Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Flavius ARDELEAN

Babel

Era pe când nopțile miroseau a neputință și pe sub ferestre mai treceau Oamenii-lingură. Așa-i numeam, de-acolo, de sus, de pe acoperiș. Ni se părea că, întorcându-se frânți, în­doiți de la jumătatea trupului metalic, Oamenii-lingură adunau stropi de rouă încărcată de mi­racolul chimic, ce se petrecea undeva în spatele pădurii. Când Oamenii-Lingură se scufun­dau molcom în supele lor domestice, porneam și noi spre ultima întâlnire. Așa ne plăcea să cre­dem. Lumina adormea în spatele liceului și eu îmi așteptam tovarășii de tribulații crepus­cu­lare. Era liniște. Și chiar și aceasta se păcălea pe sine, negându-se în galopul purecilor din ra­dioul de sub mine. Era radioul doamnei D. D de la duminică. În timpul săptămânii doamna D era moartă. Duminica învia și odată cu ea se trezea la viată și radioul ei. Deci era du­mi­nică. Ei tot nu veneau. Întârziau de fiecare dată. Veneau prea târziu și plecau la fel de târziu. Gândacul pe care îl chinuiam sub palma mea de câteva secole parcă se robotizase. L-am elibe­rat și l-am aruncat în vânt. Mi-a zburat înapoi în palmă și m-am gândit: mi se pare cunoscut. Triumfam când îl plezneam în clasele mici pe bubosul ăla, până am crescut amândoi. El mai mult – eu mai deloc. Dar nu de asta mi-a amintit…

Radioul doamnei D bolborosea ceva despre furie. Asta îmi plăcea. Furia apelor… Me­mo­ria apelor… asta nu mai îmi plăcea. Îmi imaginam cu greu apa jucând Memory cu valul. Fu­ria mi-o puteam imagina. Vedeam Oamenii-lingură si Femeile-libelulă ieșind din fabrici și înotând spre casele lor de pe Olt sau de pe Mureș și mă întrebam dacă în fiecare casă care plu­tește pe vreun râu s-au strâns câte o pereche de dobitoace: doi purici, doi acarieni, doi pa­raziți, doi oameni. De același sex. Și râdeam.

Sub mine zgomotul creștea și asemenea lavei a năvălit P prin trapa din acoperiș.

– S-a trezit baba?

Ne-am imaginat-o amândoi palidă, scuipând în dreapta și în stânga cu un țăruș în i­nimă. Dar duminica era o bomboană de femeie. Câteodată chiar ne întrebam dacă nu cumva sub noi locuiește de fapt un radio imens cu inscripții rusești, suprapopulat de purici high-tech și capitaliști.

Dau din cap și îi fac loc lângă mine.

– N-au venit ăștia? vorbi P.

– E încă devreme.

– Pe dracu’ e devreme! Ce fac ăștia toată noaptea?!

Dau din umeri.

Radioul a tăcut brusc. Liniștea ne durea. Era perversă. P. se ținea să nu urle la ea.

– Nu mai pot!

– Ce nu mai poți? îl întreb.

– Aici, în orașul ăsta! Nu mai pot! Mă sufocă. Mă strânge din toate părțile. Știi că nu rezist…

– Tu stai într-o garsonieră, i-am răspuns.

– Da, dar… dar e a mea. Orașul ăsta nu! Morții mă-si! Nici tu nu mă înțelegi!

Eu râd zgomotos și ecoul se izbește de vârful copacului din stânga și obosește. Cade-n curte. P. mă înjură și-și aprinde o țigară.

– Vrei să pleci? îl întreb.

– Îhî.

– Și cu facultatea ce faci?

– Exact! Cu ea – fără ea, aceeași tocană de pește!

– Și s-a dus cu „domnul doctor P”? Ce bine suna!

– Bine pe dracu’! „Fraierul ăla de P, fără loc de muncă, care locuiește la 35 de ani cu mă-sa și o bagă la nebuni cu teoriile lui sociale”! Asta îți place?

– Gata și cu “ teoriile sociale”?

– Ga…ta! Gata! Gata cu tot! Gata cu P!

– Și-acum?

– Acum… Acum sunt T!

Râd și mai tare. P își aruncă chiștocul, mă înjură, și își mai aprinde o țigară.

– Ce-au zis, vin azi?

– Nu știu, răspund. Așa a rămas.

Radioul și-a reînceput monologul și, auzindu-l, începusem să ne simțim mai bine. Deodată însă tace.

– Ce dracu’…

– O fi obosit, îi tai vorba.

– Bă, auzi aici, dacă nu vin ăștia în zece minute, eu mă car. Și-așa nu prea mai văd rostul!

Tăceam. Mă simțeam jignit. Până la urmă eu fusesem cu ideea să ne întâlnim acolo în mod regulat și să ne jucăm Jocul. Și a funcționat. P e însă primul care a dat drumul gându­lui pe care îl împărtășeam cu toții. Rușinea se transforma cu pași repezi în teamă.

– A funcționat…

– Ei, a funcționat! La mine nu, răspunde P aruncând o privire peste marginea aco­perișului. Hai, că-i vad.

– Și-atunci de ce ai tot venit?

– Păi, și ce era să fac, să dorm? Mă gândisem că poate mai aducem și noi ceva fete. Dar nu! Cu filozoful din tine si cu homosexualii ăștia doi n-ai ce face. Și a izbucnit violent în râs în timp ce Frank deschidea trapa. Frank era de un an în România. Venise din Germa­nia cu familia și vrând-nevrând a trebuit să rămână. Nu prea ne-a interesat ce fac ai lui și el aici și, cu toate că ne aveam bine, din noaptea aceea nu am mai auzit nimic de el.

În urma lui urca cu greu și Piticu. Avea, la cei douăzeci de ani ai săi, o înălțime de doi metri și ceva și peste o sută de kilograme. Sticlele de vin, vreo patru, ascunse pe la subțioară pă­reau minuscule pe lângă el. În sfârșit eram toți. Mi-era greu acum, știind ce gândea P. Piticu a deschis cu o poftă nebună toate cele patru sticle, a înghițit lacom vreo jumătate dintr-o Grasă și abia apoi, trântind sticla în fața noastră, a început:

– Te salut, P Iar ești șucărit? Hai, bea si dă-i drumul.

Era rândul lui P să înceapă.

Cu toții ne-am aprins o țigară și am tras câte o sticlă lângă noi. Doar Frank avea bri­chetă și, din inerție, când am aruncat toți chibriturile peste marginea acoperișului, a aruncat și el bricheta. Izbindu-se de balconul doamnei D, ne-am uitat sec unii la alții și-am pufnit în râs.

– Scheisse! râde Piticu.

– Da… Scheisse! răspunde Frank uitându-se în gol. Era a lui taică-meu.

– Lasă că-și ia alta. Are bani, răspunde sec P.

– Taci și dă-i drumul!

Ne-am lăsat pe spate și tot ce se mai auzea era tutunul arzând sub dictatura plămânilor noștri și valurile de vin lovind când buzele noastre, când fundurile sticlelor.

… era noapte… Focul lumina fiecare față așezată în cerc…

Frank avea întotdeauna nevoie de mai mult timp.

… erau mulți… așezați în jurul Focului… printre femei și bărbați copiii se jucau cu zeci de animale și Focul era mare și încălzea, se adunau acolo de secole și secole, dar de data asta simțeau ceva ciudat…

P se gândește și, ca să scape ușor, repetă:

… nu simțiseră așa ceva până acum, simțiseră că animalele cu care se jucau în jurul lor nu mai erau munți, nici tufișuri, nici copaci, doar beznă în Grădină și șoaptele dansau pe Foc și leii erau neliniștiți, cuvintele adormeau și toți se urmăreau cu privirea, era acum greu să-și aducă aminte de vremurile de demult și se făcea frig și tot mai frig și animalele se uitau la oameni și nu mai înțelegeau, se lăsau chemate, dar nu mai auzeau și a rămas doar Omul acolo în Noapte lângă Foc și aerul se răcea, era târziu, dar niciodată nu mai fusese atât de târziu și frigul le lua copiii și îi adâncea în somn și Omul se uita la Om și nu știa să zică ce îl roade la degete și la urechi erau limitele, erau marginile, se lăsau simțite și ardeau conturul Omului, se speria, nu știa ce-s limite, nu știa durere, se căutau cu privirile, dar parcă nu se mai găseau, se țineau de mână, dar parcă nu se mai simțeau și Focul tot creștea și Frigul creștea și el și venise Timpul și Timpul se simțea, era acolo și din afară Timpul s-a strecurat în Om și Timpul a început să nască gânduri, temeri, frici ascunse și idei cât boabele de grâu ce creșteau galopând în capul Omului și capul creștea și pieptul scădea și Omul nu mai era de văzut și Focul tot creștea, dar Frigul nu lăsa și Omul s-a gândit să acopere Focul că Focul face Frig și-au luat lopeți și au aruncat bălegar pe Foc și Focul a tăcut, dar a mocnit sub mun­tele împuțit și a fost întuneric și Omul s-a liniștit și s-au ridicat și toți în gloată au plecat bâj­bâind prin beznă până la marginea Grădinii și acolo au dat de un Zid…

 

Liniște. Frank urmă:

– …Un Zid… repetă Frank… un Zid…

– Da, un Zid, strigă P. Mai departe!

Frank, cu glas moale: Nu pot…

– Cum nu poți? ripostează P Ce-i după Zid?

– Nu știu! Nu știu! Nu știu! Gata!

Piticu se uita la mine mirat.

– Încearcă tu, îi zise lui P.

P se ridică și se gândește.

– Morții mă-si! Nu pot! Nu știu!

Tăceam. Nu ne puteam uita unii la alții. Stelele se arătau goale pe cer. Cerul era plin de nuduri. Și noi nu ne puteam duce, pentru prima oară, povestea la final.

– Piticule? întreb eu…

– Nu știu, bă, nu știu…

P și-a aprins o țigară și a coborât prin trapă. Un minut mai târziu îl auzeam jos în cur­te, lângă măr, țintind cu pietricele un burlan. Nimeni nu îndrăznea să zică nimic. Nu ne pri­veam în ochi și pentru prima oară parcă nu ne cunoșteam.

Deodată l-am auzit pe P vorbind cu cineva. Frank se aplecă peste margine:

– E gagică-ta! Hai, Piticule, să-i lăsăm.

Piticul și-a aruncat țigara și dădu pe gât încă o jumătate de sticlă de vin. Bolborosi ceva și dispăru și el prin trapă. Nu era „gagica” mea. Așa le plăcea lor să zică. De emoții nici nu mă puteam întreba ce caută acolo, la ora aceea și în secunda următoare s-a așezat lângă mine.

– Ați terminat? m-a întrebat.

Tot ce-am putut spune a fost:

– Unde-s ăștia?

– Jos în curte. Chinuie o pisică.

– N-am putut.

– Hm… Cine?

– Noi… toți… nici unul. N-am putut termina.

– M-am întrebat întotdeauna cum reușiți. Se zvonea prin cafenea c㠄refaceți lumea” sau așa ceva, doar prin cuvânt, și-am vrut să văd și eu.

– Ei bine, ai întârziat.

– Și unde v-ați oprit?

Până să fi terminat întrebarea am prins-o de gât și am sărutat-o. Ea și-a strâns brațele în jurul meu și nu ne-am oprit din sărutat până când nu și-a încolăcit picioarele în jurul șol­durilor mele. Și stelele dansau deasupra noastră și glasul celor de jos răsuna în dansul nostru umed. Apoi ne-am oprit. S-a îmbrăcat repede și după ce i-am dezlipit un chiștoc presat de pe spate, mi-a zâmbit.

– … noi! am izbucnit.

– Ce noi?

– Ha! Noi… noi, în spatele Zidului! Ha!

M-am îmbrăcat din două mișcări și am coborât împreună. Ceilalți erau deja pe stradă. Le auzeam glasul. Când am ieșit din curte m-au strigat. Ne-am întors amândoi și i-am privit. Erau departe și îi auzeam bine. Dar nu mai înțelegeam ce spun. M-am uitat la ea. Apoi la ei. Era de parcă cineva ne-ar fi amestecat limbile. I-am privit timp de un minut în timp ce ei în­cer­cau să-mi explice ceva. Apoi am luat-o de mână și am plecat.

Mirosea a vin și a flori de măr.