Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Ștefan JURCĂ

La Joneasa

Drumul cu autobusul e scurt, însă pare lung pentru că autovehiculul e vechi, drumul co­tit, plin de gropi și de praf. Oprește la Tonceni, Duhani și de două ori la Bezna:în sat, de unde se poate ajunge la Sanatoriu și la Pescărie, o baltă cu malurile năpădite cu papură, verde și cafenie. Cînd eram copil îi spuneam p. . .  primarului, mai ales la papura coaptă care sfi­dează cerul, mereu cenușiu ca o p... de primar care se scoală cînd și unde nu trebuie:în șe­dință și la biserică. Vine apoi satul Găinușa, răsfirat pe valea Zugăului. Șoferii îi poreclesc gu­șați pentru că apa nu are iod și le crește gușă. Poate de la cariera de uraniu curgea apă iradia­tă, acolo unde robotiseră rușii. Cariera e abandonată ca și satul, pe jumătate însă porecla le-a rămas. Vin femeile lor cu pere de vânzare în stațiune de Sfânta Marie. Pere putrede. . . strigă șo­ferul pe gemulețul din stînga. Femeile se prefac că nu iau în seamă vorba de ocară, îi po­trivesc coșărcile pe cap și o iau la sănătoasa spre sat. Nu se zărește decît un turn ascuțit ce sclipește în zare. Turnul bisericii. 

La Popicărie se bea bere, adunați ciorchine cu lada așezată jos, între ei și cu sticlele ca­fenii  ori verzi în mâini, alții le așează pe pervazul popicăriei pustii.

– Babanu, Babanuu. . . uu. . aude deodată. Aerul stațiunii e rece, țeapăn chiar. Valea Bez­nei iese din munte după un drum de un kilometru prin piatră. Cine poate fi aici să-i spună pe nume, pardon, intim, după poreclă ? . . .

– Babanuu, babanuu. . .

Dincolo de vadul apei zărește doi gealați ce par cunoscuți:Poetul și Orbul. Pînă să a­jungă dincolo Orbul s-a întors cu spatele la Poet și se pișă. Nimeni nu-l bagă în seamă.

– Cînd ai venit, mă?...

– Sînt în concediu. Tu ce faci aici?

– Sînt la consăteanul meu!Arată cu gâtul sticlei spre celălalt cu lentile fumurii. Ii în­tin­de mâna. Lui Babanu i-e jenă să dea mîna cu el, tocmai s-a pișat. N-are de ales.

– Trăiți dom’ procuror! Am auzit de dumneavoastră. Scrieți poezii la rubrica lui Cris­to­foiu, la ziarul din capitală.

E mut de uimire. A urmat liceul aici, s-ar putea să-l cunoască cei din filigorie. 

– Dar nu sînt pro...

– Lasă că știu eu, nu te mai preface!

– Dai o bere?

– Dau, mă poetule, dau. Se uită în jur și nu vede nici o vînzătoare, de unde au cum­părat ăștia berea? Trece vălicuța și cumpără trei beri de la cofetărie.

– N-ați fost de mult  p-acasă, dom’ șef...

– Așa-i, sînt în concediu. . . 

– Dar gătăt-ai faculta, că a nost o gătat-o și e mare domn la primărie. . .

– ...

– Da, da... îngînă ca pentru el.

O ia din loc, a nimerit rău cu poetul și orbul, se uită lumea la ei. Ciocnesc berile reci din sticle verzi. Cei din Popicărie arată spre el.” Il vedeți, l-a înjurat pe Hârâilă, l-o dat afară din facultă. L-o trimis cătană, se crede poet... ”

– Trăiți dom’ procuror, zice Orbul și merge să se pișe.

– Cu mașina ai venit ? întreabă poetul.

– Cu nevasta, cu cățelul și purcelu’...

Mai trage un gât de bere, rece ca gheața. Nici afară nu-i prea cald.

– Poate mă duci și pe mine cînd te întorci...

– Nu cred, n-am loc...

– Noroc și pită unsă !zice poetul. Orbul s-a dus să se pișe.

Ce-a mai rămas din Joneasa... Păi în urmă cu douăzeci de ani veneau aici nemți și fran­cezi. Nu mai vorbesc de polonezi și unguri. Acum e plin de alcoolici care se urinează în vale.

Vezi că în juma’ de oră pleacă autobusul. Altul nu mai este. Rămâi aici. . . E frate-său, nu vrea să stea cu poeții. Ce poeți?, handicapați și bețivi.

– Să-ți f... și tu ferma ta, cu țigani în loc de țărani...

– De asta ai venit acasă?

– Îhî, zice și merge să se pișe.

Lefegiu

Lucrează în birou dar nu-i ajung banii;nu-i ajung, deși primește alocație de stat. Deși are spor de vechime destul de mare, penultima gradație. Deși primește pachet de acasă, umblă cu blugi primiți de la frate-său care lucrează în străinătate.

Copilul cel mic cere caiete de matematică. Așa vrea diriga. Nu se găsesc. Soția găsește dar mai scumpe. Îi ciupește bugetul familiei. stă rău cu dantura. cine stă bine? Se plânge de el numai că e nervos și urlă ca un lud, zice nevasta. Ar fi dorit să ajungă scriitor. dar e greu să fii, cu adevărat, nu doar între prietenii de la cârciumă. se gândește la prietenul său Do­ruleac. de când îl știe n-are bani și nu e treaz în veac. Cum se descurcă fără lovele? Ce cuvânt ți­gănesc!

Zice Doruleac: ”Dai ceva?” „Ce să dau ? ” „De băut!” „Cafea”. Asta îl supără. Apare Ge­niul Național – G. N. , cu geacă nouă, culoarea coniacului.  „Hai cu mine la redacție. Te fac eu scriitor. Eu sînt geniu. Merg să-mi facă un profil în ziar. Pe tine te iau cu mine. ”

Discută eseul fără sfârșit Adevăr și revoluție. Să nu rîdeți ca proștii. adevărul este fără sfîrșit dar și revoluția este continuă. Să nu cădeți în imediat. In actualitate, eu pot să fac sau să nu fac apropouri. Apoi G. N.: „Hai ți tu cu eseul tău la ziar. Ți-l publică. Pentru că Veghe tot ce-i dai să-ți publice îți ține la dos[ar]”.

Prin preajmă se simte duhul amenințător al poetului vecin Dimitrie Sălașul. Cînd îl ve­de pe G. N.  parcă zărește, aidoma taurului spaniol, o pânză roșie.

De dimineată la sunat pe Mitică Celbun, apoi Mitică Celbun l-a sunat și el să-l întrebe ce mai face. Zice lefegiu cârcotașu: „Făceam baie cu apă rece!” „Nu-i nimic, zice Celbun, te-am trecut și pe tine în cronicile de la cenaclu!”

Ușa balconului e deschisă. e luna mai, trec mașini cu zgomote ucigașe care-i dărîmă cas­telul de gânduri.  „Ce le-aș face de n-aș fi într-un oraș”, își zice lefegiu.  „Dar mă bucur că exist”,  vorba lui Gene. Și pentru că sînt contemporan cu voi. E soare. e duminică dimineața.

Proză la minut

– Ooo!... Să văd ce-ai adus... Răsfoiește filele transcrise de mână pe cîteva jumătăți de pa­gină. Sînt colaborator la pagina de cultură. Credeam că fac un ban. Aș, nici de țigări... El e redactorul-șef. Ziarul e privat, dar pe cultură nu se bagă nimeni că e greu... de priceput. Dar și plata-i la fel. Vorba moțului:nu se plăte!N-am destul material pentru numărul pe mâine.

– Nu-ți ajunge, îți spun că nu-ți ajunge...

Mă prefac că nu aud, îi întorc spatele, însă mai încerc:

– Băgăm și reproduceri din stampa japoneză...

–  Lasă asta, mă descurc eu...  Să vedem , poezii ai adus? Am și eu ceva...

Aha, șefu’ e și el poet.

– Am două, uită-le acolo. Ii arăt două poeme scrise citeț dar lăbărțat. Scris grăbit, scris  de mână.

– Tu scrii mult și dezlînat ca și Tavi Chelu. Când le redactăm rămîn pe sfert!

– Hai,  lasă. . .  mai am texte rămase de la numărul precedent...

– Nu-ți ajunge, îți spun eu...

Începe să se plimbe încoace și încolo. are un cap mare cât un dovleac. S-ar putea să aibă dreptate, scriu cam aiuristic, depinde cum sînt paginate. Si dacă are dreptate? Eu plec și el rămîne să facă pagina. Că la ora 7 pleacă mașina cu ziarul, merge la Tipografie la Orașul  Ma­re.

– Nu te juca, eu ți-am spus... vorbește singur.

Încep să număr în gînd:35 de cuvinte pe 105 rînduri. Asta face 3675 de cuvinte. Și da­că totuși... Ar încăpea o reproducere în plus. are un catalog întreg, dar nu știu cum iese la pa­ginat. Mă retrag într-un colț și notez „Proză la minut”. Tot ce-mi trece prin minte. Mă gră­besc spre casă. e tărziu. cine știe ce poate ieși de sub pix. A ieșit ce ați citit. Ii arăt tot ce am scris.

– Uite, mai am ceva, pe asta am uitat-o !

– Ce-i asta?

– O proză...

– O ia și o așează peste celălalte foi pregătite pentru cules. ce va zice cînd o va citi? dacă a­pare înseamnă că i-a plăcut ori nici n-a citit-o.