Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Dan LUNGU

Miros de halva proaspătă

Lidia! Neasemuita Lidia! Ii simt mirosul pielii prin zonă, mireasma ei de halva proas­pă­tă. Ne întâlnim rar, poate o dată la cinci ani. Ne-am despărțit cu mai mulți ani în urmă, peste numărul degetelor de la mâini și de la picioare. Prima mea iubire. Dar dacă e pe o rază de o sută de metri, îi detectez prezența. Inițial îi percep aroma. Apoi stomacul mi se răsucește ca un cocoș decapitat. Nu greșesc: iat-o! De fiecare dată îmi povestește viața, în picioare, pe ne­răsuflate. Niciodată n-are timp de-un suc. Iat-o! Mă vede. Ii ghicesc nechezatul apoi îmi flu­tură din mână. Râsul ei cărnos, gâlgâit, nesimțit, promițător. Cu care te bagă în orgasm, apoi la balamuc. E superîncântată că mă vede, dar din nefericire e plină de treabă. Ca de obicei! Copilul ei cel mare e în spital, aproape mutilat. Ea presupune că e răzbunarea Dobitocului, adică fostul ei soț. Aceiași ochi: când neastâmpărați, jucăuși ca doi pinguini, când langu­roși de ți se taie maioneza, când sfârâind de nerăbdare. L-a găsit în scară, snopit în bătaie. Le­șinat sub cutiile poștale, murat într-o baltă de sânge. Cu mâinile încleștate pe borsetă și cu bu­za ruptă. Incredibil! De sub rochia cu buline mari, de culoare fisticului, sânii împing violent țesătura ce stă să crape. Poți jura că nu-s răscopți. Că bulbii maronii nu și-au pierdut gustul de vin fiert și nici izul acrișor, răcoros. A sunat salvarea care a venit hăt târziu, a sunat po­liția și i-au venit doi bețivani.L-a cărat în casă plângând. Umplându-se de sânge ca un măcelar – până și- n gură! Dar ce gură! Gura pentru care eu am vândut casa. Si care, mă uit, e încă proaspătă și zemoasă, umbrită doar de borul pălăriei. Buza de sus, aiurea bosumflată, e, to­tuși, favorita lui. Dar nici pe cea de jos n-ar scoate-o din joc, cea răsfrântă cumva școlărește, parcă de la ros prea mult creionul. Abia la spital au constatat dezastrul. Mai multe fracturi cra­niene, dantura spartă, o arcadă explodată, o ureche aproape smulsă și trei coaste rupte. Asta partea mai gravă. Mizilicurile, cum ar fi smocuri de păr smulse, nu intră la socoteală. Dar ea era mulțumită că scăpase cu viață. Nu se mai sătura să-i palpeze cu privirea pulpele fer­me, clipocind la încheieturi, genunchii gingași și degetele caraghioase de la picioare, ca niște viermi dolofani cu tichii roșii. Ii savura aerul de cochetă zăpăcită, având mereu sentimentul că timpul își rupsese dinții în corpul ei. Ii studia bărbia calmă și nasul răsfățat. Acum ea trebuie să plece repede să facă rost de o pungă cu sânge. Ăștia din spital n-aveau nimic: niș­te calici! Pa, pa! Se răsucește și dispare. Abia apuc să-i mai văd fundul, dând colțul în tangaj galeș. Incă mă uit în urma ei. Dâra de miros de halva proaspătă s-a destrămat. N-a mai ră­mas decât mirarea vânzătoarei de la chioșcul de pâine, că un zdrențăros are ce vorbi atâtea cu o doamnă așa bine.

 

Socoteli

 

Il urmăream din ochi de mai multă vreme. Inainta cam cu zece metri intr-un sfert de oră, nu mai mult. In felul lui, era un spectacol; unul care îți tăia pofta de viață. Dintre toții bă­trânii care, încă de la prima oră, pe răcoare, foșgăiau ca gândacii, el era cel mai ciudat. Tre­mura din toate încheieturile, ca și cum antenuțele sale secrete reperau iminența unor nori negri sub formă de talpă de bocanc. Picioarele îi săltau nestăpânit și ritmic doi-trei centi­metri, acompaniate de zvâcnetul bastonului. Dacă îl vedeai pentru prima dată, îl puteai foarte ușor bănui că-i abțiguit și-i arde de-o sârbă autistă.

Il urmăream de departe, decupându-l uneori cu greu din încrucișarea de mâini și pi­cioare, din încăierarea de corpuri ce asaltau tarabele. Pătrunjel, mărar, roșii, castraveți – totul in­tra în sacoșele cu burta goală, steaguri de luptă flendurite. Ajunse în bucătării, totul era ros, feliat, mursecat, mărunțit, mestecat, supt până la ultima vitamină. Cei mai aprigi erau bă­trânii. Vânătorii neobosiți de vitamine. Intre gingiile lor albicioase își găsea sfârșitul, zvâr­co­lindu-se, și ultimul firicel de lobodă. Primăvara, parcă înnebuneau. Cu umerii osoși, cu figurile translucide, cu ochii abrutizați de iarnă se călcau pe picioare, se împingeau unul în altul, gladiatori devitalizați și moșmondiți. Unii chiar se ciupeau sau se înjurau printre dinți. Erau răi și neputincioși. Mâinile lor descuamate pipăiau totul, întorceau marfa pe toate fe­țele, verificau expert robustețea fructului, scormoneau. Apoi strâmbau din nas. Țuguiau bu­zele ofilite. Zâmbeau șiret. Se târguiau zile întregi, până verdețea prindea să se vestjească, până fructele dădeau în putrefacție și erau vândute mai ieftin. Înhățau vitamina cu mâini tremurătoare, o ascundeau și zâmbeau triumfători. Își frecau lăbuțele de satisfacție.

Spre vară, se mai linișteau. Ieșeau doar pe răcoare. La prima oră, invadau piața.Tatonând, amușinând. Cu oarecare politețe. Unii chiar cu discreție. Pe la unșpe ju­mate, o goarnă imperceptibilă pentru un novice dar clară pentru ei suna retragerea. Mai reveneau pe la patru jumate, înviorați după somnul de amiază. Cei mai șireți apăreau pe la șase, poate prindeau ceva marfă deteriorată peste zi. Cu care vânzătorii nu mai aveau chef să se în­toarcă acasă. Dar în acest an parcă erau mai răi ca altă dată. Deși primăvara era pe trecute, încă li se auzea mârâitul. Precipitarea mâinilor cotrobăind nu se atenuase. Disperarea pentru legăturile de verdeață încă le împăienjenea privirea. Vocabularul era buruienos.

Omul meu e gata să intre intr-o pescărie. Balena de pe geam stă cu botul căscat să în­ghită o cutie de conserve. E în buza magazinului. Dar asta înseamnă că peste două trei mi­nute va păși, țopăind involuntar, înăuntru. Acum îl văd cât se poate de bine. Din barbă, un firicel de salivă se prelinge pe gulerul cămășii – opera unui păianjen anemic. O bătrână nă­du­șită dă să iasă. Ar avea loc să treacă pe lângă el, dar preferă să aștepte.. „Hai, ghiujule, hai!“ îl îndeamnă pe jumătate în glumă femeia. Omul meu înaintează în ritmul lui obișnuit. Poate chiar face eforturi să se grăbească, nu-mi dau seama. Bătrâna nu lasă sacoșele din mână. Prinde a năduși și mai tare. „Moartea te cauta pe-acasă și...“, dă drumul unui refren răsuflat. Bă­tranul îi aruncă o privire scămoșată. „Hai, mișcă-ți hoitul, boșorog împuțit“, își pierde ea răb­darea. Firicelul de salivă se îngroașă. Femeia s-ar putea strecura acum pe lângă el, dar așteaptă să se facă mai mult loc. Ori poate doar îi face plăcere să-l porcăiască. „Dacă ai mânca o oală de fasole, te-ai învârti ca prâsnelul“. Femeia râde din toată inima, plăcut surprinsă de pro­pria creativitate. Bătrânul se oprește, săltând pe loc. Face eforturi vizibile. Pe firul de salivă co­boară bulbuci. Femeia își face loc pe lângă el și iese. „Te-n pizda mă-tii!“, gâjâie el în cele din urmă.

Da, sunt răi în acest an. Probabil că vitaminele vor fi puține. Va fi secetă. Sigur va fi se­cetă. Instinctul nu-i înșală. Din treaba asta s-ar putea câștiga bani frumoși.