Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Declaraţie de avere

De când văzuse la televizor că aleşii poporului cer românilor declaraţii de avere, în­vă­ţă­toarea Eliza Filipide nu mai avea linişte, iar de somn nici că mai putea fi vorba. Mai nou, se simţea un oarecare soi de evazionist fiscal. Îl medita pe fiul patronului de la aprozarul din colţ, căruia, pentru câteva kilograme de morcovi şi alte legume pe lună, îi suporta mofturi pen­tru care, altădată, pedpsea o clasă întreagă. Dar asta era...Dacă voia la fiecare sfârşit de săp­­tămână o ciorbiţă cu carne, lega şi şireturi, ştergea şi nasuri, şi chiar accepta să fie tutui­tă...

În fiecare noapte, după ce făcea un duş, învăţătoarea Eliza Filipide se privea lung în o­glindă, uneori mustrător, alteori cuprinsă de milă. Simţea de fiecare dată că oglinda o absoarbe, vrând parcă s-o târască în trecut, în urmă cu aproape treizeci şi ceva de ani, când e­levii o primeau în clasă cu respect. Acum, constatase că a cere respect înseamnă a fi depăşit, a nu mai fi „cool”, iar a da temă de casă era egal cu a stresa şi a traumatiza elevii care preferau să aleagă calea aurolacului.

Declaraţia de avere o înnebunea pe Eliza Filipide. Nu ştia cu ce să înceapă. Trebuia oa­re să declare şi hainele soţului decedat cu şase ani în urmă şi pe care încă le păstra în du­lap?Simţea că îşi pierde minţile, iar farmaciile nu mai eliberau calmante fără reţetă. Gândul că în cămară avea peste cincisprezece borcane cu zacuscă, o storcea de vlagă. Dacă ar declara nu­mai cinci ? Lumea va începe s-o arate cu degetul iar cei de la Direcţia Financiară cu siguranţă vor bănui că e ceva necurat la mijloc. Cum o învăţătoare, cu o aşa pensie mică, şi-a permis cincisprezece borcane cu zacuscă pentru iarnă ?

Se urî pentru că se lăcomise să meargă în sud, la o verişoară, de unde adusese zece ki­lo­grame de fasole boabe. Se tot gândea s-o arunce pe geam noaptea, când toţi dorm, dar AŞTIA ( ?) erau deştepţi şi ar fi putut analiza unghiul din care a căzut fasolea. Ar fi fost, cu si­guranţă, descoperită.

Se îngălbeni de spaimă la gândul că are prea multe poşete. De unde, s-ar pune întreba­rea? Dacă ar mărturisi că le are ade la Margareta Trofin, care imediat după 1989 plecase în State la fiul ei, poate apar alte complicaţii, gândi Eliza Filipide epuizată.

Cert e că niciodată nu ştiuse că e atât de bogată. De fiecare dată avea senzaţia că mai are puţin şi moare de foame, dar iată că acum, pusă în faţa faptului împlinit, vedea că lu­cru­ri­le nu stau chiar aşa.

Se gândi că mai simplu ar fi să întocmească un tabel, simplu dar foarte concret. Ceva de genul : obiect, bucăţi, perioada achiziţionării. Doamne, nu, nu-şi putu înăbuşi un strigăt. S-ar da singură în vileag. Ar fi prea multe. Ar fi, pe lângă hainele soţului, cele cincisprezece bor­cane cu zacuscă, şi un bax cu hârtie igienică ( + încă unul în beci), două sticle cu zeamă de varză, de la o cumnată, o maşină de cusut fără pedală ( ştia ea că mai bine ar fi aruncat-o), un televizor alb negru, cu sonor, dar fără imagine ( pe care îl ţinea în bucătărie pe post de ra­dio).

Pentru Eliza Filipide era deja prea mult. Asta îi trebuia pentru ultimii ani din viaţă ? Să fie târâtă prin tribunale ?! Unde mai pui că un fost elev, din prima promoţie, era grefier.

Când îşi aducea aminte câte lucruri mai are, simţea că leşină. Atâtea fuste, patru umbrele, patru perechi de cizme, plus o pereche de adidaşi vechi, de la vecina plecată în A­me­rica. Ce era de făcut ? În primă instanţă îi veni în gând să se predea. Să mărturisească tot. Să recunoască şi existenţa celor două veioze fără abajur şi fir. Să admită şi că a cumpărat de la ruşi două mochete (la preţ redus, e drept, că erau pătate cu cafea).

Dar mai rămâneau atâtea...Peredele, scaune, un pat, o canapea...Cum le va justifica ? Cert e că nu era uşor să fii bogat. Da, da, hotărât lucru, bogăţia era o dilemă, suspină Eliza Fi­lipide.

Îşi puse mâna sub cap şi lăsă capul uşor pe pernă...Tresări şi-şi aduse aminte că era o pernă pe care n-o trecuse pe tabelul de averi. Blestemă toate cadourile şi toate cumpărăturile...

Învăţătoarea oftă şi muşcă dintr-un măr...O lacrimăi se prelinse uşor şi, fără să reali­ze­ze, învăţătoatea o mestecă împreună cu coaja rumenă a fructului. Închise ochii şi se lăsă cu­prinsă de visare...

Doar visul îi mai rămăsese. Şi lacrima...Tot mai era o speranţă, atâta vreme cât nu erau im­pozitate visele şi  lacrimile. Se mai putea face ceva din moment ce plânsul şi suspinul nu tre­buiau declarate. Le ştia ale ei, numai ale ei...

                                                              Diana Teodora Slăbilă,

                                                              Psiholog