Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Paul SÂN PETRU

Proze

Psihologia heraldicii

Nu se descoperiseră sau nu funcționau încă la parametrii optimi metodele mesajelor sub­liminale. Psihologia, mai ales cea estică, pragmatică și bună inductoare de speranță iefti­nă, le era mai la îndemână liderilor politici, pe când cea din sfera axei umbla la genetica lui Mor­gan și Weissmann și Mändel, concepții și teorii burgheze și dăunătoare, așa cum erau con­siderate de tabăra de după Cortină. Atât unii cât și alții aveau însă același scop: intoxica­rea cu simbol vizual doctrinar dus până la paroxismul fanaticului. Scopul fiind același, dar de pe poziții geo-politice adverse: modificarea conștiinței colective, specularea și manipularea spi­ritului de turmă ca slăbiciune și pradă facilă, inclusiv prin fluturarea zilnică de simboluri he­raldice, dar ambele tabere pe dominantă roșie. Dacă deviza „Deutschland über alle” era chiar un refren din imnul național, ea trebuia susținută și impregnată și în memoria vizuală, adică să fluture sau să stea locului cât mai mult și cât se poate mai „über alle”.

De cealaltă parte, dacă tot se înroșeau hărțile dinspre Palatul de iarnă în ritm alert de „In­ternaționala”, purtătorul de mesaj vizual nu putea fi decât steaua rășchirată în cinci col­țuri de lume.

În tabăra de vest se aprofunda și se mergea pe teoria mutațiilor. Undeva la un anume cro­mozom se umbla impunându-i-se ascultare. Consiliul cromozomilor a rezistat o vreme, a­poi a decis să se sacrifice unul din ei. I s-a impus cu tradițională delicatețe obligația de a se lă­sa experimentat. „Adică de ce gărgărița, ființa candorii fetelor și fetițelor, căreia i se incantează : „acolo unde vei zbura, acolo m-oi mărita”, să poarte pe spate niște puncte negre și nu niște zvastici micuțe, tot negre pe fondul acela roșu-portocaliu? Sau broasca țestoasă care e mai familiară oamenilor mării și pădurii, în loc de carapacea aceea cu pentagoane cornoase și banale, să nu poarte pe fiecare solz din acela câte un simbol triumfător și longeviv de pe un steag asemenea? Chiar și SS-ul ar putea avea niște câini cu simbolul pe nas sau în cerul gurii și când or deschide gura la partizani, aceștia să-și ridice mâinile, scăpați pe ei deja. Războiul propriu-zis trebuie susținut și cu un altul complementar, psihologic, nu?

Pe de altă parte, în tabăra de răsărit care blama noile teorii genetice s-a auzit despre o carte rară și foarte veche din perioada patriarhală a genezei lumii, în care se spunea că doi cio­bani, de altfel, rude,  care-și împărțeau cașul, lâna și mieii cam ca la colhoz, au găsit că nu e prea harașo împărțeala aceea și că vor s-o înlocuiască cu una mai echitabilă și anume : un an să ia unul toți mieii pătați, iar anul următor să-i ia pe cei uni. După ce au bătut palma, cel mai șmecher a pus în adăpătoare o mulțime de nuiele bălțate cu cuțitul în coajă. Când oile gestante veneau însetate pe caniculă să se adape, în timp ce sorbeau, priveau vrând-ne­vrând nuielele pestrițe ca tabla de șah. Când a venit toamna, la împărțeală, nu i-au revenit lui unchiu-său decât câțiva miei de o aceeași culoare. Atunci păcălitul a inversat tocmeala. Ne­potul, cinstea și candoarea întruchipată, a acceptat mimând formal opoziția, și știa el de ce. De data asta a pus în adăpătoare doar nuiele cu coaja intactă și nuiele fine cojite, albe ca bum­bacul. Toamna, nemaifiind variante, s-au despărțit pentru totdeauna.

Rușii, ce și-au zis? Agitația vizuală trebuie să funcționeze după metoda descoperită de noi. Vom pune la marile sovhozuri niște țevi în adăpători pentru scroafele gestante. Pe țevi vor fi pictate stele roșii, multe stele dus și-ntors. Atunci toți purceii vor ieși înstelați. „Și ce, fa­cem contract cu nemții?” „Nu, îi facem cadou”. „Adică niște porci troieni, nu? Sașa, ăștia nu-s greci, mă”. „Atunci le dăm drumul peste graniță în Polonia, în România unde sunt nemți. „Dar nu crezi că e prea costisitor?” „Nu, mai luăm și de la colhoz; grănicerii lor or să se laude că e captură, dar ce bun o să fie un șorici cu steluțe pe el! Și-apoi, ce-ai zice dacă neamțul, mâncând așa cu poftă, cum ține el șoriciul în mână și-l soarbe din ochi, să-i apară pe frunte și pe mâini numai stele și steluțe! Se vor bate nemții cu nemții spunând că se bat cu noi, nu, Sașa?” „Tak, tak, kanecino! Dar eu zic să fie mai bine niște viețuitoare care trec granița liber, prin apă, prin păduri, prin văzduh. După metoda noastră, un cerb cu stea în frunte și prins de ei poate șoca precum o minune, adică poate destabiliza și distrage atenția unui pluton ce tocmai în acel moment se află în vizorul nostru.  Sau poate mai bine ceva ca­re zboară… Porumbel nu, că ăștia sunt agenți dubli. Ia zi și tu ce mai zboară, mă, ceva care să fie mai prezent printre oameni.”

„Lăcusta, Serghei, lăcusta. Nu știi ce invazii au la activ? Istorice, ca și noi. Ei, Rosia, Ro­sia! “Nu, Sașa, unde mai vezi tu lăcuste de când cu pesticidele astea? Dar ia stai că am făcut o conexiune demolatoare, ce mai, neuroni de KGB-ist!” Ce prezență mai sâcâitoare pentru oa­meni, oriunde ar fi ei, decât… decât…musca, rostiră odată amândoi : omniprezentă, tole­rată, agasantă, ignorată, gălăgioasă și băgăreață, la birou, la bucătărie, la poman㠖 mai ales la aia țigăneascㅔ „Ei, și ce să facem cu musca, Serghei?” „Ce? Crescătorii unde le putem hrăni cu sirop de zahăr sau cu miere; vasul va fi presărat cu stele roșii ca spuza cerului vara. Cele gestante își vor spune între ele: “ce dulci sunt stelele astea în cinci colțuri!” Și oriunde va ajunge această exclamație ea se va preface în mesaj subliminal. Puii lor vor fi dolofani cu a­ripi de pergament zburând ca un deltaplan înstelat de colo până colo sâcâind nevestele o­fițerilor germani în momentele cele mai intime și duioase și chiar în cancelariile de rang. Și-apoi, unde nu se bagă musca! Numai caii ar putea-o spune fără jenă. Și parcă-i aud pe unii revoltându-se : „Das ist eine grosse Schweinerei! Aber dieses Sterne sind sehr schon!”.

Dar una peste alta muștele cu stele trebuie să ajungă acolo, propaganda noastră cu stele trebuie să prindă simpatia generală și tacită. Am aranjat cu ambasada noastră din Burundi. Expedierea e asigurată.

Stelele de pe aripile mesagerilor noștri vor ajunge înaintea celor de pe aripile a­vio­a­ne­lor sau de pe turela tancurilor și ei vor fi deja obișnuiți și deja complici, conștienți sau subconștienți. Le vor observa poate mai întâi vidanjorii cum se bulucesc pe urmele pestilențiale. Copiii le vor fixa în insectar mai ales pe cele verzi și albastre, ca pe o nemaipomenită raritate, apoi va urma o inflație, un  fapt cotidian, fără de care acelor oameni le-ar lipsi ceva. Atunci le vom aduce noi stele și steluțe pe avioane, pe camioane, pe steaguri după ce îi vom fi îm­blânzit suficient cu aceste constelații strategice de care ne ocupăm.

„No, Sașa, ot cuda?”… “Ponimaiu, harașo vodka!” 

Cine face liniștea

Mergeam cu orbul sau poate ședeam pe o platformă de vânt proaspăt sau vechi care poate s-a întors ca o cometă după o mie, două de ani. Știam că pe asemenea vânt, lesne îți poate pluti în privire un semn de întrebare ca o frunză de cocean înălțată de un vârtej : oare când au trecut  viețile acelea prin viață și cum a mea, pas la pas cu a celorlalți? Dar în situații de astea orbul vede mai bine ca mine, iar eu trebuie să-i exploatez cât pot vederea, eu fiind a­cum orbul lui pentru că îl întreb de fiecare dată:

– Orbule, dar aici ce vezi? Iar el atunci mai întâi se oprește și apoi ascultă.

– Văd că aud o hărmălaie ca la școală când copiii s-au întors din recreație și profesorul în­târzie la oră. Îl văd apoi că ascultă din nou mai concentrat.

– Ia, ia… Gata, nu mai aud. E o tăcere ca de ochi care nu mai văd nimic. Da, a intrat pro­fesorul.

Și ce bine-i cu orbul că nu mai știi când și pe unde ajungi cu ușurința unui gând de­parte în urmă, cețos de departe înainte, te oprești, îl întrebi și el îți răspunde cu aplomb, clarvăzător, nu ca mine care țin ochii ăștia degeaba și-i zgâiesc abia când m-am împotmolit. Așadar, vă-nchipuiți ce bine-mi prinde tovărășia lui ca un baston alb fără de care nu m-aș descurca.

– Orbule, orbule, poți să te oprești puțin ? Spune-mi, simți ceva?

– Dacă se poate pipăi o să simt, dacă se poate gusta o să-ți spun ce gust are; dacă mi­roase… oa, oaaa! a tămâie…

– Doar atât?

– Nu, mai văd că aud ceva.

– Și ce vezi, orbule că auzi?

El adulmecă ceva cu urechea, ca și când n-ar auzi destul din cauza luminii, apoi sigur pe el și cu aerul superior al unui bun ghid se pronunță.

– Acolo se aude o rumoare, o vorbărie de sfinți ieșiți din icoane, se pare că nu-și mai re­cunosc ierarhiile, că pe vremea aceea, așa s-a văzut pe dinafară, dar acum, care mai de care ar fi discutabil mai ceva decât la premiul Nobel ; unul zice că fumul ieșit pe coș atunci era cam alburiu, iar al lui a fost de-a dreptul alb ca laptele Fecioarei; altul, că el nu are nici o vină că mulți îi aduc închinare supraestimându-i puterile tămăduitoare în loc să apeleze direct la sursa nemăsuratei puteri, pe când o altă voce e de părere că minunea subminează sănătatea cre­dinței și n-o întărește, așteptând să trăiască numai din minuni și cum odată nu i s-a întâmplat minunea, gata cu credința, ca țiganul care, dacă o dată nu i-ai dat, spune că nu i-ai dat niciodată, pe când marii eroi ai credinței au rămas în picioare pe rug fără să aștepte minunea, ba chiar mureau fericiți și lăudându-L pe Domnul.

Orbul relua tot ce claraudiția lui putea distinge sau intui în rumoarea oscilând între mezzo-forte și fortissimo, mai făcea câte o pauză când era prea absorbit de subiect, acum era…

– Auzi ce se întreabă unii, dacă strămoșii daci aveau și ei sfinții și sărbătorile lor, iar dacă au avut, de ce nu le-am păstrat și noi, cum de ne-am schimbat credința? Lasă, îi răs­punde altul, că am preluat destul de la romani, că până la urmă chiar și noua și dreapta cre­din­ță, ne-au împănat-o cu obiceiuri și sărbători și cine să mai facă o curățenie, să le dea înapoi tot ce cu forța ne-au dat sau de bună voie am luat.

– Știi ceva, orbule, eu m-am săturat să-i tot ascult de la tine. Hai să intrăm, uite, e deschis, am văzut femeia cu un ghem de mucuri de ceară urcându-se în clopotniță.

– Omule, nu se cade totuși. Asta e bucătăria lor. Și chiar  crezi că ar putea continua la fel cu noi de față?

– Orbule, ce ții sub braț?

– Pretutindeni, Scriptura.

– Îmi dai să caut ceva?

– Numai dacă-ți scot ochii, omule, și te pun cu degetele pe măzărichea paginei pe care o cauți…

– A, braille, braille, scuză-mă, ar fi trebuit să-mi dau seama. Nu-i nimic. Tot Dumne­zeu a dat și braille-ul. Scriptura, zici? Atunci cu ea înainte! Hai să intrăm!

Făcură câțiva pași printre coloane apoi i se adresă din nou.

– Orbule, acum ce vezi, ce auzi?

– Nu aud văzând nimic. Oare de ce?

– De ce, pentru că a intrat Cuvântul tactil și El a făcut liniște.

*

Mergeam cu orbul sau poate ședeam pe o platformă de vânt proaspăt sau sigur mai vechi acum, ca o cometă ce s-ar întoarce după mai bine de două mii de ani.

– Orbule, îmi pare mie, sau se aude ceva?

– Văd și eu că s-ar auzi ceva, omule, dar tot ca un fel de orăcăială, așa, în valuri… gla­suri mai în putere și glasuri mai ofilite, bărboase și tremurânde. Unii țin între ei, alții tot între ei se ceartă, tabere, partide și partidulețe, toate sub sfeșnicul cu șapte brațe, tot șapte de mii de ani. Unii, că va fi o înviere a morților, alții, că e de necrezut și că nici n-ar fi nevoie de ea, când orice dorință sau dor de viață au fost deja anihilate  și nici o revendicare post-factum nu mai poate tulbura liniștea așternută ; unii, că va veni un Mesia care să pună Roma cu bo­tul pe labe, alții, că asta ar trebui s-o facă chiar ei, că sutele de ani de robie nu se opresc  din senin…

– Orbule, dar acum de ce taci?

– Tac pentru că și ei au tăcut și nu mai mișcă nimeni.

– Bine, bine, dar ce crezi despre liniștea asta atât de neașteptată în toiul unor proble­me atât de grave și controversate?

– Omule, e o liniște în jurul unui singur glas care trebuia să se audă odată. Măcar pe acesta ar trebui să-l auzi și tu cu urechile tale. Din mijlocul lor s-a ridicat un copil să le vorbească de profeții iar ei îl ascultă uluiți. El a făcut liniștea asta, așa ca un învățător care curmă prin prezența și glasul lui rumoarea și dezordinea.

– Orbule, nu-i așa că ai obosit tot văzând? Dar ce să-ți fac, nu ne putem întoarce acasă îm­potriva acestui vânt tot mai vechi și mai vânjos care, uite, nu ne scapă din șa, vezi cum te ții, orbule. Dar ia spune,  nu cumva începi să vezi ceva? Te cunosc de-acum după cum ți se mișcă sprâncenele și mușchii de zâmbet…Ia zii!

– Da, văd așa, ca din mers, omule, văd o țară bătută în piramide ca să n-o ia furtunile de nisip și Nilul când dă peste maluri. Și simt că pe-aproape e o zidire cu multe caturi, mare de tot! U-uuu! Da, am măsurat-o acum cu ecoul care e lung și lat, așa cât zidirea. Uite, ne-am oprit în dreptul ei. Se pare însă că nu e nimeni, aș simți căldură de trupuri, dar nu. Nu trupuri ci doar vorbe, din ce în ce, vorbe se aud, dar nu disparate, de nimeni întrerupte, fiecare spune ceva parcă ar citi doar pentru el însuși; puzderie de voci ca din ferăstruici, ca din rafturi de abanos și cedru, ca din niște tomuri de unde ies cuvinte, fiecare tom se citește pe el însuși. Se recită cu voce tare, mai tace câte una ca și când s-ar păcăli că vine profesorul, ba chiar a și venit, tac toate, profesorul de foc le face apelul; de data asta el nu le mai scade nota la purtare ci le arde câte una de-a-devăratelea pentru c㠄școala” asta de cărți e cea mai gu­ralivă și cea mai arogantă din lume, ea, cu toată știința și secretele ei, de unde și orașul lui Alexandru parcă ar fi cel mai cu moț.

Nu știu cât au stat ei locului pe platforma asta de vânt, dar iată, omule, ce liniște a fă­cut printre rafturi profesorul acesta de foc!

– Dar ia uită-te, orbule, ce s-a oprit din zbor pe mustața ta!

– Ce s-a oprit, omule de nu simt nimic?

– S-a oprit un petic de hârtie scrumită. Nu pot s-o ating să nu-i zboare cenușa. Nu te mai mișca, orbule, lasă-mă să citesc! „Îl văd de departe, dar nu acum…”