Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Două proze scurte

Mîinile

Ajungînd în dreptul stradelei Marta, fiind gata să cotesc pe  Başotă, avui impresia că îmi strînge cineva uşor mîna. Stradela pe care cotisem era aproape pustie: doi domni de vîrstă mijlocie, îmbrăcaţi în pardesie aproape identice, cu pălării trase pe frunte, stăteau de vor­bă în faţa unui imobil vechi, îndemnîndu-se parcă unul pe altul care să sune primul la uşă. Glasurile lor, avînd ceva din foşnetul frunzelor moarte hîrşîite de vînt pe asfaltul prăfuit, îmi zgîriau timpanele obosite de muzici şi alcool. Şchiopătînd, am trecut pe lîngă ei, privindu-i totuşi cu atenţie: cei doi domni misterioşi, apăruţi parcă dintr-un alt timp şi alt spaţiu (hai­nele pe care le purtau erau atît de demodate, încît privindu-i nu ştiai dacă ai în faţa ochilor clădiri şi oameni în carne şi oase sau o fotografie mărită, reprezentînd o secvenţă dintr-un film din anii ‘30), continuau să stea de vorbă în şoaptă, fără să-mi acorde nici o a­tenţie. Vag rămăsesem cu impresia că o mînă albă, cu degete subţiri, delicate, apăruse de un­de­va din perete clădirii pe lîngă care treceam, se întinse spre mine, îmi strînse mîna şi dispăru la loc în zid. Clădirea pe lîngă care îmi tîrîiam umbra se întindea rece, lungă şi mo­ho­rîtă, pierzîndu-se în aerul cenuşiu al dimineţii de toamnă.  M-am întrebat ce oră putea să fie, dacă era dimineaţă cum credeam sau seară. După o săptămînă de rătăciri, pierdusem noţiu­nea timpului: trăiam într-o stare confuză, într-un permanent crespuscul, în care lumina se cernea difuză peste lucruri, iar lucrurile căpătau contururi halucinante. Am făcut cîţiva paşi înapoi, studiind cu atenţie zidul alunecos şi ambiguu al clădirii. Nu descoperii însă nici o gaură, nici o fisură, prin care cineva, ascuns în vreun tainic ungher, în glumă, şi-ar fi putut stre­cura mîna, ca să-i sperie pe trecătorii ce se încumetau să treacă pe trotuarul întomnat. Cei doi domni stăteau în aceeaşi poziţie. I-am privit cu insistenţă, dar ei nu-mi acordară nici o a­tenţie. Un alt trecător, îmbrăcat într-un pardesiu lung, gri, apăru pe neaşteptate în stînga mea, silueta lui   neliniştitoare pluti pe lîngă mine şi se topi în ceaţă.

Înfundîndu-mi mîinile în buzunare, o pornii în tăcere înapoi spre casă. În palma stîngă strîngeam setul de chei de la uşa casei, în timp ce palma dreaptă mai păstra ceva din ră­ceala strînsorii străinei mîini. După cum avusesem senzaţia, fusese o mînă jilavă, lipicioasă: ie­şise din zid mai bine de-o jumătate de braţ şi se retrăsese cu iscusinţă înapoi. Manşeta albă era suflecată, de parcă mîna ar fi părăsit o sală de bal şi s-ar fi îndreptat spre fumoar, pentru a fuma o ţigară.

Ajungînd în dreptul locuinţei mele, îmi timp ce-mi scoteam cheile, văzui cu uimire a­celaşi braţ apărînd din uşă, întinzîndu-se spre mine, apucîndu-mi mîna dreaptă şi strîngînd-o de mai multe ori cu căldură, ca şi cum s-ar fi bucurat mult reîntîlnindu-mă după o absenţă în­delungată. Văzui braţul apărînd din zid şi apoi retrăgîndu-se la loc şi dispărînd în ceaţă, apoi apărînd din nou şi iarăşi retrăgîndu-se, şi iarăşi apărînd şi iarăşi retrăgîndu-se, în deplină li­nişte. Mi-am încordat auzul, nicăieri nu se auzea nici un zgomot. Eram înconjurat de un aer surd, ca de pîslă. Cu un sentiment straniu, de teamă amestecată cu dezgust, am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Îmi simţeam ochii înroşiţi de nesomn, gîtlejul aspru şi limba încărcată, ca după nopţi întregi de beţie.

...Camera în care mă încumetai să intru era cufundată în semiîntuneric. Păşind înăuntru, aveam impesia că dimensiunile ei oarecum  modeste sporiseră peste noapte. Pă­turile motolite de pe pat, scrumul risipit pe jos, cărţile de joc împrăştiate pe masă şi sticlele goale aruncate într-un colţ, confereau încăperii un aer  străin, dezolant, lugubru. Mă sim­ţeam singur şi inutil. Atît de inutil, încît aş fi fost în stare  să-mi dau foc sau să-mi vîr un cuţit în gîtlej, ca să opresc urletul pe care-l simţeam năvălind din piept pe trahee. Am tras aerul adînc în plămîni, un aer greu, îmbîcsit  de alcool şi mucuri mucede ce se revărsau din scrumiere, apoi fără să-mi scot pardesiul, nici pantofii, m-am aruncat pe canapeaua desfăcută. Cu ochii aţintiţi în tavan  şi o mînă sub cap, am stat întins ore în şir pe canapea, fără să mă gîndesc precis la ceva. Chipurile puhave ale prietenilor se învîrteau asemenea unui carusel alcătuit din cărţi de joc prin faţa ochilor mei. La început lent, apoi din ce în ce mai repede. Ta­vanul, cu lustra prăfuită, urma şi el aceeaşi rotaţie. Se apropia şi se îndepărta de canapea într-o mişcare ameţitoare. Chipurile creşteau şi descreşteau, luau proporţii neobişnuite. Ridurile de pe frunte se întindeau pe tavan şi pe pereţi, amestecîndu-se cu pînzele de painjeni şi crăpăturile apărute în tencuiala veche. Stăteam întins pe canapea, golit de gînduri şi de sentimente. În timp ce lacrimile îmi curgeau fără voie pe obraji, simţii în palmă aceeaşi ciudată strîn­gere de mînă. Părea să-mi spună: “Plîngi, plîngi, domnul meu, nu te sfii, lacrimile o să-ţi aline durerea…”

Cu o mînă sub cap şi alta atîrnînd pe podea, stăteam în prostraţie, căzut pradă unei depresii profunde. Nu vroiam să-mi amintesc de nimeni şi de nimic. Chipul ceţos al unei fe­mei îmi răsări în memorie, apoi se stinse. Îmi aţintii şi cu o mai mare osîrdie ochii în tavan. Be­cul se aprinsese de la sine sau îl uitasem de mult aşa? Spînzura în trei fire răsucite, răs­pîn­dind o lumină gălbuie în cameră. Am auzit pe cineva sunînd de trei ori la uşă, dar nu m-am obosit să mă riridc şi să răspund. Eram incapabil să accept orice prezenţă în jur. Lemhamitea din mine creştea ca o febră. Scrîşneam din dinţi şi înjuram răsucindu-mă pe o parte şi alta. Soneria se auzi din nou, de data aceasta mult mai insistent. Îmi venea să-mi scot pantoful şi să-l arunc în uşă, alungînd musafirul nedorit. Am închis ochii şi am aţipit. Ca prin vis, auzii nişte paşi sfioşi coborînd scara. Apoi ornicul Mitropoliei bătu ora zece seara. Încordîndu-mi voinţa, reuşii să mă ridic în capul oaselor. Buzele îmi erau crăpate de arşiţă, ochii injectaţi de sînge, îmi tremurau mîinile şi bărbia. Aveam impresia că la prima mişcare încheturile mi se vor descleia şi trupul mi se va rispipi în mii de bucălele. Adunîndu-mi puterile, cu un ultim efort, m-am deplsat pînă la toaletă. În timp ce mă mă spălam pe faţă m-am privit în oglindă. Ochii îmi sorbeau cu aviditate faţa descompusă, de nerecunoascut. Instinctiv mi-am săpunit o­brajii năpădiţi de peri crescuţi în dezordine şi am fixat briciul sub bărbie. Ochii mei păreau doi cărbuni arşi, în care sclipeau fulgere de nebunie. În timp ce-mi contemplam cu aviditate faţa pe jumătate acoperită cu spumă, pe jumătate năpădită de ţepi deşi, aspri, cenuşii ca fu­ninginea, simţii pe umăr o bătaie uşoară de mînă. Palma străină părea să mă încurajeze. Am pus briciul pe chiuvetă, cu fruntea năpădită de o sudoare rece, mortuară. Îndepărtîndu-mă de oglindă, simţii din nou o strîngere de mînă. “Curaj, prietene, părea să-mi spună gestul mut, venit din beznă, mai ai timp… Nu te grăbi…”

Scuturîndu-mă de fiorii negri, ce-mi bîntuiau conştinţa, mi-am ridicat gulerul pardesiului şi fără să sting lumina, m-am ghemuit din nou pe canapea. În timp ce aţipeam, am simţit cum aceeaşi mînă îmi mîngîia fruntea acoperită de sudoare: “Dormi, linişteşte-te, şi mîine-i o zi. “ Mi-am întors faţa la perete şi am adormit, simţind prin somn – arşiţă cumplită şi dorinţa de-a muri.

Trezindu-mă la miezul nopţii, am avut senzaţia că sînt lipsit de mîini. Aruncînd o pri­vire spre fotoliu, pe care stătea o parte din garderoba mea de zi şi de noapte, am văzut mîinile mele albe, cu unghii nespus de lungi, atîrnînd din mînecile goale, pînă-n podea. Sub privirea mea, mîinile începură să se înmulţească. Atunci, închizînd ochii, am încercat să adorm din nou. Cînd mi-am revenit din somn, am văzut că o groază de mîini îmi năpădeau trupul. Mîini mai mari şi mai mici, mîini albe, subţiri, mîini groase, cu degete boante izvorau din pe­reţi, din tavan, din mobilier şi se împrăştiau prin încăpere. Îmi simţeam dinţii clănţănind de frig şi frică. Scăldat de sudori, priveam îngrozit cum camera se umple de mîini.  Încercam să-mi ridic braţul şi să mă apăr de aceste imagini smulse parcă dintr-un coşmar, dar simţeam că odată cu braţul meu se ridica în aer un întreg evantai de braţe încolăcindu-se unele peste al­tele, într-o viermuială de nedescris. Şi orice mişcare de mea şi orice sunet erau însoţite de alte sute şi mii de mişcări şi de sunete. Vedeam apărînd din întuneric mîini mari, întinse, braţe tauate cu şerpi, săgeţi şi inimi, degete răsfirate şi pumni ameninţători. Se mişcau, colcă­iau peste tot braţe de bărbaţi şi femei, se căţărau pe pereţi, se zvîrcoleau pe duşumea într-o îm­brăţIşare oarbă; atîrnau din tavan, cu degetele întinse acuzator spre canapeaua pe care aţi­pisem.

Stăteam întins pe canapea, din ce în ce mai mărunt, din ce în ce mai bicisnic, strîns în mine, cu  pumnii încleştaţi, cu gura furibundă, prada unei viziuni ce se accentua pe mă­sura ce-o conştientizam, pe măsura ce căutam să scap de aceste imagini, de aceste stări, în­gî­nînd o rugăciune obscură, pe care o învăţasem de mult, în copilărie.

Iehova

Toată noaptea suflase un vînt aspru, şuierînd printre liniile de calea ferată, zguduind gea­murile şi uşile. în balcon, rufele întinse pe sîrmă fuseseră smulse de rafale şi aruncate în stradă. Am ieşit, spre dimineaţă, şi am început să alerg după ele, culegîndu-le de pe mijlocul bulevardului. Nu se vedea nici ţipenie de om. Doar tramvaiele şi microbuzele aşteptau goale la capătul traseului să-şi facă apariţia, ieşind de pe scările blocurilor scufundate în întuneric, primii călători. Şoferii dormitau la volan, iar cei doi vatmani coborîseră şi ei din vagoane, re­fugiindu-se la Non-stop-ul de după colţ, unde acu, probabil, îşi savurau, stînd de vorbă cu vîn­zătoarele, cafelele fierbinţi scurse din automat. Era sîmbătă şi oameni îşi odihneau oasele şi creierii după zile întregi de alergătură. Doar vîntul, de septembrie, neobişnuit de rece, îşi făcea de cap pe străzi. Cu hainele fîlfîind pe mine, gata-gata să fiu smuls de pe trotuar, în­cer­cam să recuperez ultimele cearşafuri, pijamaua şi cămăşile pe care vîntul mi le smulsese în fu­ria lui şi le împrăştiase pe marele bulevard. Era ca după un naufragiu. O mulţime de ziare, de afişe, şi tot felul de ambalaje se roteau pe trotuar, rostogolindu-se în stradă. Trezită din somn din cauza zgomotelor pe care le producea vijelia şi negăsindu-mă în pat, soţia ieşi în bal­con, să vadă dacă rufele sînt la locul lor, dar nu văzu nici urmă de ele. Şi atunci aruncă o pri­vire în jos. O mogîldeaţă albă, răsucită de vînt, mergea aplecată, cînd oprindu-se în loc, cînd alergînd, căutînd să oprească învălmăşeala de gunoaie şi lucruri pe care rafalele vîntului le răsuceau într-o furie sălbatică pe trotuar. Simţind privirea aţintită asupra mea, ridicai ochii din pămînt şi privii în direcţia balconului. Soţia mă recunoscuse: îmi făcea semne dis­pe­rate cu mîna să las totul baltă şi să urc în casă. Recuperasem totuşi pijamaua, un cearşaf, ce­lălalt rămăsese agăţat de arţarul din faţa staţiei Peco: se făcuse ferfeniţă. Prin vînt, răzbătu un strigăt: „N-are nici un rost să te opui mîniei Domnului. Ce-a fost luat să fie luat... Aruncă tot ce-ai găsit şi vino sus.” Am urcat, dar nu m-am îndurat să arunc lenjeria pe care o recupe­rasem. „Aruncă pijamaua şi cearşafurile şi tot ce mai ai la gunoi, spuse soţia cu un glas în care  se simţeau îngrijorarea şi teama de necunoscut. Lucrurile astea ne vor aduce ghinion”, mai adăugă ea. „Şi dacă le pierdeam nu ne aduceau?” Soţia nu răspunse, ci luîndu-mi cearşaful din braţe, îl desfăşură pe hol. Rămasem înmărmurit, în mijlocul lui se vedea un de­sen, reprezentînd un animal ciudat, pe jumătate pasăre, pe jumătate reptilă. “E semnul...” N-a mai continuat. În casa noastră numele Necuratului nu se rostea, nici măcar în şoaptă... “Strînge totul şi aruncă la gunoi...”, spuse, în şoaptă, soţia. Şi părul ei arămiu flutură ca un steag, ridicat de un curentul stîrnit de deschiderea uşii. Am ieşit bodogănind în sine, căzut pra­dă unei spaime nedefinite, ce-şi făcea loc în conştiinţa mea. În curînd tot ce strînsesem fu aruncat la tomberon. Vîntul continua să bată cu putere. Apoi, în timp ce îngrămădeam cu băţul cearşaful cu semnele Gheenei în tomberon, furtuna se potoli din senin. Cerul se în­senină şi el, tramvaiele şi autobuzele se mişcară din loc şi odată cu primele raze ale unui soare crud, parcă primăvăratic, oamenii începură să iasă din blocuri, îndreptîndu-se spre au­to­mobilele parcate pe marginea bulevardului sau spre tramvaiele şi troleibuzele ce staţionau la capătul liniei. Furtuna trecuse, lăsînd în urma sa un val întreg de gunoaie, ca marea după re­flux. Am revenit în casă. Soţia mă privi în tăcere. Nu spuse nimic. M-am spălat pe mîini şi pe faţă, apoi mi-am făcut rugăciunea şi, sărutînd-o pe frunte, am ieşit. „Domnul să-ţi lu­mi­ne­ze calea”, i-am auzit stingîndu-se şoapta în urma-mi. M-am uitat la ceas. Ceasul arăta şapte şi douăzeci. La ora opt trebuia să ajung în celalalt capăt al oraşului, într-un cartier sărăcăcios, murdar, unde aveam de îndeplinit o misiune. Cu o săptămînă în urmă bătusem la uşa fami­liei S. Aduceam lumina Domnului cu mine. Apăsasem butonul soneriei cu insistenţă. Apoi, vă­zînd că nu răspunde nimeni, am ciocănit cu falangele degetelor în uşă. Cînd tocmai dă­deam să plec, am auzit pe coridor nişte paşi şi apoi am auzit o voce de femeie. „Pe cine căutaţi?” Vocea nu era aspră, ci dimpotrivă, îmbietoare. „Aduc lumina Domnului cu mine,” am răspuns. Femeia întredeschise uşa şi mă privi cu bunăvoinţă. „Soţul meu nu-i acasă. Veniţi sîmbăta viitoare.” „La ce oră?” am întrebat. „Veniţi dimineaţă. Pe la opt”, adăugă femeia. I-am întins cartea lui Ellen G. White, Marea Luptă, iar femeia a primit-o măsurîndu-mă cu a­ten­ţie din ochi. „Citiţi-o cînd aveţi timp.” „Bine, răspunse femeia. Voi citi. Veniţi sîmbătă”. Nu era nici tînără, nici bătrînă. Se apropia de patruzeci. 

La ora opt, eram din nou la uşa ei. Sunai de trei ori.  Dinăuntru se auzi o voce, aspră, băr­bătească: „Poftiţi, poftiţi, vă rog...” Bărbatul deschise şi cu gesturi largi mă pofti înăuntru. „Intraţi, intraţi domnule misionar, spuse. Şi scuzaţi, vă rog, ţinuta.” L-am privit în treacăt. Băr­batul era uscăţiv, înalt şi mustăcios. Ochii săi negri, imobili, imprimau feţei sale ascuţite tră­sături energice. Dure. „Dar să mă prezint, spuse întinzîndu-mi nu mîna dreaptă, ci stînga. Ve­niamin. Mă cheamă Veniamin şi sînt lăcătuş mecanic. Scuzaţi-mă, vă rog, că nu dau noroc cu dumneavoastră cu mîna care trebuie, ci cu cealaltă, dar tocmai tranşam la bucătărie o bu­cată de carne.” Bărbatul zîmbi. Sau încercă să zîmbească. Ochii săi ficşi, deveniseră parcă şi mai ficşi. În timp ce mustaţa sa se ridicase în colţul drept al gurii, stimulînd un zîmbet, Venia­min îmi arătă cu mîna stîngă mîna dreaptă, în care ţinea o toporişcă. Nu m-am lăsat impresionat, deşi teama pusese stăpînire pe mine. Am privit liniştit toporul însîngerat încleştat în mî­na sa dreaptă, ridicată pînă în dreptul pieptului şi am zîmbit. „Pace ţie, Veniamin, am zis. Nu­mele meu e Iosaf”, m-am prezentat scurt, păşind în vestibul. „Bună, Ioasat, mă bucur că ai venit”, spuse bărbatul, cu o voce zeflemitoare, ridicînd toporul şi mai sus. Nu aveam cum să dau înapoi. Deja eram la jumătatea holului. Făceam totul posibilul ca să mă port cît mai firesc. În casă atmosfera era încărcată. Toate uşile de pe hol erau deschise. Din bucătărie ve­nea un miros greu, înecăcios, de carne arsă. La baie, apa curgea din toate robinetele, care, nu se ştie din ce cauză, fuseseră deschise la maximum. În toate cele trei camere, luminile erau aprinse. Am făcut cîţiva paşi şi am rămas înmărmurit. În baie, soţia, femeia pe care o vă­zusem cu o săptămînă mai înainte, stătea goală în cadă, privindu-mă prin deschizătura uşii. Îşi pieptăna părul lung, negru, ca pana corbului, ce-i cădea peste piept în şuviţe, acoperindu-i sînii. „Poftiţi, zise bărbatul, iată şi carnea care ar trebui însufleţită de cuvîntul lui Dumnezeu...” „Nu pentru ea am venit, ci pentru tine,” i-am zis lui Veniamin. „Pentru mine, dar cine te-a chemat în casa mea?” „Nu m-aţi poftit dumneavoastră să intru?” „Dumneavoastră aţi venit şi cînd nu v-am chemat eu,” zise Veniamin, politicos, dar tot mai ameninţător. „Aţi ve­nit săptămîna trecută, cînd aţi vorbit cu ea,” şi Veniamin arătă spre femeia ce se spăla în baie. „Ea m-a chemat,” am zis. „Vedeţi, zise Veniamin, nu trebuia s-o ascultaţi, prin ea a vorbit diavolul. Dacă n-aş fi fost acum acasă, în faţa cui aţi fi propovăduit?” „Tocmai de aceea am venit, am zis, ca s-o feresc de ispită.” „Se cuvine oare, zise Venimain, să propovăduieşti cu­vîntul Domnului în faţa unui trup despuiat, care freamătă de dorinţă?” „Cuvîntul Domnului, am zis, binecuvîntează orice trup, îmbrăcat şi dezbrăcat, şi-l îndeamnă spre căinţă.” „Văd că eşti tare meşter la vorbă, suceşti şi răsuceşti cuvintele după plac, de parcă n-ai fi inspirat de Dumnezeu, ci de Satana. Nu cumva eşti martorul lui?” Mîna dreaptă a bărbatului stă­tea ridicată deasupra capului meu,  iar cealaltă mînă mă apucă  de piept şi mă trase spre el.  „Nu ţi-e teamă c-am să te omor?” răcni el. „Poţi să mă omori am răspuns, căutînd să adopt un ton cît mai liniştit. Am venit aici ca să mor pentru credinţă.” „Să mori pentru credinţă?” spuse bărbatul dînd înapoi. „Exact,” am răspuns. „Ca vechii creştini.” „Dumnezeule, făcu Ve­niamin,  aruncînd toporul pe pardosea. Ca vechii creştini? Acum cred,” zise el, îngenunchind în faţa mea şi sărutîndu-mi teatral mîna. „Te lepezi de Satana?” l-am întrebat. „Mă le­păd, mă lepăd”, spuse repede Veniamin, pe un ton ce se vroia glumeţ. „Te lepezi şi te converteşti?” l-am întrebat... „Mă convertesc, zise repede Veniamin, dar cu o condiţie...” „Care?” „Să te împărtăşeşti din acest trup, zise el, adăugînd zeflemitor, din care s-au împărtăşit în lipsa mea şi alţii...” Am privit involuntar în direcţia băii. Femeia stătea ridicată în picioare, tre­murînd ca varga. „Freamătă de dorinţa de-a se lepăda de Satana, zise bărbatul. Dacă tu eşti curat şi aduci cîntul Domnului, atunci sădeşte acest cuvînt în carnea sa păcătoasă şi scap-o de păcate...” „Aruncă în întuneric sămînţa ta de lumină, adăugă schimonosindu-şi faţa Ve­nia­min, şi atunci am să-ţi fiu recunoscător în vecii vecilor...” „Amin”, am zis eu, ridicînd mî­na şi făcînd semnul crucii, mai întîi spre el, apoi spre ea. Şi atunci se auzi un vuiet. Şi vîntul care se liniştise se porni să bată cu furie. Geamurile începură să zdrăngănească. Uşile se zgîlţîiră din ţîţîni. O furie oarbă cuprinse toată casa. Hainele începură să iasă din dulapuri, zburînd val-vîrtej pe hol. La bucătărie, toată vesela se făcu ţăndări. Părul femeii stătea ridicat spre tavan. Din  negru se făcuse alb ca laptele. Toporul lepădat pe pardosea se afla din nou în mîna bărbatului, care mă privea ameninţător. Deodată uşa de la intrare se deschise brusc. Şi odată cu ea toate geamurile. Hainele care pluteau pe hol fură absorbite de curent, dispă­rînd în hăul ameninţător de afară. Păturile şi cearşafurile fură smulse şi ele de pe paturi, zburau răsucindu-se ca nişte fantome pe coridor, în căutarea unor trupuri pe care le adăpostise­ră nu de mult. Pe unul din ele am văzut imprimat semnul Gheenei. Am vrut să–l prind şi să-l arunc pe geam, dar cearşaful se desprinse din mîinile mele şi zbură spre trupul gol al fe­meii, care cu părul vîlvoi şi mîinile ridicate în sus, îngenunchease pe hol. Cearşaful se răsuci ca un şarpe în jurul trupului ei gol, sugrumînd-o.