mea doi pe doi pentru a cugeta la zilele ce au trecut și cele ce vor ur­ma. Din nou parcă tună și fulgeră, vine aia mică.

– Mimi, ți-am adus ciocolată. Pa.

 

E ora nouă sînt deja aranjată, cobor încet pe scări și gata de marea aventură care mi se deschide în față.

– Plec, anunț gazdele, nu știu cînd mă întorc.

– Ok dar te rog ai grijă, unde mergi, te putem ajuta?

– Da, dacă ați fi drăguți să-mi spuneți unde este stația de autobuz.  

– Mergi în jos pe stradă și acolo este, nu ai cum să o ratezi, nu uita, e pe partea stîngă.

Ies pe ușa care face clic în spatele meu și mă îndrept încet către stație. E o zi frumoasă de ianurarie, cerul e limpede, un vînticel adie ușor dar e călduț, nici un pic de zăpadă nu a că­zut pînă acum. Cizmele mele cu toc se bucură și ele de ziua însorită ce pare a se întinde în fa­ța noastră. E o zi liniștită, fără prea multă agitație.

Trec pe lîngă o biserică, cel puțin asta cred că este. O mulțime de bărbați și femei de cu­loarea ciocolatei vorbesc veseli la intrare. Femeile toate poartă haine largi, viu colorate în gal­ben verde, albastru intens, iar bărbații unii dintrei ei sînt îmbrăcați în cămăși lungi din bumbac alb. Veselia lor este molipsitoare, se îndreaptă și către mine, zîmbesc și mă gîndesc de cît de puțin au ei nevoie să fie veseli. Cu zîmbetul pe buze mă îndrept către mașina de bi­lete, o cutie cît trei dex-uri cu cîteva butoane și cu un vizor mic și galben pe care apare scris fie­care bănuț căruia îi dau drumul încet în cutia roșie. Primesc biletul după ce aud pir-pir, bîz-bîz, biip. Vine și busul cu numărul 537. Urc. E destul de aglomerat. Deși este atît de de­vreme, sîmbăta o groază de pasageri merg pe același drum cu mine. Plecăm. Mă așez pe un loc la geam în partea stîngă să văd stațiile. Nu vreau să greșesc și să cobor în altă parte.

Trecem pe lîngă clădiri mohorîte și străzi relativ murdare. Londra în sudul ei e destul de tristă. Clădirile și oamenii, supermarketurile murdare mă fac să strîmb din nas, nu-mi place. 

Ocolim, trecem peste poduri, autobuzul oprește destul de des în stații, lumea urcă, co­boară, fețe diferite care privesc toate către un punct imaginar, ciment, mașini, oameni mo­ho­rîți, același peisaj gri mi se perindă prin fața ochilor vreme destul de îndelungată. Liniște, ni­meni nu vorbește decît dacă sună un telefon. Uneori se mai aude bîzîitul unui radio sau ca­setofon cu căști al unui chinez sau japonez. Cred că ei sînt cei pasionați de tehnică. Oricum mie îmi e la fel de greu să deosebesc bîzitoarele astea cu baterii la fel de greu pe cît îmi este să deosebesc un chinez de un japonez.

Îmi amintesc cum odată la un barbeque organizat de niște prieteni, la care a participat și o familie de japonezi, aceștia din urmă au încercat să ne explice diferența fizică dintre un chinez și un japonez.

– Așadar zice el, japonezii au sprîncenele mai subțiri iar chinezii au sprîncenele mai groase. Dar, urmează el rîzînd, în zilele de azi e foarte dificil să ne dăm seama de această dife­ren­ță deoarece atît femeile cît și bărbații își pensează sprîncenele.

Eu personal nu am încercat nicicînd acest exercițiu de deosebire, oricum ar fi fost cu to­tul nepoliticos să mă zgîiesc pentru un timp îndelungat la sprîncenele sărmanilor oameni.

Trecînd cu autobuzul mai departe, pe lîngă mall-uri dărăpănate și piețe cu vînzători du­bioși, cu tarabe acoperite cu folii jerpelite, ajungem în apropierea podului de la westmins­ter. Dintr-o dată peisajul se schimbă, îmi apare în față clădirea gălbuie a caselor parlamentului. Mă fascinează culoarea, îmi place galbenul acela și geamurile mici dar din nefericire nu pot vedea decît un pic din ea, partea stîngă a podului se află în restaurare pînă în anul 2007, mai am ceva de așteptat. Mă muțumesc cu atît și îmi îndrept privirea înainte deoarece auto­bu­zul s-a pus în mișcare, ocolim prin fața caselor parlamentului o zonă unde sînt adunați cîțiva oameni, triști, îmbrăcați necăjit și aproape nemișcați. Cu toții stau liniștiți, cu pancarte în mîini și pe lîngă ei exprimîndu-și prin cuvintele scrise în diferite limbi nemulțumirile cu privire la războiul din irak sau la tony blair, restul nu l-am mai putut citi deoarece busul a trecut. 

Ne apropiem de oxford street, cel puțin așa scrie pe harta din autobuz la care mă uit cu mare atenție încercînd să ghicesc locul exact în care mă aflu. De afară îmi atrage privirea un afiș al unui teatru și un pub pe a cărui ușă scrie că oferă două mese la prețul uneia și nu am timp să mai citesc ce fel de băuturi.

În timp ce mă concentrez temeinic asupra hărții din autobuz văd că tot mai multă lu­me coboară. Mă uit pe geam și văd o plăcuță pe o clădire, numele străzii, am ajuns.

Mă îndrept către ieșire. Cobor.

O iau înapoi către locul unde văzusem plăcuța. Ajung la o interesecție. Privesc în toate păr­țile, poate zăresc magazinul iată-l mă îndrept către el. O văd și pe Tira. Îi fac cu mîna.

– Haide, că abia am ajuns și eu, am văzut niște reduceri la un magazin mai jos să mer­gem poate găsim ceva fain.

– Ok.