Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Prăbuşiţii

I. Arbustu Nost

 Prietenul Arbustu Nost, cel cu cîte o mînă pe fiecare clanţă a fiecărei uşi din oraş, mă vi­zitează într-o după-amiază. Îmi aduce portocale şi un nou manuscris mîzgălit pe o nouă a­gendă telefonică. Pe clanţa uşii mele, mîna lui e uşor verzuie, iar amprentele se schimbă o da­tă la cîteva secunde, ca să nu poată fi identificate de comisarul W. Mîna lasă o peliculă de su­­doare pe bulbul de alamă, iar celelate două mîini – care trebuie să părăsească pentru o clipă două clanţe, una a văduvei Palade, care nu observă întrucît tocmai îşi piaptănă părul în oglindă cu gesturi şi pieptene belle epoque, şi cealaltă, un adevărat sacrificiu, a nubilei poş­tăşiţe cu pistrui de care Arbuthnot e îndrăgostit săptămîna asta şi care îi mîngîie noaptea fa­langele sclipitoare cu sînii ei întunecaţi, după care, sfielnică, se închide în baie şi scoate su­nete încîntătoare şi înfiorate – poartă punga de hîrtie în care se află portocalele, şi agenda. Un deget prelung, albastru şi fără amprentă, e introdus la litera A.

Arbustu Nost se prelinge pe uşă, şi privirea i se opreşte asupră-mi, în vreme ce eu frec un lighean cu sodă. Mă întreabă dacă deranjează, aşteptînd să-i răspund, ca întotdeauna, cel pu­ţin întotdeauna cînd primesc portocale ori vreo altă agendă telefonică, că nu. Admirînd sal­cîmii din curte, şi frecînd ligheanul – soda zgrunţuroasă scîrţîie şi scîrţîie – spun nu. “Ce bine”, oftează Arbustu Nost, mîngîind drăgăstos zeci de clanţe din oraş, unele din acestea răs­punzîndu-i pisiceşte, alama unduindu-se sub carnea lină a palmelor sale, inoxul vibrînd în căuşuri. “Pentru nimic în lume n-aş vrea să deranjez”. Arbustu Nost e un lord. În opinia co­mi­sarului W. însă e un monstru, drept pentru care e vînat fără milă. Rădvanul comisarului zăn­găne dimineaţa pe dale, securile sunt toate ascuţite şi licăresc precum ochii înfundaţi ai co­misarului. Securile retează, retează. Recolta comisarului W pentru săptămîna asta o voi afla mai tîrziu, întrucît l-am invitat la cină.

Arbustu Nost îmi întinde agenda şi începe să decojească o portocală. Îi arăt mîinile mîn­jite cu sodă şi dau din umeri. E un lord, dar va trebui să mai aştepte să termin cu ligheanul. Privind trist către mormanul de agende telefonice dintr-un colţ al încăperii, Arbustu Nost mă întreabă: “Ai mai citit?”. Aşteaptă să-i răspund, ca întotdeauna, că da. Limpezind ligheanul, îl privesc în ochi, apoi mă uit din nou la salcîmi şi îi spun că da. “E publicabil?” întreabă Arbustu Nost, aşezînd portocala pe o farfurioară. Regret să-l dezamăgesc, cu tot cu portoca­lele lui, însă nici unul dintre manuscrise nu e publicabil. Prietene. Îl îmbărbătez trecîndu-i o mînă pe după umeri, şi cîrpa cu care am frecat ligheanul îi şterge o clipă umărul. “Ştiam”, şu­ieră el blînd, şi începe să decojească a doua portocală.

Lord Cecil Arbuthnot, al cărui prenume îi provocase tatălui său – aflat într-o dispozi­ţie îndeajuns de bahică în clipa aceea în care noul vlăstar ieşit din pîntecele rotunjor al doamnei Isabel aştepta învelit în pături un nume care să-i stîrnească urletele ori gînguritul – o vorbă de spirit care-i îngrozise consoarta. “Da”, tunase bărbatul izbind de masă sfeşnicul cu ajutorul căruia luminase faţa copilului, „orice s-ar spune, te aşteaptă un destin spect-ocular”. Se zmucise apoi spre Isabel, ca să vadă dacă pricepuse, iar consternarea ei faţă de sentinţa acestei ur­si­toare burduhănoase, mirosind usturător a sudoare şi tavernă, i se zbătu în gîtlej ca o pasăre mică, şi ieşi prin paza dinţilor şi buzelor sub înfăţişarea unui tremolo care-i încreţi o clipă fe­ţişoara şi-i flutură scurt pe pleoape. „Te-am mirosit eu”, horcăi Arbuthnot senior, apropiindu-şi mîna de urechea ei fierbinte într-un gest de tandreţe. Deşi în opinia doamnei Isabel lu­crurile stăteau taman pe dos, răbdă degetele groase şi reci ale bărbatului, care-i trecură o şu­viţă pe după lobul împurpurat, şi nu rosti acel „dar” care i se învîrtea prin gură împreună cu vo­calele prelungi ale unui hohot de plîns. „De mult”, continuă lordul, căutînd în zadar o altă şuviţă. „Ce-ai fi vrut pentru vlăstarul nostru, vreun nume franţuzit de fătălău care se-n­vîrte prin lupanare? Ce-ţi umbla ţie prin minte, vreun Rodolphe dezlipit din paginile mu­cezite ale romanţurilor? Vreun Maurice?”. De fapt doamna Isabel se gîndise la Edouard, în a­mintirea unor cămăşi franţuzeşti ude care-i înfioraseră odată cărnurile, lipite de un trup la a cărui cunoaştere mai amănunţită tînjise atunci şi fantaza acum în lungi clipe de penumbră şi abandon, dar era pregătită să se mulţumească şi cu un Edward. Şi în timp ce soţul ei scuipa alte nume – Alphonse? – demne de dispreţ – Justin? – ea îşi strînsese cu o mînă părul – André?– şi cu cealaltă obrăjorul înfocat al odraslei, pe care o luase apoi în braţe – Gerard? – şi ieşise demnă din încăpere în căutarea doicii.

„La flamme a dévoré ces reliques d’amour et de mort, qui se renouaient aux fibres les plus douloureuses de mon coeur”.

Arbustu Nost a întors încet filele, privirea lui a alunecat peste hărţile colorate ale Europei şi peste harta rutieră a ţării, pe care drumurile se pierd ca vinişoare într-o carne prea grasă. Urmează traseul pe care el însuşi l-a străbătut cu atîţia ani în urmă, şi care l-a adus aici, unde, după cum singur mărturiseşte, „s-a împotmolit de bună voie”. A trecut de listele cu nu­mere utile, fără rost aici unde singurul telefon funcţionează o dată pe săptămînă timp de trei ore, şi retrăgîndu-şi degetul învineţit de pe filă a început a citi.

Franceza lui e acceptabilă, întîrziind abia poticnită printre nenumăratele vocale ale u­nui verb, zvîcnind în mici jeturi sonore împrejurul fibrelor dureros îndurerate. Îl şi văd gîngu­rind pios în jurul numelui, la A, acolo unde degetul fără amprentă scormonea adineaori, sub­ţia hîrtia.

Afară se înserează cu nori zvelţi şi lumină nepăsătoare.

Năluca doameni Isabel, şi spectrelor volumaşelor grămădite funest în coşuri de iută („la foc”, răcnea ades Arbuthnot pčre, îndesînd vrafuri de pamflete ruginii în cămin – arderii întîmplătoare a Caracteristicilor lui Shaftesbury, precum şi salvării misterioase a unei ediţii ilustrate din Justine – The Risus Press, New York, 1931 – se datorează, după propria-i mărturisire, constituţia sa morală, iar ilustraţiilor, în opinia tatălui său, sănătatea plăpîndă din timpul adolescenţei), trăiesc o a doua viaţă la mine în  bucătărie, în scandarea Arbustului Nost.

Cu timpul, agendele telefonice pline s-au umplut de praf. Cu timpul, cineva le-a aranjat astfel încît să formeze un soi de iglu, acoperit cu un carton îngălbenit A3, o gravură veche, care stătuse ani buni de zile la colţ, rezemată de un perete, aşteptînd o ramă.

Arbuthnot e un mimetic. Aş putea să jur: a scris numele, a copiat propoziţia – mereu în căutare de potriviri providenţiale, aceasta trebuie să-i fi părut un miracol – şi s-a dus la plim­bare. Preferă traseul format de latura de nord a parcului, Strada Văduvelor, aleea halelor pă­răsite, şi strada noastră, pentru că aici nu întîlneşte de obicei pe nimeni, iar mormăielile, suspinurile, exclamaţiile, şi schimonoselile iluminărilor subite care-l copleşesc ard singure şi neştiute, resturi ale unei vieţi lăuntrice risipite nebuneşte. Degetele lui ating în trecere aici un arbust, aici barele îndoite ale gardului roşietic, colo se pitesc printre crăpăturile dintre că­ră­mizi, zgîndăresc pe dinăuntru colo o scorbură plină de resturi de cheratină, ori altceva, substanţe şi mai vechi, pietrificate, într-un acompaniament tactil al frazelor din agendă, pe care ochiul minţii lui le citeşte necontenit şi vocea internă le scandează, şi mîinile lui încremenite pe toate clanţele de pe Strada Văduvelor se odihnesc în vibraţii îndepărtate şi străine.

Din iglu se aude un foşnet.

Cînd Arbuthnot desface o portocală, una dintre mîinile sale – e greu de spus care, deşi în primele luni Arbustu Nost ne-a oferit o agendă telefonică în care schiţase o taxonomie a primelor şaptesprezece, cele mai importante – apucă delicat un briceag Swiss Army, a cărui la­mă licăritoare şi perfect ascuţită (am văzut-o odată secţionînd capacul unei conserve ca şi cum ar fi fost o foaie de hîrtie, ca să nu mai vorbesc despre cauciucurile rădvanului comisa­rial), trasează fără nici o ezitare, fără nici un sunet, şase arcuri de cerc. Degetele altei mîini – va trebui într-o bună zi să caut agenda respectivă, de dragul rigorii – apasă uşor vîrful fructului. Şase petale identice se desfac precum ale unui lotus.

Arbuthnot ţine în mînă acum două farfurioare cu doi lotuşi, fiecare avînd în mijloc cîte o sferă portocalie, cu aderenţe albe. Ridicîndu-se de pe scaun, şi strecurîndu-şi în buzunar briceagul, se îndreaptă încet către iglu. Aşează una dintre farfurioare în faţa intrării.

Nimic nu se distinge înăuntru, nimic nu se zăreşte, şi totuşi parcă o vietate indiferen­tă răsuflă acolo, cu pupilele mărite şi degetele năclăite de o pastă care a fost cîndva un biscuit.

O subterană vagă, luminată puţin cîte puţin, în care se desprind din umbră şi noapte...ar trebui să i-o spun în franceză. Poate şi-ar nota-o. Într-un fel, se potriveşte. În schimb, iau oala de pe foc şi torn apa fierbinte în ligheanul curat. Lentilele ochelarilor mi se abu­resc. Aşez ligheanul pe scaunul de bucătărie fără spătar. Alături, pe masă, aşteaptă un piep­tene de os, bătrîn, cu dinţii luuungi şi subţiiri, între care celulele epiteliale ale văduvei Pa­lade se odihnesc într-o cheratină cenuşie.

L-am şterpelit acum două săptămîni.

Mai e o sticluţă pe care încă n-am deschis-o, de teamă ca mirosul ei înţepător să nu-mi sperie vietatea. Nu va trece mult timp şi lotusul îşi va face efectul. Torn şi apă rece în lighean, verific temperatura cu cotul. Pe fereastră nu se mai vede nici un nor, şi aşteptăm aşa, eu şi Arbustu Nost, el cu cealaltă farfurioară încă într-o mînă, apoi lotusul şi globul portocaliu îşi împlinesc vraja, şi în curînd mişcările mele se domolesc, şi în braţe vietatea se lasă moale, pentru o clipă cu tîmpla pe pieptul meu, aroma părului ei făcîndu-mă aproape să mă înec, şi degetele albăstrii ale Arbustului Nost se strecoară pe tăblia mesei, iau pieptenele şi mi-l strecoară în mîna stîngă, în vreme ce dreapta, făcută căuş, ia apă din lighean şi începe să umezească părul arămiu.

Aici mi se pare că toată lumea mă priveşte.

În cîrlionţii Maiei, lindinile sclipesc ca ouă de diamant.