Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Varga GÁBOR

Mesajul Araratului

„Martori ai atâtor suferințe / Dealungul secolelor cum de ați rămas / Așa de curate și frumoase / Până când lumea restrălucea.”

                                                  (Silva Kaputikian: Ochi armenești)

 

„Shadu rahem Hayastan kam!” dicta în telefon cu o voce mirată Varujan Pambuccian tra­diționalul salut armenesc după ce îl anunțaseși, în drum spre Aeroportul Otopeni, că peste câteva ore vei zbura la Erevan. Parcă-l și vedeai cum strânge sprâncenele lui bogate și lea­gănă barba stufoasă la auzul acestei vești desigur măgulitoare pentru urechea sa... Ultima dată v-ați întâlnit pentru o scurtă strângere de mână la Palatul Cotroceni, cu ocazia vizitei oficiale în România a președintelui armean Robert Kocharian; atunci a avut loc, printre multe al­tele, și semnarea acelui protocol de colaborare prin care oficiile de brevete ale celor două țări se angajau la un schimb reciproc de experiență și în urma căruia această conexiune de mult planificată a putut fi și realizată. Deputatul parlamentar al minorității armene consemna atunci cu o deosebită plăcere prezența ta la acel eveniment; cele petrecute atunci acolo re­prezentau cu siguranță o încununare și a eforturilor sale personale îndelungate. Tocmai de a­ceea ți-ai putut permite să-i adresezi fără prea multe menajamente rugămintea transmiterii, înainte de plecare, a câtorva saluturi protocolare armenești – printre care și al celui „Am ve­nit cu o  deosebită bucurie în Armenia!”, citat mai înainte.

Iar acum stai aici, în aeroportul recent reconstruit de la Schwechat și, cu toată ră­bufnirea din subconștient a numelelor atâtor și atâtor familii istorice ardelenești de origine ar­meană: Kapdebó, Patrubány, Lázár, Hollóssy-Corvin, Bogdanovici, Jakobovits, Lászlóffy, etc., a imaginii bisericilor armene de la Gheorghieni și de  la Gherla, sau a strofelor dureros de frumoase ale poetului Kányádi Sándor – „și cine mai înțelege de pe marmura / mohorâtă înscripția armeană?” -, așteptând avionul ce va decola exact la miezul nopții, repeți cu obstina­ție cele câteva fraze protocolare puse în mare grabă pe hârtie acum câteva ore: „Barev dez! Es shat urakhem mer handipman dzes ev dzer ashatakitsneri het” (adică: „Vă salut! Am așteptat în mod deosebit întâlnirea cu Dvs. și cu colaboratorii dvs.”)... Afară, în lumina apusului de soare, aterizează una după alta păsările gigantice sosite din toate colțurile lumii, purtând de obicei sigla companiei Austrian Airline; difuzorul transmite din minut în minut, într-o engleză imperceptibilă pentru tine, câte un mesaj de o maximă importanță; bezna își în­tă­rește dominația din ce în ce mai bine; boutiq-urile de souvenir-uri se închid unul după altul; clienții fideli părăsesc pe rând berăriile și cafenelele din jur, rămânând pînă la urmă în tot sec­torul de tranzit practic doar pasagerii ultimelor trei curse.

La marginea Vienei se însera...

„Armenia, oficial Republica Armeană, Armen Hayastan, sau Hayastani Hanrapetut’yun, țară caucaziană, fostă republică a Uniunii Sovietice, moștenitoarea unei regiuni străbune a Asiei Sud-Vestice. Deși granițele Armeniei istorice s-au schimbat considerabil, Ar­menia antică se întindea pe teritoriul actual al Turciei nord-estice și al Republicii Armene. A­ceasta din urmă este cea mai mică țară dintre cele trei state caucaziene (Georgia, Azerbeigean, Armenia) [...]La nord și la est Republica Armeană are graniță comună cu Georgia și cu Azerbeigean, pe când la vest cu Turcia și la sud-est cu Iran. Enclava azeră Nahicevan se în­tinde la sud-vest. Capitala Armeniei este Erevan. Are o suprafața de 29.800 km. Locuitori (e­valuare din 1996): 3.765.000.”

(The New Encyclopaedia Britannica, 15th edition, London, 2002)

Ca peste doar câteva ore, târându-te seminăucit spre fereastra  de la etajul doi a Ho­telului Europa, imaginea apărută în fața ta să aibă un efect  atât de șocant, încât senzația pa­no­ramei din retina să alunge în fracțiuni de secundă și ultimele rămășițe ale oboselii acumu­late în timpul nopții. Memoria ta încă mai păstra destul de vie peripețiile drumului de peste trei mii de kilometrii recent parcurs, impresiile negative ale sosirii din zori: imaginea aeropor­tului abia iluminat cu tuburi de neon murdare, mirosul jegos al salonului de sosire, atmosfera penibilă a controlului ultra-lent de pașapoarte; interogatoriul impertinent în limba rusă pri­vind scopul și durata sejurului tău, așteptarea îndelungată de pe lângă o banda rulantă abia funcționabilă. Și încă secvențele primare de sub geamul tău contribuiau și mai puternic la această impresie generală de jale: mulțimea unor cocioabe abia acoperite cu table ondulate, unele dintre ele aflându-se chiar într-o stare avansată de semidărâmare, amestecate cu moș­tenirea arhitecturală a defunctului regim sovietic, blocuri tip de șase-șapte etaje având ten­cuiala bine uzată, iar în apropierea ferestrei tale, abia la o lungime de mână, descoperi ba­lan­sând-se  un veritabil stâlp electric, cu o cutie de distribuție ruginită și devastată, cu cabluri des­făcute și cu ciuperci de suport cu porțelanul spart – percepția panoramei din zare răsplă­tea deplin pentru absolut tot.

Deoarece pe fundalul unui cer senin, cu un albastru-deschis rar întâlnit, se înălța, stră­lucea, într-o nuanță albă-orbitoare, se ridica în fața ta, ca o biserică gigantă - muntele sfânt ale tu­turor armenilor: Araratul. Acel munte uriaș, cu o înâlțime de peste cinci-mii de metri, pe vâr­ful căruia, conform celor relatate în Biblie, s-a împotmolit odinioară barca tătucului nostru Noe. Acel vulcan imens, stins, cu două piscuri distincte, acoperit cu gheață și cu zăpadă e­ternă, care este punctul de plecare al atâtor și atâtor teorii moderne despre catastrofa mondială și al legendelor clasice caucaziene. Acel punct de pornire de unde omenirea a putut să re­înceapă cândva repopularizarea Pământului.

— Barev tesang! – te salutau cu deosebită căldură gazdele tale peste câteva minute în ho­lul hotelului – Wellcome to Armenia! Wellcome to Yerevan!...

„Eu sunt Masrop Mastots... Patria mea a fost sfărâmată în bucăți de vicleanul Bi­zanț și de împărăția persană. Și nici sabia lui Tigran cel Mare, nici crucea și nici opaițul lui Grigore Iluminatorul nu au putut salva țara nostră până când nu am reușit să-l scriem în limba armeană, cu litere armenești...”

(Gevorg Emin: Pelerinul eternității)

„Scrisul armenesc este un scris special dezvoltat în sec.al 5-lea pentru limba armeană, fiind utilizat până-n prezent. Având probabil puternice influențe grecești, originea sa se găsește în abecedarul Pahlavi din Persia. Pe baza datinilor locale literele armene au fost descoperite la începutul sec. al 5-lea de Mesrop Mashtots, la comanda lui Isac (Sahak) cel Mare, în greacă Rufanos, cel mai înalt conducător al bisericii apostoliene armene. Cu ajutorul școlii de traducători întemeiate de Isac a fost transpusă Biblia în noua scriere. Cele mai vechi documente armene cunoscute  datează din sec. al 9-10-lea.”

(The New Encyclopaedia Britannica, 15th edition, London, 2002)

„Eu sunt aces scrib tânăr și bătrân, care am copiat în celule întunecate la lumina opaițului cu litere grijulii manuscrisele și cărțile ce tratau perioadele dificile ale vieții mele. Mâ­na mea va putrezi, dar literele mele vor  supraviețui – spuneam în acele zile, căutând con­solare sufletească. Și chiar dacă mâna mea s-a făcut praf, scrisul meu secole-ntregi a su­praviețuit.”

(Gevork Emin: Pelerinul  eternității)

Chiar de la începutul urcușului pe impunătoarea scara a Matenadaran-ului, în­cli­nând respectuos capul în fața statuii monumentale a lui Mesrop Mashtots, acest geniu ale spi­ritualității armene, știai foarte bine că în curând vei avea parte de o nu oarecare aventură cul­turală. Gazdele tale îți dozaseră din timp toate acele cunoștințe care erau absolut necesare pentru această vizit㠖 de exemplu acea informație referitoare la cifra de două sute de mii de ma­nuscrise, dintre care unsprezece mii de o valoare inestimabilă, în limba armeană, Matenadaran-ul devenind astfel una din cele mai mari arhive ale umanității, un veritabil tezaur al cul­turii universale, unde condițiile de depozitare sunt de maximă siguranță, iar dezvoltarea a­cestui fond este cea frumoasă expresie a sentimentului de solidaritate a națiunii armene, etc., etc. - , totuși când ai reușit să te stecori printre imensele columne dinăuntru și în cinstea dis­tinsului oaspete venit din Occidentul îndepărtat (ai ajuns s-o trăiești și pe asta!) pânzele de pro­tecție îngălbenite erau ridicate una după alta de pe sticlele securizate ale casetelor de ex­punere, dezvăluind imaginile manuscriselor și codexurilor vechi de peste șapte-opt sute sau chiar de o mie de ani, deodată te cuprindea un sentiment unic de  respect. O stare foarte rar în­tâlnită, de admirație culturală... Lumea colorată a miniaturilor și inițialelor expuse prezenta un amestec unic al artelor grafice orientale și occidentale, un amalgam specific al contem­pla­ției creștine și a celei mohamedane, o îmbinare absolut surprinzătoare de a cărei existență pînă-n prezent habar n-aveai. O lume unde ai putut identifica la fel de ușor ornamentica ve­ge­tală de origine persană cât și stadiul artei figurative vest-europene datată din vremea feuda­lis­mului timpuriu, din epoca cruciaților. Iar când ghidul tău personal a început să po­ves­tească, într-o engleză perfectă, datele de realizare a manuscriselor evanghelice expuse: 887, 1038, 1211, 1224 – de  prima cifră chiar te interesai de două ori -, în sufletul tău apăru deodată un amestec ciudat de recunoaștere și de invidie. Ce societate distinsă a existat odinioară aici, trecea prin mintea ta, ce lume unică, care a reușit să asigure condiții proprice pentru realizarea acestor capodopere! Ce impunătoare cultivare comună a credinței și a frumosului s-a dezvoltat aici, în acest colț de piatră al lumii, bântuit de soartă! Și când!... Încercănd deslușirea literelor armene milenare îți aduceai deodată aminte de prima traducere în limba ma­ghiară a Bibliei, făcută de Károlyi Gáspár chiar pe meleagurile tale natale – la mijlocul se­colului al 16-lea!...  Iar aceștia aveau deja în primul deceniu al secolului al patrulea propria lor Sfîntă Scriptură armenească!...  Atunci când Hieronymus (alias Sfântul Ieronim) abia se chi­nuia cu traducerea Vulgatei în limba latină!... Biblie proprie și scris propriu de o mie cinci su­te de ani! Care nație din lume mai poate să se mândrească cu așa ceva?...

Iar când prin prezentarea primului incubul armenesc, a unui volum mic cu pagini în­găl­benite editată în 1512 la Veneția, a venit răndul litereror tipărite, la auzul datelor înșirate pur și simplu ai rămas cu gura căscată: Lvov-1616, Milano-1621, Paris-1633, Amsterdam-1660, Leipzig-1680, Londra-1736, Ecimiadzin-1772, Madras-1772, Trieste-1776, Sankt Petersburg-1781... Ce dispersare spectaculoasă în întreaga lume! Și ce efort supraomenesc ca și în situa­țiile cele mai disperate ale diasporei culturale ca în limba maternă și credința strămoșească Scrisul și Graiul să fie păstrate și predate mai departe! Și ce admirabilă ținere de seamă față de celălalt! Ce conștientă acordare de atenție!... Chiar că am avea ce învăța de la ei, din a­ceastă soartă a cărților și manuscriselor exemplar adunate, și noi, toți care ne-am răspîndit în toate colțurile lumii! Chiar că am avea ce învăța din istoria acestei arhive lipite de stâncă! Da­că altceva nu, măcar atât, că nu există viitor fără respectarea valorilor trecutului!..

— The culture remain! – șoptea cu voce răgușită una dintre gazdele voastre, văzând pri­virea ta impresionat㠖 Everythink remain!...

Ce puteai  răspunde la acest loc comun atât de banalizat altădată acasă, decăt să dai din cap...    

                          „În scrumul răcit găsind totuși jar

                          La flacăra născută din nou mă încălzesc.

                          Trezindu-i pe ai mei îi întreb iar,

                          Ascultând răspunsul iar mă odihnesc.”

                                      (Hamo Sahian: Viața mea obosită)

Ploaia de sfârșit de mai spălă înde secundă efervescența promenadei  erevaniene. Cir­cu­lația infernală a mașinilor coapte pentru casare se redusese în mod spectaculos în doar câ­teva minute, trotuarele se goliseră, pe când întrările prăvăliilor, stațiile de autobuze acoperite și chiar și chioșcurile de vară cu umbrelele lor solare se umpleau cu refugiați udați până la pie­le. Picăturile de ploie spărgeau bule consistente în mijlocul asfaltului, pârâiașele ivite pe neaș­teptate își croiau drumul lor cu o nesăbuită putere, grătarele de canalizare de la marginea dru­mului abia reușind să facă față puhoiului gri-maroniu murdar adunat.

Din difuzoarele grădinii de vară unde scăpaseră clienții cânta Charles Aznavour. Idolul mondial, cu imaginea proiectată pe un imens ecran montat printre copaci, intona despre căutare și dragoste, despre fidelitate și decepție, adică despre marile provocări ale vieții, cu o me­lodicitate ademănătoare și un ton acutizant, găsind dintr-odată drumul liber spre subconștientul ascultătorului. A fost chiar o seară miraculoasă. Dacă n-ai fi fost perfect conștient de faptul că te afli la abia câteva sute de kilometri de Teheran, ți-ai fi putut foarte ușor imagi­na că furtuna te-a prins  undeva într-o grădină de vară a Parisului. Jur împrejur reclamele ce­lor mai vestite mărci franceze, femei îmbrăcate în creațiile vestimentare ale celor mai renumite case de modă europene, în aer plutind melodiile celor mai frumoase șansonete fran­ce­ze. Ce este aceasta, dacă Europă nu e?

— Look, Mr. Varga, twelve year ago I live in Moskau – spărgea deodată atmosfera șansonian-melancolică Armen Azyrian, președintele Oficiului Armean de Brevete, gazda voastr㠖 I was a verry successful business-man. I have a lot of money. I have a verry goond fi­nantial situation. But, but it was not enough. I was not in my country. My country is here. I am Armenian...

Aznavour  începea să cânte tocmai despre Paris...

— I don’t no, if you can understand me: I like this country. I like this people. It is my home. It is my country. Realy it is... I like Armenia...

Nu ai răspuns nimic. Ce se putea rosti după această confesiune neașteptată și   since­ră?... Pur și simplu ți-ai ridicat paharul de coniac umplut până la jumătate:

— For your country!...

„Dacă ți-a fost dragă jertfa mea verbală,

Să fie urmată de cadourile strămoșilor noștri,

Iar dacă cineva pierde puterea sufletească,

Înnoiește dârzenia celor care se roagă la tine,

Iar dacă păcatele demolează stâlpii speranței,

Ridică-le din nou cu mâna ta dreaptă și

Cu rugăciuni, ca și pietrele cioplite,

Iar dacă primele speranțe sunt nimicite de sabia păcatelor,

Atotputernicule, leagă-le din nou prin voința ta.”

(Grigor Narekaci: Carmen miserabile)

 

„Istoricul Agathangel povestește detaliat într-o descriere plină cu simboluri acele e­ve­nimente, care erau legate, conform tradiției, de creștinizarea în masă a poporului vostru. Po­vestea începe cu întâlnirea fatală și dramatică a doi eroi: unul fiind partasianul Gregoriu, fiul lui Anak, crescut în Cappadocia din Cesarea, iar celălaltul Trdat al III-lea, Regele Armeniei. Pri­ma dată a avut loc o confruntare, deoarece regele i-a solicitat lui Gregoriu să se închine în fa­ța zeiței Anahit. El a refuzat acest lucru, explicând suveranului că cerul și pământul au un singur făuritor (...) A fost crunt torturat, dar cu voința Domnului Gregoriu a rămas neclintit. Văzând acest lucru, regele a dispus aruncarea lui Gregoriu într-un puț adînc și întunecat, plin cu șerpi, de unde nimeni nu a mai găsit scăpare. Mântuitorul însă prin mâna unei cu­viin­cioase văduve a început să-l hrănească pe Grigore, el trăind astfel nevătămat în decursul a­nilor ce au urmat.

Următoarea scenă a narațiunii are loc la Roma, unde împăratul Diocletian a încercat coruperea virginei Hripsime, care, pentru evitarea pericolului, urmată de câteva prietene, a fugit din Roma  și a căutat azil în Armenia. Frumusețea ei a atras însă atenția și a regelui Trdat, la rândul lui încercând și el s-o acapareze. Văzând că nu are nici o izbândă, a dispus chi­nuirea și omorârea Hripsimei precum și a colegelor sale. Drept pedeapsă pentru această faptă cumplită Trdat s-a transformat în mistreț și nu și-a regăsit fizionomia umană până când, ur­mând o sugestie cerească, nu l-a eliberat din puț pe Grigore, care trăia acolo deja de 13 ani. Revenind, la rugăciunea sfântului, din nou la fața umană, Trdat a priceput că zeul lui Gre­goriu este Domnul adevărat și a hotărât convertirea familiei sale și a armatei sale, pro­povăduind în toată țara Sfânta Evanghelie.

Așa a avut loc creștinarea armenilor și a devenit creștinismul religia lor oficială.”

(Scrisoarea apostolică a papei Ioan Paul II

cu ocazia serbării a 1700 de ani de la

creștinarea poporului armean, Vatican, 2. febr.2001)

 

Să stai în cine știe al câtelea etaj și a câtelea sală a mănăstirii Geghard, să admiri pilonii de susținere unic sculptați – în semi-iluminarea mistică din jurul tău nu găsești, nici întâm­plă­tor, două detalii identice pe ei! -, pe hatcicarii, aceste cruci de piatră special cioplite, de mă­rime umană, cu o putere mitică de protecție, precum și ornamentațiile migălos scobite ale cu­polei, reprezentînd diferite evenimente biblice; să-ți orientezi privirea spre deschizăturile o­vale abia perceptibile de deasupra capului tău – prin care puteai realiza contactul nemijlocit fie cu sanctuarul aflat mai sus cu un nivel, fie chiar cu cerul liber al Creatorului -; spre splen­di­da ornamentică orientală a zidurilor laterale, sau spre marea vie a flăcărilor de pe tăvile de nisip puse pe mesele de piatră. Să stai fără mișcare, fără suflare, parcă de o eternitate ai căsca gu­ra aici, în această beznă de peșteră din ce în ce mai copleșitoare, mai plină de taine, parcă nu numai o oră și jumătate-două, ci o infinitate de vreme ar fi trecut de atunci de când, în­gră­mădindu-vă într-o rablă de Volgă, ați lăsat în urma voastră capitala armeană și ați pornit către impunătoarea pădure de piatră a masivului Aragaț; parcă nu v-ați afla la o distanță nu doar de patruzeci, ci de patru mii de kilometri de toată exhibiția, cacofonia, agitația ba­be­liană a civilizației contemporane; să stai, să te miri, să te transfigurezi în sufletul tău – și să asculți, să asculți, să asculți Tăcerea... Aici fiecare cioplitură ascunde câte un strigăt uman; aici fiecare ornamentică este o durere omenească ascunsă în piatră. Plânsul bărbătesc secular este transfigurat aici, în interiorul acestori stânci cioplite. Șirul îndelungat al generațiilor îți șoptește în ureche – îți șoptește?, îți urlă din toată puterea! – bocitul lor de jale....

– This is a really Armenia!... The stone country!...

Stai deci aici minute îndelungate cu spatele lipit de stâncă și cu capul rezemat de o co­loan㠖 și cu nervii încordați explorezi Timpul. Pic-pic-pic-pic – auzi sunetul ritmic al pică­tu­rilor de apă spulberate într-un lăculeț îndepărtat; imersia loc cu ecoul contrabalansa și mai mult adâncimea preistorică a Tăcerii instalate în jurul tău. Ce greutate a dobândit deodată to­tul aici în subteran! Ce concentrare  fantastică a unei Trăiri pline de chinuri! Colegii tăi luând-o  înainte – la poarta mănăstirii vânzătorii ambulanți de souveniruri  au scos pe tarabe măr­furile lor perisabile -, ca atare nimeni nu te mai deranjează în scufundarea ta spirituală în Eternitate, nici din întâmplare nu se aude de niciunde nici un fel de sunet; și totuși știi, simți, percepi: nu ești singur aici. Cu sufletul ajuns la maxima convulsie, cu simțurile toate montate în stare de maxima alertă, așa, numai așa poți să descifrezi mesajul adevărat al Semi­în­tunericului instalat peste tine. Convingerea că prin aceste ornamente nicăieri altundeva re­găsibile, prin aceste unice cruci gravate în stâncă prin metode speciale, de fapt Fidelitatea re­fu­giată în fundul peșterilor, în adâncimile prăpăstiilor năucitoare îți povestește acum totalitatea acelor chinuri și mizerii, lista acelor suferințe și umilințe prin care a fost obligat să treacă a­cest mic popor în acest ultim mileniu și jumătate, începînd din vremea lui Grigorie Ilumi­na­torul. Retrăirea faptului că de atâtea și de atâtea ori era necesar să se ascundă aici sub pă­mânt în fața cotropitorilor tătari și persieni, arabi și turci; de câte ori au fost decimați de fiare în­fometate și de cutremure nimicitoare, de potopuri ucigătoare și de arșițe spărgătoare de stânci. Cât sânge, câtă suferință și câtă jale! Și totuși, puterea Credinței a reușit să treacă peste toate aceste obstacole, voința Spiritului a învins peste tot: Aryvank-ul, „mănăstirea-peșteră”, mă­năstirea „celor șapte biserci” sau „a celor patruzeci de altare” a păstrat până în prezent pentru comunitatea armeană universal㠄vârful lancei”. Numele de „Geghard”, preluat în anul 1250, de fapt aceasta înseamnă.

– Mr. Varga! Were are you?... Mr.Varga! Mr.Varga! Are you ready?...

Pornind spre afară, mânat de o dorință internă greu explicabilă, te apropii de marea de flăcări ce pâlpâia pe masa de piatră și din lumânările primite la intrare   înșiri trei bucăți pe lângă celelalte cîteva sute ce ard în fața ta. Una în cinstea părinților tăi demult transformați în praf și pulbere, una pentru reîntoarcerea cât de curândă a copilului tău ajuns undeva la capătul celălalt al Globului și una pentru fericirea neamului tău așteptătoare de mult a „vre­murilor vesele”. Așa cum de secole se cuvine aici. Așa cum cere moștenirea strămoșească păs­trată vie aici în adâncimea grotelor... Prima dată cele trei văpăi abia licureau, bilele lor galben-mărunte abia se balansau pe vârful miezurilor înguste, ca după aceea încet-încet să prindă putere, să ia o formă alungită, iar peste câteva minute limbile lor suficient de întărite să se contopească în marea de flăcări vibratoare de deasupra tăvii de nisip. Se pare că stăruin­ța ta a fost acceptată de Cel de Sus; cineva acolo sus și-a orientat privirea spre tine. Cineva un­deva deasupra stelelor și-a aplecat urechea spre doleanțele tale...

Și cine știe, poate și duhul sever a lui Jean Calvin te va ierta pentru această erezie. Poate și privirea sa atotștiutoare se va consola cu această schimbare de liturgie și nu va țipa i­me­diat după excomunicarea ta. La urma urmei: „Post tenebras lux!”...  Iar lumina, de bine-de rău, intotdeauna învinge forța intunericului...

„Poporul meu a luat ființă să trăiască aici. Domnul nu i-a oferit nuiaua fermecată ca­pabilă să distrugă vraja, dar i-a dat mână, i-a dat minte și i-a dat răbdare comparabilă cu piatra. Iar neamul meu a început să deslușească firul fermecat, redând moliciunea pământu­lui, culoarea florii, foșnetul pădurilor.

Iar poporul a scos pietrele din pământ,

Și-a construit biserici,

Case și poduri.

Și, vai, și locuri de veci.”

(Vardgesz Petroszian: Schițe armene)

 

„Numele genocidiului armean este ’Metz Yeghern’, adic㠒răul cel mare’. Sub această de­numire a intrat în istorie prima epurare etnică a secolului al 20-lea. Uciderea în masă din a­nul 1915 a curmat viața a peste 1 milion și 500 de mii de armeni. Ucigașii nu au iertat pe ni­meni: aceeași soartă au avut deopotrivă bărbații, femeile cât și copiii. Aproape  2/3 a mi­norității armene de două milioane de suflete a dispărut din rândul celor ce trăiesc. Organi­zat­orul spiritual și practic al deportării către deșerturile siriene Deir și Zar a fost Partidul U­nității și al Prosperității.

Comisia pentru drepturile omului a ONU (l973)-a calificat masacrarea   armenilor drept primul genocid organizat după 1900.”

(24 aprilie 1915: un genocid uitat, Il Quotidiano della Calabria,22.04.2002.)

 

Pe aleea centrală a Cicernakapert-ului soarele de la începutul lunii iunie aproape te orbea. Dacă în timpul urcușului drumul vostru era condus în umbra unor tei de o vârstă respectabilă, aici sus numai cerul liber al Domnului  - și din sud, dinspre Turcia, Araratul crescut la o mărime și mai uriaș㠖  mai rămâneau deasupra voastră. La stânga și la dreapta voastră, în zona verde bine îngrijită, printre grădinile înflorite o pepinieră proaspăt udat㠖 în fața fiecărui pomișor pe o tăbliță de bronz fiind înscripționat cu litere armene numele să­di­torului și data exactă a săditului. Însoțitorii vă descifrează, în momentul apropierii voastre de monumentul din ce în ce mai impozant, nume de politicieni vestiți și de artiști celebri, de savanți de renume  precum și de conducători arhicunoscuți de biserici. Totul în perioada mersului cu câte un liliac alb în mână către acea stilizată floare de granit, ale cărei petale u­riașe reprezentau fiecare câte o regiune istorică armeană distrusă. Și pe lângă care floare de granit un imens vârf de lance rupt în două îți aduce aminte de primul genocid al secolului al 20-lea.

                          „Ascultă-ne, Doamne, rugăciunea noastră,

                          care-ți este adresată din acest loc,

                          cuvântul morților din adâncurile lui Mec Jeghezn,

                          strigătul sângelui nevinovat,

                          care bocește, ca și sângele lui Abel,

                          ca și bocitul Rachelei după fiii săi dispăruți. (...)

                          Profund impresionați

                          De teroarea adresată poporului armean

                          Cutremurați ne întrebăm pe noi înșine,

                          Cum de s-a putut întâmpla în această lume

                          Această rătăcire inumană?

                          Dar reînnoind speranța noastră în promisiunea ta

                          Te rugăm, Doamne,

                          Dă liniștea păcii tale pentru cei adormiți (...)

                          Judecător al celor vii și celor morți, miluiește-ne!

                          Ter voghormia! Khrisztosz snorhia mez!

                          Ter voghormia!”

                          (Rugăciunea Papei Ioan Paul al II-lea la

Monumentul de la Cicernakapert)

În interiorul florii de piatră până și stâncile plângeau. Jelea pământul și jelea și cerul, jur împrejur răsuna, cu o forță elementară, bocitul pietrelor: acordurile de doliu ale lui Komitas sau ale lui Haciaturian se amestecau cu cele mai de jale cântece  ale armenilor. De peste tot, chiar și de sub picioarele voastre, răsuna glasul durerii nemărginite, vocea strigătului refulat. După o vreme chiar și aerul din jurul vostru a început să vibreze din cauza doliului ne­măr­ginit transformat în sunete.

În jurul flăcării veșnice un volum imens de flori. Se zice că de-alungul timpului a de­venit chiar o tradiție ca primul drum ale tinerilor căsătoriți să se oprească aici. Nu îi obligă nici o prescripție oficială, numai propria lor conștiință, și totuși, nu există cortegiu de nuntă ca­re să nu ia în calcul și acest traseu. Dar vin aici – v-au mai relatat gazdele voastre -, într-un nu­măr chiar impresionant vin și bătrânii semiparalizați, cât și reprezentanții diasporei armene răspândiți în toate colțurile lumii, copiii și nepoții supraviețuitorilor; aducând cu ei cele mai elocvente mărturii ale imposibilității uitării: florile amintirilor. La acest loc de co­me­mo­rare ridicat acum patruzeci de ani în sud-vestul Erevanului – se zice – fiecare armean este dator să ajungă măcar o dată în timpul vieții sale.

Șocul sentimental neașteptat v-a tăiat la toți chiar și respirația. Femeile lăcrimau, bărbații priveau cu o față cutremurată flacăra vie; o durere foarte-foarte adâncă răsuna deodată în sufletul tuturor celor aflați acolo. Poate doar în barăcile-muzeu ale lagărului de la Auschwitz sau în bezna totală a holului memorial de la Yad Vashem ai simțit acea stare de chatarsis, care deodată te-a învăluit. Poate doar acolo – la acele locuri de comemorare al ce­luilalt act rușinos, inexplicabil și niciodată iertabil, al secolului al 20-lea – ai simțit acel senti­ment de repulsie elementară, care acum aici a reapărut din nou în sufletul tău. Cât sânge, câtă ură, câtă nenorocire – din cauza ambiției omenești! Triumful lui Cain peste trupul lui Abel... Și deodată ai rememorat toate acele evenimente de care ai avut parte și tu până acum. Ți-ai adus aminte deodată de străbunicul, de bunicul sau chiar de tatăl tău – fiecare dintre ei a avut de a face cu persecuția, percheziția, sau chiar deportarea  personală -, au reapărut din subconștientul tău toate sentimentele de umilire și de discriminare prin care ai trecut și pe care le credeai de mult uitate. Ai retrăit deodată plânsul ascuns al mamei tale, cât timp îl aștepta cu nerăbdare pe tatăl tău ridicat de la serviciu, precum și privirea plină de remușcare a propriului tău copil din clasa a doua elementară, care a fost bătut până la sânge la școală deoarece în pauză a îndrăznit să vorbească în limba sa maternă. Ai parcurs prin gândurile tale toate evenimentele citite sau trăite vreodată, de la Franz Wertfell până la Simon Magda, sau de la Jorsé Semprun până la Kertész Imre, amestecate într-un fel sau altul cu toate sentimentele tale personale de umilire și frustrare pe care vreodată le-ai simțit. Ascultând acordurile psalmilor lui Komitas deodată totul a reapărut din subconștientul tău, toate durerile tale au reînviat.

Și printr-o minune, în preajma focului memorial de la Cicenakapert, de la o clipă la alta și tu ai devenit armean...

                          „Și va veni răsăritul când viața din nou va fi frumoasă,

                          și lumina finală în mii și mii de suflete

                          și pe vârfurile sfinte ale Araratului tău

                          se va aprinde în final focul viitorului.

                          Și atunci, în acea vreme de răsărit,

                          Vor naște pe buzele poeților

                          noi poeme și noi cântece”

                                                  (Hovhonnes Tumanian)

Avionul  uriaș al companiei Austrien Airline s-a ridicat de pe sol în fracțiuni de se­cunde. A rămas în urma voastră pista de decolare abia iluminată a aeroportului Zvartnotz – ce haos babelian domnea jos, în incinta clădirii din cauza celor trei curse consecutive progra­mate către Moscova; din cauza dezorganizării totale era cât pe ce să pierdeți timpul limită de prezentare al companiei austriece! -; luminile abia identificabile ale Etcimiadzin-ului, cu catedralele sale strămoșești, cu locurile pe veci ale celor mai vestiți khatolici, cu aleile de parcuri îm­prejmuite de cele mai vechi hatcicar-uri; a rămas și linia de fontieră armeano-turcă a râului Arax, cu renumitele sale mănăstiri; ca deodată, ajungând deasupra Erevan-ului, bulevardul de ieri aparent atât de lat și atât de impozant să devină un mic inel îngust de lumină, iar ar­terele impunătoare proiectate cândva de Tamanian să se transforme sub voi în niște linii mi­nuscule abia perceptibile. Reactoarele urlau cu maximă intensitate, înălțimea de croazieră de opt mii cinci sute de metri nu putea să fie atinsă așa de ușor...

Afară, în bezna nopții, munții abia se zăreau. Sprijinindu-te de geamul avionului care chiar a început să se întoarcă, oricât ți-ai fi forțat privirea, în locul piscurilor și crestelor pline de zăpadă ale Aragaț-ului de ieri ici-colo dacă reușeai să identifici niște contururi mai pertinente; doar niște nuanțe mai deschise îți sugereau că jos, la stânga și la dreapta voastră, există a lume aparte a munților și o zonă a zăpezii eterne. V-ați ridicat din ce în ce mai sus într-o am­bianță întunecoasă și dușmănoasă; Airbus-ul, schimbându-și direcția de la est la vest, în­ghi­țea cu o perseverență uimitoare bornele kilometrice imaginare ale magistralei cerești: e­cra­nele fixate deasupra scaunelor indicau din cinci în cinci minute altitudinea și viteza atinsă, pre­cum și timpul scurs.

Ca deodată, din partea stângă, un fașcicul orbitor de lumină să spargă monotonia ne­gurii, iar semiîntunericul atotputernic să fie dizolvat de la o clipă la alta printr-o strălucire su­pra­naturală. Himera beznei eterne s-a rupt în bucăți în câteva secunde,  iar incertitudinea a fost transformată în certitudine: dacă până acum puteați să aveți indoieli referitoare la exacti­tatea direcției, de acum încolo acolo jos un imens cristal emana lumina cu o forță irezistibilă. Pu­terea acestei străluciri a devenit invincibilă, în fața ei nu a mai rezistat nici un fel de obscu­ri­tate.

Soarele-răsare s-a bucurat de puterea sa privind către piscul Ararat-ului.

Din nou s-a făcut o zi...