Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Dumitru Augustin DOMAN

Despre curul mare și alb ca un uriaș caș,

de Făgăraș, al marelui judecător

Felix Veselovski de la Înalta Curte

de Casație și Justiție

Într-o frumoasă seară de vară, toate jurnalele de la toate televiziunile din eterna și fasci­nan­ta Românie au început cu o scenă în care marele judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte de Casație și Justiție sparge cu pietre ferestrele de la casele vecinilor, înjură, face spume la gură și, ca o încununare a parangheliei, judecătorul de la suprema Curte își dă pantalonii jos, apoi și chiloții albi și lungi și întoarce spre camerele de luat vederi un cur mare și albicios, ca un caș uriaș, de la o stână din Făgăraș.

Aceasta e scena crudă, aceasta e ipoteza, am putea spune. Dar, începând din acea seară, toate televiziunile au difuzat în direct o lună încheiată, emisiuni-dezbateri, un fel de lung prilej de a trage concluzii.

Astfel, analistul politic Ion Chipurilescu găsește că este vorba de o victorie clară a libe­ra­lismului asupra social-democrației. Se va vedea acest lucru și mai limpede la viitoarele a­legeri. Gestul judecătorului de la cea mai înaltă instanță din stat, gest comis la marginea propriei sale grădini, arată cât se poate de grăitor că e vorba de o manifestare a dreptului de proprietate, principiu liberal de netăgăduit. În concluzie, la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a optat deja pentru doctrina liberală, tendință care va influența decisiv electoratul, la început pe cel urban, mai apoi și pe cel rural.

Dar analistul și strategul militar Ștefan Predan crede că este vorba de un prim, chiar da­că discret, protest la recenta integrare a României în NATO. Curul exhibat al înaltului ju­de­cător de la Înalta Curte nu trebuie luat ca un simplu scandal între vecini.El trebuie interpretat mai profund, semnificația gestului fiind, deci, alta, ea trimite la procesul de globalizare și la noua politică de alianțe militare la care Europa de Est reacționează cu oarecare reticență. E ceea ce a demonstrat scena din grădina de flori și legume a marelui judecător.

La o dezbatere televizată a apărut și doamna Simina Gogu-Constantinescu, secretar de stat în Ministerul Justiției. Blonda și sobra doamnă e senină, e liniștită, e lucidă. Cu echilibru și logică de fier explică faptul că, potrivit Constituției, dar și legii legitimei apărări, ca și conform a trei articole și cinci aliniate din Codul Civil, ieșirea judecătorului nu trebuie con­dam­nată. El se afla cu o jumătate de metru în interiorul proprietății sale, proprietate care e in­violabilă și protejată plus garantată de noile legi ale țării, iar ceea ce s-a întâmplat în grădina dintre cele două imobile private nu e altceva decât o manifestare firească, în condițiile de­mo­crației, a liberei inițiative private. Dacă ar fi fost în sala de judecată... Dar n-a fost.

În schimb, analistul economic Ionuț Mănescu opinează că incidentul cu marele ju­decător exhibiționist, aparent exhibiționist, nu are nimic aleatoriu în el. Păi, e întâmplător că acesta a avut loc doar la două zile după publicarea acordului stand by cu Fondul Monetar Internațional? La ce ne putem aștepta? Se preconizează că board-ul Fondului Monetar In­ter­național de la Washington va semna un aranjament de supraveghere preventiv㠖 precantionary – a macroeconomiei românești cu tot ce implică aceasta: deficit de cont curent, deficit bugetar, inflație, credite neperformante, reforme restructurale urmărite punct cu punct... Iată dar influența covârșitoare a juridicului asupra economicului.

Iar psihologul Sergiu Milescu crede că.

În schimb, doctorul în pedagogie Cristian Diletant zice că.

Expertul în servicii secrete Radu Gogoncea spune însă că acțiunea judecătorului Felix Veselovski e la fel de periculoasă pentru România capitalistă precum a fost trădarea genera­lului de securitate Ion Mihai Pacepa pentru România socialistă. Să nu se creadă cumva că așa-zisul exhibiționism al importantului judecător de la instanța supremă n-a fost monitori­zat și analizat de principalele servicii secrete occidentale, ca și de lojile masonice și din Est și din Vest. Se impun, în concluzie, schimbări de coduri și de structuri umane și logistice în ser­viciile de informații ale ministerelor Justiției și Internelor.

Analistul politic Costică Herghelegiu opinează că.

Dar analistul militar Romulus Cacoțeanu ne atenționează că.

În schimb, despre curul mare al judecătorului Felix Veselovski doctorul în drept Rodi­ca Doljeanu zice că.

Istoricul Ion Caracaleanu din Corabia a dedicat o emisiune de o oră întreagă jude­că­to­rului Felix Veselovski și faptelor lui de vitejie. În Dacia romană nu ar fi putut avea loc un asemenea gest din motive de solemnitate a celor care împărțeau dreptatea. În Transilvania sub Austro-Ungaria de asemenea era exclus așa ceva, din considerente de lipsă de umor a u­nui sistem dictatorial. După ce a trecut în revistă pe larg toate sistemele juridice de pe milenarul nostru teritoriu, istoricul Ion Caracaleanu din Corabia și trăitor la București, cartier Berceni, conchide că e vorba de nașterea unui precedent căruia promite să-i dedice un studiu de 317 pagini și 33 de planșe color și alb-negru.

La o televiziune, în altă seară, analistul politic Jean Marijean zice că.

La o altă televiziune, în altă seară, sociologul Teo Pistoleanu opinează că.

Dar și analistul economic Gabriel Economu găsește că arătarea curului de către ju­de­că­torul Felix Veselovski înseamnă că.

Psihologi, pedagogi, profesori, doctori afirmă că.

Așa a ajuns curul mare și alb, ca un uriaș caș de la o stână din Făgăraș, al judecătorului de la Înalta Curte de Casație și Justiție subiect perpetuu de talk-show și tot așa va deveni su­biect de teză de doctorat în drept. Așa influențează juridicul economicul, așa influențează el socialul. Nu se știe încă, cercetătorii în domeniu încă nu s-au pronunțat, încă nu s-au hotărât, dar se pare că juridicul va influența și clima globului terestru. Ne putem trezi ca gestul judecătorului Felix Veselovski să aducă un ger de minus concizeci și trei de grade Celsius peste mai pu­țin de o sută de ani. Brrr!

Divorțul cu dar sau sângele tânăr al ticăloșiei

Evenimentul monden al toamnei, al frumoasei toamne cu lumină de miere, a fost di­vorțul patronilor de la televiziunea locală, Cristina și Marinel Albuț. Ei nu și-au aranjat un di­vorț de catifea în biroul judecătorului, dar nici unul public, cum se poartă, cu împărțirea ca­selor, mobilei, aragazului și chiloților în văzul lumii. Nu, ei l-au anunțat pe post și-au organizat o petrecere cu toate personalitățile județului, o petrecere cu dar. Și-au zis că dacă tot n-au făcut o nuntă cu dar în adevăratul înțeles al cuvântului, măcar divorțul să fie cu strigături. Dar care este povestea cuplului ?

Cristina Gâscă și Marinel Albuț s-au cunoscut, cum le place să spună,în jungla tranzi­ției. Ea ocupa un metru pătrat de trotuar cu o mașină de înghețată cu cacao, iar el, lângă ea, o­cupa alt metru pătrat  cu o tarabă de ziare. Într-o dimineață, ea s-a extins pe teritoriul lui ; mai mult, tot ea a țipat la el, că face ce vrea, să nu-i atragă atenția, că-i și dă cu ceva în cap. Coup de foudre! Marinel a avut o revelație. Fata asta durdulie și cu fața ciupită toată de vărsat are mult tupeu, e o scroafă ! și-a zis el cu admirație și s-a îndrăgostit (în felul lui) de ea a­colo, pe trotuarul comercial. Tot acolo a și cerut-o în căsătorie peste trei săptămâni. « Dar eu nu te iubesc, i-a răspuns Cristina. În plus, sunt și cam nesimțită. Și a dracului cât cuprinde ! » « Păi, tocmai de aia te vreau. Nici eu nu te iubesc. Dar noi nu suntem proști, nu suntem unii din ăia care se căsătoresc pentru că nu pot trăi unul fără celălalt. Noi înțelegem că ne aflăm în jungla tranziției și împreună vom reuși să plecăm de aici, să-i belim pe mulți și să ajungem bo­gați!» Și peste câteva luni chiar s-au îmbogățit de pe urma unui joc de întrajutorare. O lună în­cheiată, oameni cu plase de bani stăteau cuminți la ușa unei gherete de pe-un tăpșan de la mar­ginea orașului și le predau lor, cu toată modestia și încrederea, agoniseala de-o viață pentru că voiau s-o înmulțească de zece ori în douăzeci și șapte de zile, cum promiteau Cristina și Marinel într-un regulament al circuitului. Dar după douăzeci și șapte de zile, ei au închis ghe­reta și-au plecat cu banii, echivalentul a vreo două milioane de dolari. Fiind vară, fiind ca­niculă, unde-și puteau pierde urma dacă nu la Antaliya, pe litoralul turcesc, unde au trăit mo­dest, ca să zicem așa, vreo șaizeci de zile, cu whisky, caviar, șampanie și înghețată cu cacao. A fost un fel de lună de miere. Ce bine se simțeau. Cât de mult nu se iubeau, dar cât de mult se tolerau reciproc. În nopțile caniculare chiar făceau sex, cum ar fi făcut gimnastică de în­viorare.

Au revenit în oraș când lucrurile s-au calmat, când pierzătorii la loteria jocului piramidal s-au retras defulați din Piața Prefecturii, când polițiștii și procurorii, amabili, le-au dat un semn că pot reveni în deplină siguranță. S-au întors, deci, bronzați, înțoliți și aroganți, că au înțeles încă de atunci că dacă nu ești înțolit și arogant ți se duce dracului afacerea. Și prima lor acțiune a fost să cumpere o televiziune leșinată, obedientă față de partidul de gu­ver­nă­mânt, față de toate personalitățile politico-administrative din județ. « Din televiziunea asta vom face bau-bau-l zonei, praf îi facem pe toți », a schițat Cristina programul postului. Și, într-adevăr, de la senatori, deputați, până la prefect și președinte al Consiliului Județean și pâ­nă la cel mai mărunt director, cel de la Direcția de control a cazanelor, nimeni n-a scăpat ne­terfelit. Iar rezultatele acestei politici editoriale au fost dintre cele mai bune: televiziunea a de­venit de temut, iar contractele de publicitate curgeau gârlă. L-au filmat cu camera ascunsă pe președintele Consiliului Județean în timp ce făcea sex cu directoarea blondă a unei di­recții descentralizate a statului. Cu caseta asta, nedifuzată pe post, au câștigat primul contract de o sută de mii de dolari. La fel l-au filmat pe senatorul principalului partid de opoziție, de o­poziție, dar bogat, ceea ce înseamnă că n-a fost nici o problemă ca un contract de o sută șaptezeci de mii de euro să intre în contul televiziunii cristino-marinele. Se ajunsese atât de de­parte încât se virau banii de publicitate și nici nu se mai difuza reclama pe post.

Așa se face că luna trecută televiziunea soților Cristina și Marinel Albuț ajunsese la apogeul ei financiar și la cele mai rafinate metode de șantaj. Iar familia proprietară avea deja câ­teva vile, mai multe mașini străine, terenuri și acțiuni la firme prospere, musai la firme prospere. Dar tocmai atunci, Cristina a fost convocată într-o dimineață de managerul gene­ral Marinel în sala de consiliu. « Dragă Cristina, doamnă Gâscă, a întâmpinat-o solemn Marinel Albuț, vine vremea în care se impune o schimbare. Trebuie să ne despărțim ! » Cristina cea brunetă și cu capul ei mare, cu coafura afânată și buzele extrem de senzuale, « răsfrânte a desfătare », vorba poetului, Cristina a simțit că-i cade tavanul în cap. Ea, femeia bărbată a o­rașului, cea care juca un județ întreg pe degete, și-a pierdut, poate pentru prima oară, cumpătul. «Dragă Marinele, dar eu am început să te iubesc, am început să cred că nu mai pot trăi fără tine. Putem, spune tu, să trăim fără un șantaj mic pe zi și fără unul barosan pe săp­tămână?» «Doamnă, nici pomeneală să renunțăm la șantaj, la viața noastră în belșug de la televiziune. Tu rămâi președinta televiziunii, eu manager general, tu iei vila din centru, de lângă Spitalul militar, eu pe cea din Nord, tu cabana de la munte, că-ți place la ski, eu casa de vacanță de la țară, eu BMW-ul și Mercedesul, tu Volswagenul și Peugeot-ul. Și eu am în­ceput să te iubesc, dar nu trebuie să dăm frâu liber sentimentelor. Trebuie să ne despărțim. Am cunoscut o fată mai tânără decât tine și, nu te supăra, mai deșteaptă. E suplă, e blondă și are picioare lungi. Și e ticăloasă ceva ce nu s-a pomenit» «Și ce, eu nu sunt?» «Ba da, și noi sun­tem, dar ne-am cam lăsat pe tânjală, ca să zic așa, ne-am cam culcat pe-o ureche. Avem ne­voie de sângele tânăr al ticăloșiei. Sângele ăsta îl are Daniela cea blondă. Vom lucra împre­u­nă mai cu spor. Ea va sparge ușile tuturor cabinetelor din județ cu clitorisul. Va intra în dormitoare, în cabane de protocol și-n separeuri cu camera ascunsă după ea. Afacerea noastră va cunoaște o nouă perioadă de prosperitate. Vom avea totul la picioare. Peste o săptămână vom da o petrecere cum n-a mai fost la Cornul Vânătorului. Astăzi trimitem deja invitațiile. Uite cum le-am conceput: «Domnule prefect, Cristina Gâscă, președinta Televiziunii Vega, și Marinel Albuț, manager general, au onoarea să vă invite la divorțul lor. Masa, felicitările și dansul au loc duminică,10 septembrie etc.»

În acea zi însorită de toamnă, petrecerea a fost deschisă cu dansul dintre Marinel și Cris­tina. Marinel cel buzat, cu urechile clăpăuge și barba țepoasă, era pus la patru ace, iar Cristina era de-a dreptul strălucitoare, cu o rochie lucioasă, aurie. La un moment dat, a a­părut silueta Danielei, care l-a preluat simbolic pe managerul general Marinel din brațele Cristinei, aceasta fiind pentru prima oară docilă și generoasă. Doi miniștri, trei senatori, cinci deputați, ptrefectul, președintele Consiliului Județean și toți directorii din teritoriu pri­veau cu respect impus, cu teamă și cu duioșie, mai bine sau mai prost jucată. Pe terasa marelui restaurant, invitații de marcă dansau, mâncau caviar, beau șampanie, iar paparazzi de la te­leviziunea trioului Cristina-Daniela-Marinel filmau deja cu camera ascunsă. Ofensiva de toamnă începuse.

 

Noi, amoralii

În restaurantul de la parterul cabanei de lux de la altitudinea de 1511 metri, la orele 3:00 din noapte, masa festivă era pe terminate. Pe platourile de pe mese mai zăceau ici-colo câ­teva pișcoturi, câte un șnițel, vreun pește mâncat pe jumătate, pete de icre și de muștar, apoi pahare cu diferite băuturi lăsate pe jumătate pline sau poate că pe jumătate goale. Câțiva din veteranii partidului, cei mai rezistenți la alcool și nesomn, mai discutau în mici gru­puri despre recentul succes în alegeri al partidului. „Am luat cam totul în județ, zicea tânărul și proaspătul consilier local Cosmin Mitoman, zicea el în termeni fotbalistici. Noi și Dinamo. Câini roșii până la moarte!” Și mai sorbea o gură de șampanie trezită din cupă.

Într-un colț, deputatul Gavrilă Mihuț, supranumit dictator micuț, președinte al orga­ni­zației județene, bea câte o înghițitură dintr-un pahar de coniac și privea pierdut spre o ma­să, parcă în gol. Dar nu, nu privea în gol, ci o pătrundea cu privirea pe-o femeie planturoasă care mânca alene, studiat, dintr-o mare felie de tort cu multă frișcă.

„Vă place, dom` președinte?” îl întrerupe din visare economistul Aurelian Cordoș, trezorierul partidului.

„Hm! E bună rău! Uite ce țâțe are și ce decolteu generos. Și știe putoarea că e bună, are conștiința propriei valori, ca să zic așa. Că uite cum îi merg ochii, cum îi alunecă. Are pe dracu-n ea, ce mai! E bună rău! încheie oftând recitarea Cântării cântărilor, ediția 2004, pre­ședintele județean al partidului și mai trage o înghițitură de coniac, parcă spre a-i mai trece nă­duful.

„E nevastă-mea, dom` președinte! O vreți?”

„Ei, drăcia dracului! Domnule, te rog să mă ierți! N-am știut neam... Ce înseamnă ca oa­menii din partid să nu se cunoască mai îndeaproape... Oricum, iartă-mă și ia-o ca pe un compliment, ai o soție frumoasă...”

„Nu trebuie să vă scuzați. Chiar o vreți?”

„Cum s-o iau?... Nevasta dumitale?... Domnule, ești sigur? Nu se poate!...”

„Haideți, dom` președinte, nu trebuie să vă faceți atâtea probleme. Noi, amoralii, nu tre­buie să avem astfel de scrupule. Sunt sigur că dumneavoastră sunteți om de onoare și că veți avea grijă să avansez în partid, cine știe, președinte la municipiu sau un loc eligibil la ur­mă­toarele alegeri... Deci, nu vă faceți probleme, luați-o sus, în cameră, dacă o vreți!...”

Era ora patru și jumătate în zori când deputatul Gavrilă Mihuț – dictator micuț – urca scările din lemn de stejar lustruit ale cabanei însoțit de planturoasa doamnă Cordoș. Domnul Aurelian Cordoș îi petrecea cu o privire duios părintească de la masa din colț, unde – împreună cu șeful cabanei – trebuia să tragă linie și să adune sau să scadă, să vadă cât a costat toată paranghelia prilejuită de câștigarea alegerilor. „Asta e, își zicea el, trezorierul nu știe de odihnă, nici de somn, el trebuie să aibă grijă ca de ochii din cap de banii partidului... Că, mai devreme sau mai târziu, și partidul va avea grijă de promovarea trezorierului...”

Prin larga fereastră a restaurantului de la parterul cabanei pătrundea răcoarea zorilor de vară, o răcoare puturoasă dimpreună cu ciripitul păsărilor matinale.