Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Florin ARDELEAN

Fotograme din Rai

I

 

1.

Dumnezeu s-a decis s-o facă pe Eva din coasta lui A­dam, într-o zi ploioasă. Poate pentru că pe Adam l-a fă­u­rit într-o zi solară. A migălit la operă, El însuși sedus de for­ma ce-a făcut po­sibil viciul. Cum nu i-a fost de a­juns materialul, S-a gândit să nu risipească nimic. După ce primul locatar al  Raiului s-a tăiat împrejur, Domnul a găsit de cuviință să se distreze. Din mi­ca materie excizată a plămădit clitorisul Evei. Proverbul așchia nu sare de­parte de trunchi, a­chiziție mult mai târzie a geniului po­pu­lar, și-a găsit astfel o aplicație cât se poate de voluptoa­să.

Era spre amurg și toate au apucat să trepideze. Cu spai­mă, Tatăl a avut intuiția că orice păcat poate avea o scu­ză temeinică.

 

2.

Lui Adam i s-a facut somn. Dumnezeu era cufundat în drama teodiceei. Eva avea chef de zumbăială. A văzut o îngereasă mai nurlie, sub un măslin, cu țâțele expuse la soare și cu pi­cioarele vag desfăcute. Aripile nu le-a observat. Pesemne, nu vezi decât ceea ce e de văzut.

— Ce faci?

— Mă relaxez, îi răspunse îngereasa provocatoare.

I s-a făcut. S-a apropiat. Pofticioasă fiind, a uitat de avertismentul Domnului, să nu muște niciodată din ceea ce i se oferă, s-a aplecat și a mușcat-o de sfârc. Un spasm – primul din preistoria erosului. A simțit că-i place a­tât de mult! Adam s-a trezit spre amurg. Fără nici o trebuință. I s-a întâmplat de-a căscat prima oară…

Întâmplarea a avut o consecință dramatică: în a­ceeași zi, Domnul a decis ca toate în­ge­resele să fie la fel – în afara aripilor, nimic nu mai era vizibil.

 

3.

Era înspre amurg. Șarpele filosofa cu heruvimii despre viclenie. Eva terminase de fiert ter­ciul pentru ci­nă. Adam s-a așezat la masă, flămând. Era frânt.

— Ai avut o zi bună?, se interesă Eva.

— Da. Cred că da, ezită, totuși Adam.

În ziua aceea a descoperit cum se făurește furca. Din neatenție, o strachină a alunecat și s-a făcut țăndări. E­va s-a aplecat și Adam i-a văzut fructul copt. S-a ridicat, ră­vășit, dornic de împreunare. Dar Dumnezeu i s-a arătat și, printr-un gest, l-a obligat la înfrânare. Atunci, chiar a­tunci, s-a auzit primul oftat al bărbatului, dar și cel dintâi surâs al femeii. Disperat, Domnul abia aștepta să se coacă merele.

 

4.

Sfântul Petru plivea un strat cu morcovi. Adam în­văța tabla înmulțirii, sub atenta su­pra­veghere a doi ar­hangheli. Fusese o zi cu totul plăcută. Vreo 28 de grade la umbră, ostrovul plin-ochi cu păstrăvi delicioși, iar Dum­nezeu terminase de împachetat. Trebuia să plece, într-un control, la un Înger despre care orficii din rai spu­neau că va fi un Decăzut.

— Ce sunt aceia, Sfinte Petru?, întrebă galeșa Eva, în bikinei din ace de ienupăr.

— Morcovi, Preacinstit-o.

Și puse Sfântul mâna și smulse doi-trei. Eva, vă­zându-i, păli. In noaptea ce-a urmat a a­vut primul vis. Mar­chizul de Sade i s-a arătat, cu scârboșenii felurite.

 

5.

Ploaia cădea în valuri, calmând toropitoarele ore ale amurgului. Stăteau pe verandă și admirau grădina E­de­nului, absorbind cu lăcomie micul potop.

— Hai!

N-a mai apucat să-i răspundă. Eva l-a tras pe mij­locul aleii. Ploaia cădea peste trupurile lor. Înfiorați, se bu­curau și chiuiau.

— E minunat!, exclamă Adam.

Picăturile îi provocau Evei dulci fioruri, ca într-o îm­brățișare a cărui dor neștiut îl gesta. Adam intră în e­recție, fără ca el să știe despre ce este vorba. Abia când a atins-o a simțit că e ceva în neregulă. Avea, tocmai atunci, intuiția neregulii fabuloase. Îl strânse de mână.

Chiar în clipa aceea s-a auzit ceva bu­buind. Spe­ri­ați, s-au refugiat pe verandă. Din pri­ma îm­bră­țișare fără pă­cat s-a ivit tunetul.

 

6.

Erau, amândoi, pe un tăpșan semănat cu trifoi, cam de un hectar. Adunau nutrețul us­cat și făceau mici că­pițe. La un moment dat, se arătă Domnul.

— Ce faceți, fiii mei?

— Adunăm nutreț, pentru capră.

— Ți-am adus un dar, a zis, adresându-se Evei.

Apoi, Domnul a scos un fel de șorțuleț din frunze de palmier, cu care a încins-o, pe la mijloc. A luat de­ci­zia doar pentru că Lucifer prea dădea târcoale Evei, du­pă ce a făurit-o în chipul atât de bine cunoscut. Adam se re­zăma în furcă. Nu primi nimic. Dar din clipa a­ceea, pri­virile lui căutau mereu să deslușească ceea ce fusese, prin grație divină, acoperit.

Cu știință sau nu, Dumnezeu fusese un agent pro­vocator. Primul dintr-o serie cu totul re­probabilă.

 

7.

Adam și Eva se odihneau pe niște stânci, mai sus de coliba în care locuiau. Toată ziua au făcut curat. Urma un fel de inspecție sanitară a îngerilor care aveau sub con­trol starea de să­nătate a Paradisului. Umbrele începeau să se lungească. Era plăcut sub tei.

N-au văzut că la 50 de metri, spre dreapta, pe o stâncă mult mai înaltă sta un vultur. Dintr-o dată, se înălță și după un scurt planaj, reuși să prindă în gheare o nevăstuică. După ce se așeză pe locul dinainte, cu cio­cul o omorî și apoi o mâncă. Adam privi îngrozit.

În Rai, deși era interzis vânatul, sub orice pretext, as­tfel de scene erau mult prea dese.

— Ce cumplit!, spuse Adam.

— E fascinant!, murmură, sedusă, Eva.

Înainte ca altceva să-i provoace plăceri, oarecum în­grijorată constată că, în chip cu to­tul ciudat, cruzimea o umecta.

 

 

 

II

 

1.

Tocmai se dădea în folosință mica grădină din zo­na eucaliptului. Câmpiile Elizee erau scăl­date de un soare generos. Inaugurarea cascadei a trebuit amânată pâ­nă spre amurg. Dumnezeu avusese de rezolvat un di­fe­rend între cârtiță și șobolan, în privința mirosului specific.

Trâmbițele sunară, apa porni și cascada deveni funcțională. Prezent la festivitate, mă­garul, din pricina e­mo­ției avu un puseu de erecție. Eva era uluită. Tot sânge­le îi năpădi în obraji.

— Doamne, trebuie făcut ceva, îi șopti un înger vi­gi­lent Preaputernicului.

Un zâmbet subțire îl liniști.

— Nu-ți fă griji. Am vorbit cu șarpele!

 

2.

Voioasă, Eva ciugulea dintr-un măr, chiar la gardul ce despărțea raiul de un canion sterp. Era atât de cald încât a rămas în pielea goală. O ciudată mâncărime o determină să-l în­trebe pe Adam:

— De ce îmi place atât de mult să mă scarpin?

— Pentru că suntem zidirea lui Dumnezeu.

— Da, dar plăcerea e doar în anumite locuri.

— Bine. Mâine îl voi întreba pe Tatăl.

A fost prima replică de om agasat. Se înnopta.

 

3.

Pământul tocmai se zvânta, după mica vijelie de la ora cinci. Câteva falange de îngeri a­dunau crengile de ulm și paltin, smulse de vânt. Era răcoare. Dar Eva avea sufletul tulburat. Sta pe verandă și se îndemna să aibă curaj.

— Ce-i?, o întrebă, absent, cu gândul cine știe unde, Adam.

— Tu știi că eu am o tăietură adâncă, aici, la încheietură?

— Da? De un’ să știu. Eu n-am. Cât de adânc ești tăiată?

— Foarte adânc. Am căutat cu degetele și n-am dat de capătul ranei.

— Vezi, ți-am spus să nu alergi printre hățișurile cu mă­cieși. Te-ai zgârâiat...

S-a întors apoi, Adam, la treaba lui - împletea o ro­gojină.

 

4.

S-a dus Adam în fața Domnului și a zis:

— Doamne, Eva a început să pună întrebări.

— Când? Încearcă să-ți aduci aminte dacă te în­trea­bă dimineața, înainte de micul de­jun sau seara, înspre asfințit.

S-a gândit Adam. După un ceas, fuga în fața Domnului.

— Spre asfințit, Tată!

Dumnezeu s-a încruntat de s-au ivit norii înspre munții cei semeți, din pustie. Adam s-a ales cu prima lui cu­tă pe frunte. Trei zile a avut febră.

 

5.

Toată ziua s-au bronzat, în preajma cascadei celei noi. Trupurile lor bronzate trezeau in­vidia animalelor. Mai cu seamă, șarpele sâsâia, dându-se important. Pro­fită de faptul că Adam trebuia să dovedească o oarecare diaree, din cauza lubeniței mâncată, ieri, după asfințit. Se încolăci, la un metru de Eva.

— De ce ești tu altfel decât Adam?

— Dar nu sunt altfel decât el! Suntem făcuți de a­celași Tată.

Râse șarpele, apoi se încolăci pe trunchiul unui ju­gastru.

Când veni Adam, fu privit de-o altă Evă.

A fost, prima privire de femeie sub soarele ce căuta linia purpurie a orizontului.

 

6.

Nu se știe cum, Adam și Eva au ajuns în preajma Po­mului Interzis. Poate doar ră­tă­ceau, plictisiți din cauza a­celei după-amiezi cu totul banale, poate, dinadins. Eva fă­cuse astfel încât să ajungă acolo. Nimeni nu va ști vreodată.

— Acesta e Pomul Interzis, a spus Adam, indicând cu degetul spre măr.

— Avem voie doar să-l privim.

— Da. Hai să mergem în serele cu ferigi.

Când să o ia din loc, cu totul neașteptat, Eva a în­trebat:

— Ce e acela “interzis”?

Zâmbetul ei viclean l-a făcut pe Adam să tresară. As­tfel s-a născut îngrijorarea bărbă­tească. În același timp cu lașitatea.

 

7.

Adam își făcea siesta. Doi papagali se hârjoneau, la nici zece metri, în păpurișul he­leș­teului. Norii albi de­se­nau un cer pașnic. Câteva resturi infime îi rămăseseră între dinți. Îl e­nerva pentru că unghiile nu puteau rezolva deranjul.

Doi pui de crocodil leneveau pe nisipul fin, uscat ca sarea. Tocmai atunci Eva ieși din o­daie.

Adam o văzu:

— Ce propui să facem diseară?, fu întrebat.

Consternat, era să cadă din hamac. Nimeni, nicio­dată nu-l iscodi cu privire la clipa ce va veni.

Se abținu, dar îi mai aruncă o privire. A fost pri­ma din șirul infinit al privirilor piezișe.

 

 

III

 

1.

Lucifer bântuia pe Câmpiile Elizee. Nu avea stare, ceva îl imboldea, ca și când o misie obscură își aștepta îm­pli­nirea. O văzu pe Eva. Își aranja părul.

— Bună seara, intră în vorbă îngerul

— Bună seara, îi răspunse.

Lucifer se așeză lângă ea, în iarba invadată de menta sălbatecă. Poate parfumul acela i-a dat curaj, a în­tins mâna și a smuls un fir creț din smocul pubian al fe­meii neprihănite.

— Au! Ce faci?

— Nimic. Dar astfel sunt sigur că nu mă vei uita ni­ciodată. Vor trece mileniile și flocul acesta îmi va fi ză­log prețios.

Apoi plecă, într-ale lui. Mai avea cu șarpele o vor­bă-două. Adam tocmai aprindea feli­na­rul.

 

2.

Eva se scălda, de-o oră bună. Asfințitul începea să ră­corească iezerul. Pielea Evei era pli­nă de stropi cristalini. Lucifer o pândea dintre niște tufe de pipirig.

— Îți place să înoți?, o întrebă.

— Da. E minunat.

— Adam?

— Repară acoperișul. Stuful a fost ciuruit de mierle.

Lucifer se apropie și îi mângâie pântecele ud. Cu de­getul arătător al mâinii drepte de­se­nă ceva. Se uită în o­chii Evei și simți că i se tulbură condiția îngerească. Eva se întoarse. În a­murg, litera P era atât de vizibilă pe acea piele paradisiacă. Până se culcă, o crustă solzoasă se in­sta­lă sub sâni, pe conturul desenat de Lucifer.

 

3.

Cinară în tăcere. O ploaie măruntă se porni, ca din senin. Adam se bucura. Va putea dormi mai lesne, că­ci nu va fi o noapte apăsătoare.

De niciunde, se ivi Lucifer. Se așeză pe al treilea sca­un, ce, dacă e să fim logici, nici nu existase până la a­pariția lui.

— Ce faci, Adame?

— Nimic.

Lucifer dispăruse cam la fel cum se ivise. O buf­niță câsca larg ochii, în pinul cel falnic.

— Oooooo!, se auzi, ca un șuier.

Eva se uita la Adam. La ceva anume din Adam!

— Ooooooo!, repetă Eva.

Când văzu, la rându-i, Adam izbucni:

— Nu-mi plac vizitele îngerilor. Mai ales seara.

Mădularul lui, semeț, despicat, pleșuv, se ițea că­tre Eva. Amândoi au avut o noapte albă. Din nesomnul Evei s-a născut melancolia. Din veghea lui Adam, spaima.

 

4.

— N-am văzut pe fața raiului un neghiob mai ma­re, zise Lucifer, arătând cu capul spre Adam, ce sădea niște tufe de iasomie.

— Crezi?, îl ispiti, rânjind, șarpele

— Nesmintit! Nu știu de ce trebuință i-a fost Dom­nu­lui.

— Dar Eva?

— O splendoare, târâturo! O minunăție...

— Știu că Atotputernicul însuși a fost îmbujorat când a isprăvit-o.

— Crezi că a făcut-o pentru Adam?

— Dar pentru cine, Lucifer?

— Ei, pentru cine! Întortocheate sunt plăcerile Dom­nului...

Șarpele a fugit îngrozit, în hohotele îngerului. Așa s-a născut bârfa, în absența intimă a femeii.

 

5.

Eva mânca dintr-un piersic fructe zemoase , cu un gust dumnezeiesc. Adam, mai încolo, scobea într-un tei o copaie pentru rufe. Lucifer se aplecă spre urechea Evei, în timp ce cu unghia îi admonesta, delicat, șoldul.

— Mă lași să  mușc și eu?

Tresări. Simți apoi palma îngerului pe șoldul fra­ged. O furnica, tulbure, pe suflet.

Îi dete.

— Ce bun e!, spuse Lucifer cu mulțumire.

— Mă bucur că-ți place, spuse și Eva, destul de alb.

— Și pentru că ești atât de generoasă, trebuie să-ți spun că altceva este cu mult mai dulce decât fructul acesta.

Curioasă, privind spre Adam ce era prea cufundat în lucru pentru a vedea urzeala lor, Eva îl întrebă, din pri­viri.

Atingându-i pântecele motov, Lucifer îngăimă, in­trând în rut:

— Păcatul, păcatul...

Soarele scăpăta, lungind umbrele.

6.

O zi ca oricare alta. Paradisul își etala frumusețea, gra­ția, armonia. Căprioarele păș­teau, muflonii ciu­guleau, cerbii boncăneau. Tocmai asta îl plictisea. Se sim­țea nefericit, pradă unui colț de rai care nu-l ispitea.

Vagabonda, când, în sfârșit, Lucifer a zărit o tufă de trandafiri, cu trei boboci ofiliți. Simți că renaște. Îi ve­nea să chiuie, iar aripile i-au devenit fluorescente.

După ce s-a desfătat, cam o jumătate de oră, în gră­dinile serafimilor, dinspre Apus, a des­coperit un arici le­șinat. A simțit, iarăși, cum îi bate inima, cum bucuria îl inundă și e gata să-l laude pe Domnul!

Nefericit destin, chiar în Paradis să fii împotriva firii.

 

7.

Lucifer trăgea un pui de somn, lângă niște sconcși, pe o grămadă de gunoi, lângă gardul cel mai în­depărtat al raiului, dincolo de văgăunile ce vor fi, mai târ­ziu, căile de acces către Infern.

Obosit. Ar fi plecat oriunde, ar fi făcut orice, nu­mai să nu fie obligat să clameze per­fec­țiunea, iubirea, co­muniunea. Nu se poate să nu se ivească, de undeva, o cât de mică o­cazie, gândi cel ce odată fusese preferatul Atot­puternicului.

Trist, se gândea că se face seară și trebuie să mear­gă la Apel. Sfântul Petru îl privea cu acei ochi buni, care-l scoteau din pepeni. Se săltă în două picioare, fără a se folosi de aripi. Îl o­ripilau. Când se șterse de resturi, pe spate și întoarse privirile, constată un lucru cu totul ini­maginabil. Undeva jos, începea să-i crească un fel de co­diță, în prelungirea a ceea ce anatomiștii de mai târziu vor numi șira spinării.

Era salvat...