Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Ștefania MIHALACHE

O dimineață promițătoare

(fragment de roman)

E o dimineață promițătoare, ca o ușă de avion care s-ar deschide brusc în stratosferă, la înălțime, lăsând un curent foarte puternic de aer să creeze un vârtej proaspăt, luminos, or­bi­tor acolo în cabină. Promițătoare ca cineva care se trezește, într-o zi pe la mijlocul vieții, își îm­băiază corpul în trandafiri  și visează o femeie frumoasă. Apoi își dă seama, privind cine știe ce detaliu irelevant, poate lama de ras, sau paharul cu periuțe de dinți, că totul s-a schimbat  i-re-me-di-a-bil, că viața nu va mai fi niciodată la fel, că de fapt, în altă parte era totul. Flu­ieră, e vesel, încrezător. Știe perfect ce are de făcut.

Plec de acasă însoțită de porumbeii blocului, uguind printre betoane, risipindu-se printre firimiturile aruncate de brațele harnice ale vecinelor. În dimineața asta mă întâlnesc cu mulți copii îmbrăcați în roz. Mamele îi duc repede agățați de mână și ei rămân în spate, îm­piedicîndu-se, călcând prin bălți, stropindu-și frumoasele costumașe roz.

Merg sigur, direct, fără ocolișuri, la serviciu. Foarte curînd o să dispar sub pământ, cu par­desiul lung, negru, fluturând în urmă. În metrou, ca în fiecare dimineață, ocup un loc. Ur­măresc niște Coca-Cola virtuală vărsându-se într-un panou pe pereții tunelului prin care șer­puiește metroul – minunat efect de reclamă, și fața mea, pe care curge acum Coca-Cola, pielea mea, care trebuie – îmi duc involuntar mîna la obraz – să aibă efect de lipicios.

Alături, punga de mâncare, un accesoriu nou, de om care petrece toată ziua la serviciu, toate fazele zilei, fiecare grad în parte din rotirea pamîntului. Pe obraji îmi curge Coca-Cola în spume, oamenii-și ascund capul după ziare. Sunt înconjurată de ziare cu picioare, foșnind în ritmul celor mai citite articole: „Un inel de peste 40.000 de euro pentru soția lui Chi­vu“ și ziarul se apleacă într-o rână, cu pagina ițită în sus, a mirare; „Profesoara pedofil㓠– o poveste de departe, din America, ziarul stă îndoit în sine, cu articolul căscîndu-i-se la mijloc.

 

Cu respirația tăiată, urc pe jos etajele multe, sunt în inima clădirii de birouri, în inima  altui bloc. Trec pe lângă birouri sclipitoare, cu lumini ascunse în tavan, scări străjuite de bare me­talice cu design avangardist, undeva jos de tot șerpuiește Dâmbovița.

Un hol plin de forfotă, plin de pregătire.

– A, și uite-o și pe Andra, ea e baza evenimentului, îl aud pe Alex venind spre mine, a­lături de un domn într-un pardesiu lung și negru.

– Să ți-o prezint, dragă Radu, pe asistenta mea personală, d-ra Andra, Andra-da Panu.

– Încântată, spun fără grijă, știu că zâmbesc dulce, să întind o mână relaxată-dar-nu-prea-tare, replica non-verbală potrivită în limbajul afacerilor, cum m-a învățat Alex.

– Pe dl. dr. Radu Cimpoieșu, îl știi, cred, de la televizor.

– Sunt onorată să vă cunosc personal, domnule doctor (eu fiind deja o asistentă per­so­­nală, aș avea chef să adaug).

– Măi Alex, măi, tu mereu te înconjori de fete frumoase, uită-te și tu ce-i aici, spune, cu­prinzînd cu un gest larg încăperea puternic luminată, cu standurile și reclamele la produse na­turiste bine întinse pe stative.

– Stai, măi, că nu toate-s ale mele, râde Alex, arătând către colțul unde Grațiela, Georgiana, Alina, Mirela și Dania se agită să pună covrigei pe mese.

– D-ra Andra, să știi Radule, e de excepție. E poetă, cu degetul pe buze, complice.

– Vai, domnișoară, da’ nu mă miră deloc, știți, eu cunosc foarte bine oamenii iar dumneata, se vede de la o poștă, ești genul sentimental.

Colegele mele forfotesc la secretariatul improvizat, înscriu participanții la conferință, um­plu mapele cu documente. Mapele vișinii-lucioase pe care și le înmânează unu alteia cu re­peziciune, taie aerul ca niște săbii.

„Mai dă-mi Ayurveda.“ „Nu mai am spirulină.“

„Alina? Alina?!? Alinaaaa!“ 

Purtând elegante cămăși albe, sau negru-satinat, cu manșete dantelate, și părul prins la spate în clame întortocheate, colegele mele se apleacă și zâmbesc cu pleoape sclipitoare par­ti­­cipanților.

„Noi suntem operatorii acestei conferințe. Dania Despa mă numesc, cu ce vă pot fi de folos?“

Profesorii în costume scumpe trec pe lângă mine și dispar în sala de conferințe, unde se afundă în scaunele de catifea, își dreg vocile, își dezaburesc ochelarii și se uită cu interes că­tre prezidiu.

– Andra, ești tu o scumpă să duci niște apă minerală la prezidiu? Mâna Daniei îmi a­tinge ușor umărul, privirea ei caldă mă roagă să duc apa minerală la prezidiu. Undeva, în spa­tele secretariatului. Un separeu, o nișă mascată de un perete. Acolo, în secret, torn apa mine­rală în paharele de plastic, acolo în secret aș putea să adaug un praf alb, fin...aș putea să adaug orice.

Până la prezidiu sunt două trepte înalte, acoperite cu un covor gros. Ziua abia a în­ce­put și deja îmi simt picioarele transpirate și umflate în pantofi. Mă împiedic, unul dintre pa­hare se varsă, apa se absoarbe instantaneu în covor. Nimeni nu ști-i-i-e, nimeni n-a afla-a-a-t...

Alex se apropie, în costumul lui negru cu dungi discrete, albe.

– Andra, stai și tu dulcică la ușă și invită oamenii în sală.

„Bună ziua, vă rog să poftiți“

„Bună ziua“

„Bună ziua“, îmi răspunde o fată singură și binevoitoare pe care o văd în sticla oche­la­ri­lor profesorilor când aceștia trec pe lângă mine.

„... nă drăguțo“ murmură doi-trei.

Domnii doctori, domnii terapeuți, gesticulează, schimbă impresii, scrutând particu­lele de praf care dansează în aerul ce-mi înconjoară salutul.Și zâmbetul. Și gulerul cămășii.

Pe degetele femeilor sclipesc bijuterii scumpe, superbe.

„Bună ziua și bine ați venit la Conferința Internațională de medicină tradițională și tra­tament alternativ. Încep lucrările conferinței.“

S-au așezat cu toții pe scaune.

„Și acum eu vă voi arăta cum să vă legați centurile de siguranță.“ Chiar așa, ce-ar fi dacă de-acum înainte conferințele s-ar desfășura în avioane? Imaginați-vă: cursa de Teoria co­municării New York - Hong-Kong, Cursa de teoria literaturii Sidney- Johannesburg, „Ne pare rău, suntem nevoiți să întrerupem programul pentru o știre de ultimă oră: Cursa Baudelaire s-a prăbușit acum 30 de minute în apele Atlanticului. Spațiul cultural internațional a pierdut trei tinere speranțe și din păcate ultimul specialist în imagologie aplicată.“

– Cum e dragă, cum te descurci? , îmi cuprinde Alex umerii supraveghind în același timp sala din ochi.

– Bine, bine,  tresar.

– Îți place să lucrezi la noi? Asta o să faci de acum încolo.Vezi tu, asta e lumea evenimentelor, trebuie s-o înțelegi, s-o simți.

Curpinzînd sala cu mâna:

– Să știi că ai contribuit și tu ca atâția oameni să se simtă bine, că le-ai creat mediul spe­cific profesiei lor...

– Dacă nu e treabă, pot să rămân și eu în sală?

– Interesată de tot felul de subiecte...îmi place, bine, rămâi, dar să ieși cu cinci minute înainte de pauză să pui cafele.

– O.K.

„Vertebrele caudale sunt în număr de... și se înșiră articulate... mobile... de la bază spre vârf, asigurând mișcarea perechilor de mușchi.“ O japoneză astenică, neobișnuit de înaltă, ur­mărește cu degetul scheletul unui câine desenat pe o planșă.

Vertebrele sunt înțepate la baza lor, imediat sub piele. Cu ace lungi, roșii. Înțepenită în scaunul roșu, plușat, parcă ai aștepta un doctor magic, cu privire bună care ți-ar înțepa ver­te­brele exact acolo unde mecanismul începe și l-ar unge bine cu alifie, să alunece. Și bunul doctor te-ar putea desena apoi pe o planșă și te-ar expune într-o zi la o somptuoasă conferin­ță, acolo, în față, în centru, unde te-ar putea vedea toți și ar vorbi despre tine. Apoi bunii me­dici ar lua o pauză, și o fată  le-ar servi cafele și covrigei în curentul de pe hol.

– Ei, ți-a plăcut? Ți-am zis că noi facem lucruri interesante și stai să vezi ce o să mai vină!

– Da, auzi, grupul ăla de japonezi de acolo n-au traducător...aș putea eu să...

– Ia du-te tu să o înlocuiești pe Georgiana la înscrieri și vine ea să traducă.

 

Doi-trei întârziați se mai preling din lumina puternică a neoanelor, îi aliniez cuminți în folderul lor, încercând să  străpung oboseala ca printr-un sac de plastic. Fetele se strâng      într-un colț să-și refacă machiajul. Șoaptele lor nu ajung până la mine. Strângându-și grăbite po­șetele sub braț, pleacă și ele. Pe standul de lângă mine se odihnesc în grămezi greoie cărți des­pre bani, autoînvățare și succes în viață la minut. Închid fișierul. În față-mi răsare Desktopul: o plajă tropicală cu palmieri și un bărbat bronzat, bine făcut, pregătit de surfing. Jos de tot, peste Dâmbovița, începe să poluă.

 

Bulevardul te duce sigur către casă. Îmi plac bulevardele mari, cum găsești numai în ca­pitale, bulevardele pe care e întotdeauna curent, unde întotdeauna simți că o pală de vânt poate să te ia, să te împingă și să te facă să aluneci undeva, alături de drum. Bulevardul te duce sigur până la metrou, atâta binecuvântare să te înghită rețeaua asta de conducte subte­rane, să-ți sugă oboseala rețeaua asta de drumuri calde. Pe conducte alunecă omenirea ca o pastă molatecă, prietenoasă.  Acolo dedesubt telefoanele n-au semnal și în fața ta se derulează nu­mai pereți, pereți, pereți. Conducta se continuă cu încă o stradă, câteva piețe cu tarabe pline de banane, până în cămăruța în care locuim doi dar  suntem trecuți numai unul la în­tre­ținere.

Dacă nu ești tu acasă atunci e ciorba pe care ai făcut-o și mi-ai lăsat-o caldă, în aburii ei îți adulmec urmele, adulmec dacă ai avut succes, dacă ai făcut vreun progres peste zi cu softul tău. Calorifere mari tapetează pereții garsonierei. Căldură insuportabilă. Mereu îți spun că atunci când nu ești acasă e totuși mai frig. Tu râzi și deschizi computerul. Instalezi. Dezinstalezi. Azi umbra ta parcă a rămas încovoiată peste lampă. Concentrată. Preocupată. În­cercând să finalizeze ceva. Așa mi-ai spus, că în meseria asta e important să finalizezi. La sfâr­șitul săptămânii Jack o să-și ițească mutra de după un icon zâmbitor – „ai terminat?“ – și tu o să-ți treci mâinile prin păr , și-o să-i spui că nu ai reușit să stabilești parametrii ca lumea, dar că săptămâna asta o să reușești și apoi sigur i-l trimiți. O să înțeleagă, știu că o să înțeleagă.

Mereu mi-a luat mult să re-locuiesc casa când vin de la serviciu. Deschid ușa și din mo­mentul în care îmi arunc pantofii, timpul începe să curgă foarte încet. Știu că n-o să-l pot în­vinge cu mișcările mele, n-o să pot face breșe în el, n-o să-l pot juli sau cresta. O să-mi scot hainele foarte încet, oprindu-mi privirea asupra câte unui obiect, eliberîndu-mi o mână din pu­lover sau cămașă și brusc apucând cu ea o carte și începînd să citesc o pagină. sau  scoțîndu-mi pantalonii, începînd să mă învârtesc, numai în ciorapi sau chiloți, după o muzică pe care o aud numai eu în cap. Sau întinzîndu-mă pe pat și privind în tavan. Sau privind pe fe­reas­tră la ziua murdară, folosită, rămasă în urmă. Sau uitîndu-mă către ușă, așteptînd  să se des­chidă și să apară Bamby (așa îi spun de o bucată de vreme), Bamby, tânărul căprior acum cu o bogăție de coarne, întors în pădure s-o ia în legitimă stăpânire. Dacă el întârzie, pierd vre­mea și mai mult. Încep să fredonez ceva. Urmăresc cifrele fosforescente ale ceasului elec­tro­nic. Aștept să se schimbe.

Nu deschid televizorul. Televizorul începe cu Bamby. Odată cu el ne invadează știrile, fil­mele, Descovery, National Geographic, lupta dintre animale, cascadorii, toate pasiunile lui.

Se cuibărește între televizor și monitorul calculatorului, cu un obraz luminat egal cu o lumină de neon și cu celalălt scăldat într-o feerie de culori. Ceva prezentări de lenjerie. Femei cu picioare de abanos trec cu grație prin fața ochilor lui Bamby. El nu le dorește. Nu fac parte din regatul lui iar Bamby nu poartă războaie de cucerire. E un democrat și un pacifist. De ce eu? îl întreb. Tu erai acolo, căprioara mea de totdeauna. Păi nu e chiar așa... n-a fost totul așa de lin.

Ei ba da, era normal să reziști, era în joc mândria ta de căprioară care se respectă, totul era conform planului...îmi aruncă el scuturând capul, dintre cele două monitoare. 

Dar în seara asta nu-i aici, femeile de abanos nu se plimbă prin cameră nebăgate în seamă.

Melodia telefonului meu.

– Andra, Andra-da, cântă Alex-patronul cu un glas de nerefuzat. 

– Ce face asistenta mea personală ? Ai ajuns cu bine acasă?

– Da, totu’ e-n regulă, mersi.

– Ce zici de eveniment? Ți-a plăcut cum a ieșit?

– Da, a fost bine, răspunde cineva cu exact aceeași voce ca a mea.

– Toată lumea te-a remarcat să știi. În felul ăsta o să ajungi departe mai repede decât crezi.

– Și cam cât mai durează? întreabă interesată femeia cu glasul ei de ceramică hand-made.

– Ha, haaaa, haaa..., râde Alex, adăugănd pe ceramică un model floral.

– Bine drăguțo, te las acum, mă culc și eu, că am și mâine o zi grea, hai, pa-pa-pa.

De ce oare salutul ăsta repetat cu inconștiență ca o serie de capace trase în cap? Mă lungesc în pat pe-o rână ca să continui să aștept.

Știu că nu vii în seara asta, mă culc, Bamby, Dandy, pa-pa-pa.

...

Când te întinzi supusă sub valuri de întuneric, când te faci una cu cearșaful, o fâșie sub­țire subțire, întinsă pe spate, dreaptă, când încerci astfel, cu fața în sus, să-ți reglezi respira­ția, să o trimiți ordonat în întuneric, când în sfârșit ți-ai aranjat perna, firele de păr, brațele pe lângă corp, pătura rulată bine sub picioare ca un sac, când ai ridicat ultima dată capul și ai scrutat bine întunericul să te asiguri că nu e nimeni, dar absolut NIMENI, și te-ai culcat la loc, dreaptă, una cu cearșaful, atunci noaptea ta singură poate începe.

Nu se va întâmpla, nu se va întâmpla și de data asta, și totuși iarăși simți că visul te ri­dică la 45° în pat, că tu-ți înghesui somnul în somn, ferindu-te de abis, dar nu mai poți opri a­cum nimic, nu-ți poți opri corpul să nu se facă greu, propriul braț să-ți atârne greu peste față, pernele și păturile să nu se îngreuneze parcă umplute cu apă, și prezența aceea necunoscută, existența aceea n-o poți anula nici de data asta. Știi că tot ce ai de făcut este să te trezești dar tu dormi, dormi toată tresărind și măcar acum dacă te-ar striga cineva  și te-ar plânge ca pe morții din mijlocul bisericii pe care-i vedeai când erai copil, atunci da, dacă te-ar striga și pe tine cineva așa, tu te-ai trezi, ți-ai aduna toată puterea și te-ai ridica în capul oaselor, nu ca ei.

...

Mă-ntreb uneori cum începe ziua lui Alex, cum se vede dimineața din patul lui. Cum se întinde, cum întinde mâna după ziarul cumpărat probabil de menajeră și așezat lângă pat. Citește știrile, ia cu mână sigură cana de cafea, sucul de portocale se varsă la jumătate drumu­lui pătînd cearșaful, dar el nu observă. Apoi telecomanda. Nu se grăbește nicăieri.

Apoi închide totul. Închide ochii, întins pe spate în patul lui de burlac, își urmărește cu mâinile conturul feței rotunde. „Tre’ să mă bărbieresc „ își spune când buricele degetelor în­tâlnesc țepii aspri. Apoi prin fața ochilor îi trecem noi, rând pe rând, floricelele din a­genție. „Georgiana – competentă totuși prea încăpățânată, Alina și Mirela parcă-s siameze, își completează propozițiile, bleah... Grațiela – organizare, Dania – o doamnă, Andra – An­dra – da – hm.“

Aici diminețile noastre se întâlnesc. E gândul lui care în dimineața asta îmi desparte ge­nele chinuite de somn disciplinat, care mă smulge de pe culoarul cenușiu de veghe, care îmi dă sărutul frumoasei adormite, e glasul lui care mă cheamă să mărșăluiesc pe culoarul de-la-9-la-5, care mă așteaptă la agenție între pereții de sticlă.

Telepatic se trezește corpul meu, ca într-o nouă facere  mi se leagă grupele de mușchi, for­ma lutului conștient de sine, brațele strângînd părul la spate, inteligența purtînd corpul spre baie.

Secole vechi mă cheamă înapoi în pat, secole vor să-mi îngrămădească la loc în așternut carnea, mai am nevoie doar de câteva ore: eu să culeg și bărbatul meu să vâneze, să-mi zdrelesc degetele în uneltele grosolane de piatră, să descoperim focul și să dansăm sălbatic în ju­rul lui, să termin de desenat OZN-urile pe pereții peșterii și să scriu prima carte de filozofie.

Porcăria de alarmă a mobilului pornește din nou.

Alex, cine ești tu?

De ce nu se mai deschide ușa și prin ea să-și strecoare capul tata, să mă trezească sâsâind hâtru - haios: „Ssss....Andrușcuța, tre’ să mergi la școală!“

Alex, nu mi-ai lăsat cartofi franțuzești în cuptor, ca maică-mea, nu-i așa? Bănuiam eu.  

Alex, tu doar mă aștepți.

Mă aștepți mai mult decât oricine din viața mea, decât orice bărbat care m-a iubit, de­cât oricine a vrut să-și ceară iertare sau să mă acuze, mai răbdător decât oricine m-a vrut în pat, mai viclean decât Ramona care, în copilărie, mi-a tras un genunchi în gură când eu am crezut că bătaia se terminase, mai exact decât minunatul ceas din gara unui orășel sloven mă aștepți tu la 9 fix să stau înțepenită pe scaunul secretariatului agenției, între pereții de sticlă.

„Succesul nu este locul în care te afli, ci direcția în care privești“ scrie în josul unui ta­blou înfățișând un apus de soare pe un râu, agățat pe peretele din dreapta mea.

De la geamul meu se vede zidul unei case în dreapta, și acoperișul alteia, iar în stânga o bucată dintr-o curte mică, pavată. Gardul care străjuiește curtea are, din loc în loc, ghi­vece de flori atârnate. Curtea e liniștită, cum sunt curțile celor cu bani. În curte iese uneori o birmaneză maro cu negru și se întinde pe fâșia îngustă cu dale pe care bate soarele. Blana îi lucește în soare cu o aroganță impersonală. Ochii albaștri i se dilată de plăcere. O privesc din secretariat, singurul perimetru din agenție izolat cu pereți de sticlă, foarte șic, office-like, așa vrea Alex. Când intri în moderna și eleganta noastră agenție de publicitate BTL, primul lu­cru pe care îl vezi, într-o poziție centrală, pe perete opus intrării, este secretariatul-de-sticlă, iar de acolo înspre ușă ca două aripi în diagonală se desfășoară birourile. În spațiul rămas li­ber între cele două aripi-birouri, se găsesc două măsuțe joase de sticlă neagră, opacă, înconju­rate de canapele joase și tabureți de piele.

Printr-una din aripile - birouri se prelungește biroul impozant al lui Alex, prin cealaltă încă un birou de creație – DTP – bucătăria și o terasă pentru fumat.

Confort, lux, degajare – spun mobilele din birouri, profesionalism, performanț㠖 spu­nem noi, mica dar puternica echipă-familie.

Suntem buni, suntem al naibii de buni.

Nu oricine ajunge aici. Am fost atent selecționați precum boabele de cafea. E una din ce­le mai tari trei agenții și dacă nu ești într-una din ele nu exiști în publicitate, în comunicare, în imagine.

Pe piață nu erau cine știe ce mărfuri în dimineața în care oamenii de la HR - Global Job au trecut pentru recrutări. Era o dimineață cam rece, vântul spulbera ușor părul celor câ­teva fete legate cu mâinile la spate de câte un stâlp în centrul pieței. hainele din piele ne­tra­tată le dezveleau coapsele subțiri. Abia dacă erau niște copile, cu sânii înmuguriți, cu di­plo­mele agățate mai sus pe stâlp, deasupra capului.

„Jurnalism - media de licență 9.20“

„Filologie-media 9.50“

„Comunicare și Relații Publice - media 10.00“

Asta eram eu. HR consultant-ul, cu ochii albaștri, tăioși, părul ușor grizonat, s-a oprit pu­țin în dreptul meu, m-a privit o clipă, și-a trecut degetul pe clavicula mea, apoi peste buza de jos... „O să te sunăm“, a zis, și s-a  întors brusc pe călcâie.

...

De fapt, pe la sfârșitul anului IV, în vara aceea toridă în care transpiram printre hârtii cu cerneala întinsă și printre hârtii de pe care tușul mi se impregna în pielea degetelor am pri­mit un telefon din partea celor de la Global Job. Transpiram în camera mea de cămin pentru două persoane (cameră de merit, pentru studenți merituoși), m-am ridicat din pozi­ția broască în care stăteam și am alergat la telefon unde un glas tânăr înghițind cu viteză cu­vintele mi-a pomenit cum că o agenție de publicitate  mă are în vedere pentru un post după ab­solvire, și m-a invitat la un pre-interviu la sediul lor.

 

Să fiu comunicator. Asta trebuia. La admiterea în facultate se dădeau niște probe mișto, de gramatic㠖 la care eram tare, fusesem dintotdeauna, și niște teste al naibii de origi­nale, să-ți imaginezi diverse situații, să continui o povestire care începea, să zicem, așa: „Și Alex intră în clădirea în flăcări...“

Niște texte drăguțe. În ultimul an de liceu le mâncam pe pâine, și credeam că asta e cea mai tare chestie, că asta o să facem tot timpul, o să stăm și-o să inventăm povestioare, discursuri, texte și textulețe. Era, de fapt, despre imaginile companiilor. Care imagini erau un fel de dublu al companiilor, al clădirilor lor și toate imaginile alcătuiau un fel de al doilea oraș, Orașul Interzis, unde se întâmpla totul, unde existau din când în când detonări și te tre­zeai că o clădire din asta – imagine se surpa în plină zi, umplînd totul de praf , fum, pietre și moloz pentru ca în maximum o săptămână să o vezi din nou în picioare, cu un acoperiș nou, proaspăt vopsită, în timp ce altă clădire era invadată de un fel de igrasie și era chemată o echipă de comunicatori, sau în alta o echipă de curățenie cu aspiratoare uriașe care curățau ime­diat mochetele, în vreme ce alpiniștii ștergeau geamurile pe dinafară, plonjînd din etaj în etaj cu grație de oameni ai aerului.

Numai comunicatorii și echipele de curățenie aveau voie în Orașul Interzis.

 

Și m-au sunat, iată că m-au sunat, m-au sunat. Ca atunci când m-a sunat prima oară El, când am gustat prima ciocolată cu alune, atunci am sorbit aer mediteranean prin telefon – aburii gumei de mestecat pe care-i exhala vocea aceea de bărbat tânăr, competent,  pro­mițîndu-mi un interviu cu bossul agenției rămasă încă un mister. Un interviu. Primul meu in­terviu.

– Păi, d-ră, descrieți-mi cea mai interesantă zi din viața Dvs.

Părul meu negru aproape revărasat pe masa opacă, neagră. Sunt două ore de când mi se testează originalitatea și profilul psihologic în fel și chip. Am completat numere în cercu­lețe, am colorat pătrate, am asociat cifre cu figuri. Ce păcat că nu pot dansa pe masă, că nu-mi pot sfâșia ciorapii să fac ceva dur și demonstrativ care să doară și să se termine repede.

„Nu uitați că nu-i interesează răspunsurile banale. Banalitatea nu-i pentru publicitate!“

– Cea mai interesantă zi... eu... cum să vă spun... a fost așa când eu am  scris un poem despre zei împodobiți cu flori roz de cireș la care noi cu toții ne rugam, dar eram morți.

– Dvs. scrieți poezii? Hm...păi trebuie să vă spun că un text publicitar nu e același lu­cru.

– Da? Nu m-am gândit la asta.

– Poetesă, poetesă...mmmm...mmmm...

Ușa se deschide brusc și cadrul ei se umple de fața lui rotundă, tânără, lucioasă, și de ochii lui lucioși.

– Hai salut , Mișule, iar Mișu, domnul HR, se scolă congestionat și trece dincolo.

Eu am unghii aproape mereu inegale, tăiate aiurea, niciodată vopsite, mereu aproape șco­lărești. Mereu mi se rup pielițele mici, de parcă epiderma s-ar hotărî să mă părăsească pe neobservate. Cei doi intră din nou în birou alăturîndu-și sacourile negre.

– Să știi că nu facem așa ceva în mod obișnuit, dar domnul Alex Saizescu a trecut pe aici și dânsul este general manager la B.P ( aha, deci despre Best Promotion – e vorba, acum e șansa cea mare!). Domnul Saizescu a ținut să vorbească puțin cu Dvs.

Cu acestea Mișu părăsește biroul.

– Ce faci? mi se adresează domnul Saizescu. 

Ce fac? Cum adică ce fac?

„Cuvintele extravagante să vă fie o a doua natură!“

– Sunt obosită, și nu mai pot gândi un răspuns-glamour.

– Ce nu mai poți? Ha ha, ce-i aia? Vreun concept nou?

Mă bufnește râsul și pe mine. „A, nu..., nu știu de unde mi-a venit...“

Fața lui râde rotundă.

– Hai, măi, lasă prostiile.

„Parcă de-o viață se cunoșteau...“

„Și au încălecat și duși au fost. Până a doua zi care era o nouă zi“

„Din restul...“

„Dintre resturi....“

„ Se adună...“

...

Veverițoiul meu. Astăzi nu este Bamby. Este un veverițoi cu o coadă stufoasă care-i a­lu­necă pe lângă scaun cum stă el așa concentrat la computerul lui. Lumina monitorului se pierde în câteva riduri fine.

Să creăm un soft pentru întinerire. Program Top-Secret.

Să înceapă, de exemplu, cu muzica din „The Pillow Book“ al lui Greenaway. Parfait mel­ange... Parfait melange...

Și apoi o blondă îmbrăcată în halat alb să spun㠄Welcome to our program that will make you look younger, and your looks will last.“

Apoi să-ți apară pe ecran un contract de confidențialiate căruia să-i dai repede OK.

„Would you like to look younger? If you agree, press Yes.“

„Please enter the age category you wolud like to fit into.“

„Thank you.“

Acum, conectați-vă la senzorii din pachetul în care ați primit softul și lăsați-vă răzuiți de lamelele micilor dispozitive atașate pe piele. Pe monitor se vor derula vârstele Dvs. însoțite  de câteva imagini din viața Dvs. corespunzătoare fiecărei vârste. Nu uitați, când ajungeți la vârsta dorită apăsați butonul roșu. Și nimeni nu mai ajungea la vârsta dorită fiindcă se pierdeau în amintirile vieții lor, revăzută în etape pe ecran, sau la nici o vârstă, nu aveau totul și nu se îndurau să se oprească,  așa că rămâneau jupuiți de lamele pînă la sânge...

Gata, veverițoiul meu, asta-i povestea ta de noapte bună din seara asta. Nu mai sta cu gu­ra căscată, închide calculatorul și vino în pat.

 

...

Era o zi grea, cenușie, ascunsă sub burta unui munte, era o zi vătuită de nori și în ziua aia mama a plâns. Mama  și-a șters fața cu un șervet de bucătărie negru, tata și-a pus brațul pe după umărul ei, ca un domn. Au rămas așa. Buzele ei erau negre și pe ele picurau lacrimi.

Andrușcuța pleacă, Andrușcuța n-o să-și ia apartament vizavi de noi, n-o să traversăm strada la ea cu oalele cu ciorbă și sarmale, n-o să vorbim seara la telefon după ce ne dăm cu cremă pe mâini și pe față, n-o să ne ducem nepoții la leagăne, ea n-o să vină dimineața la noi cu brațele încărcate de medicamente.

Andrușcuța are post bun, post important la București, acolo o să facă lucruri mari, cum am vrut noi mereu pentru ea. Andrușcuța o să se facă așa o femeie, cu tocuri cui, fuste de mătase cu imprimeuri discrete, brățări multe și părul filat. Andrușcuța o să miroasă a cele mai fine parfumuri și, cuminte, o să conducă o mașină mare, elegantă, cu care ne va plimba și pe noi în weekend-uri prin capitală.

Pe buzele ei lacrimile picurau negre. 

Andrușcuța o să-și găsească un soț dintre stilații și eleganții manageri cu ceasuri fine și telefoane micuțe, cromate. El îi va sta mereu alături, în pardesiu și cu cravată. Un domn ușor grizonat care-i va deschide portiera mașinii și-i va întinde mâna.

Unghiile mamei erau vinete-rozalii, ca pielea Andrei la naștere. Mai târziu, era o pă­pu­șă de alabastru. Pe la 3-4 ani era o dulceață Andrușcuța ei. Dar cam tăcută.

Erau calzi lobii urechilor mamei și arterele gâtului ei erau calde, mâinile ei strângeau ma­terialul halatului de casă  ca pielea flască a unui  marsupiu gol.

Mama, e fierbinte și ud la tine în gât, e aspru la tine în piele, nu plânge, mama, ne ve­dem în concediu.