Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Ceardaş

„Adevărul este că sunt tensionat. N-am mai făcut sex de ceva vreme şi muzeele şi con­cer­tele nu fac altceva decât să-mi exacerbeze simţurile. Mi-e dor de-o femeie care să mă do­mine, să mă stârnească, să mă determine să o cuceresc.

Cam mare Dunărea! Aproape că acoperă pantofii de piatră ai celor care s-au înecat. Ce idee plastică macabră!”

Tibi la o plimbare doar cu gândurile lui pe promenada Dunării budapestane. Era deja de două zile în Capitala Ungariei şi plecase din castel fiindcă celelalte rude nu începu­seră să sosească la întâlnirea lor anuală de la reşedinţa unchiului Vanky, situată pe una dintre cele mai frumoase coline din Buda. Veneau la fiecare sfârşit de august de prin toată lumea nea­muri ce purtau numele de Vanky, într-o tradiţie iniţiată de Tibor Vanky prin 1973. Celor din România nu le era tocmai uşor să treacă graniţa, chiar dacă ieşirea se făcea spre o altă ţa­ră din blocul socialist. Lui Tibi, pianist cu oarecare cotă artistică, aprobarea i se dădea chiar mai greu. Era perioada imediat următoare Tezelor de la Mangalia. „Primăvara” românească fu­sese scurtă. Pentru o ieşire în străinătate trebuia să faci frumos şi la Partid şi la Securitate, du­pă cum trebuia să ai grijă ce vorbeşti şi cu cine vorbeşti. Când işi aminteşte acei ani, Tibi nu se mândreşte deloc cu el. Obedienţa sa faţă de mai marii zilei îi răscoleşte şi acum mărun­ta­iele, îngreţoşându-l.

Tibi mergea agale înspre Biserica Sfântul Ştefan, uitându-se mai ales la oameni. Expresia feţelor lor îi atrăgea atenţia în mod special. Unii afişau interes turistic şi curiozitate pentru fiecare metru străbătut, alţii erau preocupaţi mai ales să facă fotografii. Forfotă.

Cu mâinile la ceafă, ţinându-se de bretelele unui rucsăcel Adidas, stătea aproape de ma­lul apei o femeie tânără, cu păr castaniu, tuns drept, cu ceafa puţin dezgolită de tunsoare. Parcă era pe malul mării, ieşită din apă, stând la soare să se zvânte stropii de sare udă de pe corp.

Pulovărul ridicat de poziţia braţelor dezgolea pielea dintre tricou şi pantalonii albi. Era o piele bronzată, atrăgătoare. Pantalonii care se terminau sub genunchi, fără a fi prea strâmţi, dădeau fundului şi coapselor forme împosibil de ignorat.

Tibi, bărbatul pentru care toată viaţa femeile însemnaseră un capitol important, a­proape că bătea pasul pe loc, în căutarea unor pretexte de zăbovire în preajma femeii cu rucsăcel şi pantaloni trei sferturi. Brusc, îi trecu o idee prin cap. O puse imediat în aplicare:

– Escusez-moi, madame! Savez-vous ou se trouve le Bastion des Pecheurs?

Femeia chiar vorbea franceza. Îi scoase o hartă a Budapestei din buzunarul lateral al pan­talonului şi îi arăta cum să ajungă. Tibi disimula foarte bine şi asculta informaţiile cu a­tenţie. Începu să-i pună tinerei doamne întrebări suplimentare de parcă atunci aterizase pri­ma oară în Budapesta. Mulţumi pentru toate explicaţiile cerute şi-şi forţă norocul prezentându-se, ca de atâtea alte ori, cu o identitate falsă:

– Je suis Bernard Pierre!

Necunoscuta schiţă doar un zâmbet şi părăsi locul conversaţiei. Tibi, bosumflat, ră­mase ţintuit, urmărind-o pe tânăra femeie doar cu privirea.

La Castel, Tibi butona pe telecomanda televizorului din cameră, aşteptând să se facă ora 21 pentru a coborî la cina de bun sosit. Eurosportul era în maghiară, filmele dublate şi ele în maghiară iar el încă nu stăpânea foarte bine limba asta oricât de reale îi fuseseră străda­niile. Nici măcar Ildiko nu reuşise în cei doi ani de convieţuit să-l facă fluent în maghiară. Mă­tuşile din partea tatălui i-au vorbit întotdeauna ungureşte dar el, deşi începuse să le înţe­lea­gă, se încăpăţâna să le răspundă în româneşte. Pe 3 SAT însă prinse un concert de pian şi orchestră şi se străduia să-l recunoască. Dirijorul, David Matan, cu gestica lui formidabilă, a­părea în prim-plan mai des decît pianistul, un alt evreu, născut însă la Roma, Iacov Iosif. A­cesta din urmă concertase de curând la Viena şi Tibi avusese şansa să-l asculte live la un pian pre­parat. Între strune, pianistul aranjase bucăţi de pânză de in, astfel încât sunetele se estompau răguşite şi răscolitoare. Era timbrul unei femei tânjitoare reproşăndu-i bărbatului lunga aşteptare. Să interpretezi Fuga VII în mi bemol major din Clavecinul bine temperat la un pian preparat era o îndrăzneală la care Tibi nu cutezase vreodată. „Cu ce să mă îmbrac?” – reveni Tibi la preocupările momentului. „Pantaloni kaki şi cămaşă-sport kaki ar fi cel mai ni­me­rit. Mai bine aş revedea istoria familiei ca să nu mai fac vreo gafă ca data trecută (încurcase soţul unei doamne cu fratele acestuia). Unde-am pus mapa?”

Într-o mapă cartonată pe care se afla inscripţionată monograma familiei, un V ca do­uă crengi-braţe ramificate  în semn de victorie, se afla istoria familiei, încrengătura tuturor ru­bedeniilor care au purtat vreodată numele de Vanky, întinsă pe durata a patrusprezece ge­neraţii. Actualul stăpân al Castelului, Emanuel Vanky, extravagant şi nonconformist, trecuse de la portretele în ulei ale strămoşilor agăţaţi pe pereţii laterali ai scărilor interioare la schiţe nostime de portrete efectuate de caricaturişti celebri şi, mai nou, la xerocopii printate de pe cal­culator ale celor mai tineri Vanky, dar înrămate la fel de pretenţios, în rame late, sculptate şi arigintate. În mapă, figurau şi ultimii născuţi Vanky, un băieţel din Montreal, şi o fetiţă din Rio de Janeiro. Numele le erau dinainte stabilite de Senatul Familiei, aşa că părinţii nu a­veau altceva de făcut decât să consulte catalogul cu nume din care trebuia să le preia doar pe cele imediat următoare ultimelor botezuri. Aşa se face că băieţelul nu putea purta alt nu­me decît Paul iar fetiţa Maria.

În primul rând Tibi trebuia să se pregătească iar de runde de convorbiri poliglote fiindcă la castelul din Budapesta se vorbeau aproape toate limbile pământului. Deşi engleza le era mai tuturor la îndemână, tradiţia familiei încuraja plurilingvismul. Cineva din afară, pi­cat la adunările Vanky-lor (Tibi le spunea Vankyşti sau Vankyoţi, de dragul sonorităţii a­luzive a sufixelor) ar fi avut şansa unei pogărâri în timp cu mai bine de două mii de ani în urmă, când codurile de comunicare erau multiple iar emiţătorii şi receptorii cu mult mai plu­rivalenţi decât cei de azi. Dar acest cineva din afară n-ar fi avut nici o şansă să pătrundă în Turnul principal al Castelului unde se desfăşurau întâlnirile anuale ale celor numiţi Vanky. I­dentitatea tuturor era riguros verificată prin apelul la cea mai sofisticată tehnologie în domeniu. De la certificat de naştere, paşaport, buletin de identitate, cartelă, parolă se trecuse după 2000 la amprentă digitală şi, de doi ani, la amprentă vocală.  Deşi era vorba de întâlniri de familie, nimeni nu venea plictisit, cu teama unui ritual învechit şi din obligaţia de a păstra le­gătura cu neamurile, cum se întâmplă la nunţi sau la înmormântări. Nu. Aici, la Castel, era action de fiecare dată, veşti stupefiante, surprize de proporţii, decizii de luat. Poate măcar de data asta, spera Tibi, lucrurile or să se desfăşoare mai liniştit. Se simţea obosit după atâtea con­certe. Împlinise de câteva zile totuşi 60 de ani. Se gândea câteodată, după excese bahice sau partide de sex epuizante, la avantajul de a te fi născut Vanky. Gena Vankylor îi făcea pe cei ce mureau de moarte naturală să atingă, fără spitalizări, zăcut la pat, 96 de ani. Cam pe aici era speranţa de viaţă a Vankylor. În fiecare generaţie se serbau însă şi cel puţin  două cen­te­nare, mai ales la bărbaţi. De altfel, membrii clubului Vanky erau majoritar bărbaţi. Femeile născute Vanky dar care, măritându-se, preluau numele soţului, erau excluse din clan. Fe­meile care se măritau cu bărbaţi Vanky, veneau doar odată la doi ani la adunările de familie şi nu aveau drept de vot. În schimb, copiii acestora, concepuţi cu bărbaţi Vanky, aveau drepturi depline. Genealogia mergea pe linie paternă. El, Tibi, de exemplu, figura în arborele ge­ne­alogic ca Tiberiu, fiul lui Timar Vanky (numele tatălui subliniat) şi al Amaliei Vanky (născută Popescu), nume aflat pe o rămurică,  mai subţire creionată, a arborelui. De altfel, în prelegeri şi comunicări, se păstra tipicul biblic prin formulări care pe adolescenţii Vanky îi făceau să-şi dea coate: „Timar Vanky a născut pe Tiberiu. Tiberiu Vanky a născut...”  În camera lui de la Castel, Tibi se întristă. El încă nu născuse pe nimeni. Renate, singura dintre nu­me­roasele femei iubite de Tibi cu care el se şi căsătorise cu acte în regulă, avusese două sarcini extrauterine, după care, din cauza riscurilor majore, renunţă să mai aibă copii. O perioadă, după aceea, Tibi a făcut sex neprotejat cu toate femeile frumoase şi inteligente care i-au fost dragi şi care, nebune după el, au acceptat riscul. „Nu-i nimic dacă rămâi gravidă. Îl creştem!” Dar niciuna nu i-a făcut această deplină bucurie de a-i aduce pe lume un copil.

Ceasul de pe ecranul televizorului arăta ora 20,50. Era cazul să iasă din cameră şi să ur­ce în Turnul Castelului pentru Cina de bun venit. În oglinda din hol examină fugitiv chipul unui bărbat peste care anii nu lăsaseră urme prea adânci. Părul, deşi grizonat, avea o tunsură şic. Ochii îi străluceau încă iar cicatricea de la buza superioară nu reuşea să facă altceva decât să-i pună în evidenţă un sex apeal cu totul aparte.

Trecu pe lângă bibliotecă unde îşi programase să rămână câteva ore a doua zi, trecu prin holul living al desfătărilor, pe lângă bar, masa de biliard, masa de şah, automatul cu pre­zer­vative mascat în mobilierul din nuc masiv, atinse drăgăstos pianul, o piesă elveţiană din anii ’90 foarte performantă, şi, cu acelaşi mers elastic de parcă toată viaţa ar fi avut ca principală ocupaţie sportul de înaltă performanţă şi nu exersatul ore în şir la pian, ajunse la in­trarea principală din Turn. „Vanky Tiberiu” rosti el la microfonul unui aparat minuscul a­şe­zat în mijlocul uşii. După 10 secunde, uşa se deschise singură. Urcă scările cu trepte înalte şi pro­fil de carte desfăcută, dinspre o lumină difuză spre una din ce în ce mai clară. De pe ultima treaptă avea deja imaginea salonului de primire, antecamera Sălii de mese. Pe un mic pa­nou în dreapta se afla afişat rolul lui la această cină. Putea fi unul din cei care servesc mesenii, unul din cei care îi întânpină cu paharele de băuturi diferite pe tavă, putea fi cel care va rosti toastul, putea fi cel care hotăra vinurile care urmau să fie aduse la masă, putea fi cel care urma să comenteze ultimul eveniment major de pe mapamond în 14 fraze, putea fi cel care, după fie­care fel de mâncare, trebuia să spună o glumă, sau cel care pregătea urna pentru stabilirea a­şezării la masă. Îşi căută numele. Nu se regăsi. „OK! Voi fi nedistribuit de data asta.” Un Vanky pe care nu-l ştia foarte bine se apropie de el cu tava plină de pahare. Alese, ca de fiecare dată, Barackpálinka, salută şi, pe fondul muzical dat în surdină în care recunoştea Leitmotivul destinului din opera Dama de pică de Piotr Ilici Ceaikovski, se lăsă pradă cu voluptate simţului gustativ. Aroma parfumată şi aspră a caisei îl transportă involuntar la Kecskemét, lo­cul în care, la o masă, o văzuse prima oară pe Ildiko. Un alt stimul declanşator de amintiri pu­tea fi şi femeia tânără ce stă de vorbă cu spatele la el. Parcă era Ildi în tinereţe.

Femeia se întoarse. Hoo-pa! „Ce caută aici?” – se întrebă Tibi. Surpriza a fost atât de ma­re încât, din primul imbold de a-şi face loc printre ceilalţi spre ea, se roti brusc, aproape cu spatele, căutând mica fereastră a încăperii de la care să privească afară până când emoţia pe care o simţea exteriorizată pe chip ar fi dispărut. Afară se înserase. Podurile de peste Du­năre erau deja luminate! Se fofilă printre ceilalţi, salută în engleză pe Dilan, în germană pe Karl, se îmbrăţişă cu Liuba dar o lăsă mai departe în discuţia ei patetică cu Nikolai şi Nataşa, se trezi sufocat de Gianna care se bucura cât se poate de meridional de revederea lui. Scăpă de Gianna doar în momentul în care Hejdi îl luă de braţ să-i atragă atenţia că a sosit momentul să-şi extragă din urnă aşezarea la masă. „Sper – zise ea – parţial în engleză, mai mult în nor­vegiană, că vei sta lângă mine!” Tibi îi răspunse în româneşte fiindcă ştia că replici în limbi necunoscute dar rostite tandru pot capta atenţia şi privirea tandră ale unei femei: „Îmi place limba ta!” Reacţia lui Hejdi fu cea scontată. Imediat dori să i se traducă. Tibi trecu însă brusc de la tonalitatea şăgalnică la vocea egală a celui care doar constată ceva. Îi spuse în engleză că limba norvegiană i se pare asemănătoare în tonalitate cu limbile asiatice şi că ar dori în această seară să îi povestească ceva palpitant în norvegiană. Iar el, la sfârşit, să-i tradu­că în engleză ce a înţeles. Hejdi căpătă încă o dată culoare în obraji şi se lăsă sedusă de jocul pro­pus. Era prea tânără să ştie că Tibi nu inovase doar în acea seară acest joc. Îl jucase de atâtea ori cu alte femei. Dar nu se simţea deloc vinovat. Fiecare femeie fusese pentru el o treap­tă de cunoaştere, dublată de desfătare şi bucurie a simţurilor. Atingerea fiecărei femei din viaţa lui îl făcea să-i menţină trupul proaspăt, sărutul fiecărei femei îi încărca bateriile şi-i dădea elan să muncească încă o zi ca un taur. Dumnezeu îi scosese în cale femei formidabile de la care a avut ce învăţa şi care l-au pregătit pentru următoarea femeie. Câteodată îi trecea prin cap că într-o altă existenţă fusese vreun şeic sau emir, cu haremuri multe. Realiza că pu­tea face, fără eforturi îndelungate, o femeie sau câteva simultan dependente de el, de vocea lui, de telefonul lui, de atingerea lui.

Tibi extrase aproape simultan cu Hejdi pliculeţele cu masa desenată şi locul lor la masă. Hejdi se lamentă în engleză că nu picase lângă Tibi. Tibi o consolă cu un sărut discret pe ureche însoţit de câteva şoapte în română: „Nu te întrista. Cina nu durează toată noaptea.” Se desprinse primul de Hejdi curios să ştie lângă cine va sta. Intuia că Hejdi va tre­ce pe la Bibliotecă pentru a consulta un dicţionar român-englez. De asta şi rostise rar şi răspicat cuvintele. Învăţase teribil de bine să descifreze femeile, să le anticipeze reacţiile, să le iasă în întâmpinarea dorinţelor. Îşi citi rezultatul tragerii la sorţi: în stînga lui scria Peter, fiul lui Avram. În dreapta lui scria Zara, soţia lui Fernando, fiul lui Fares. Căută în jurul mesei desenate numele lui Fernando.

Ajunse la masă şi îl găsi deja aşezat pe Peter. Se ştiau bine fiindcă erau de vârste apro­pia­te. Era deja o premisă că discuţia va avea fluenţă şi vor avea ce să-şi povestească.

– Escusez-moi, monsieur ... Bernard Pierre,  ici, il y a mon place...

Tibi se blocă fiindcă femeia de pe malul Dunării era în picioare lângă el. Se ridică în­cercând în acelaşi timp să înfrunte bărbăteşte ironia de pe figura ei. Îi ţinu scaunul să se aşeze şi-şi ură în gând baftă. Trebuia să iasă cu fruntea sus din încurcătură. Pentru început, tactica ce­nuşii turnate în cap avea cei mai mari sorţi de izbândă. Îşi arboră o mină spăşită şi o întrebă în franceză în ce limbă ar dori ca el, Tiberiu Vanky, să-şi ceară scuze pentru gluma nevino­vată a schimbării numelui petrecută de dimineaţă. Femeia nu apucă să răspundă deocamdată. Semnalul sonor arhicunoscut, începutul Sonatei pentru pian „Patetica”, anunţa sosirea în partea centrală a mesei a stăpânului Castelului, Tibor Vanky. Cina stătea să înceapă.

(Fragment din romanul în lucru

Pe malul Dunării albastre)