Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Misiunea umană a mesagerului

N-a trecut decât un an de când a plecat în Orient, şi Al Şaizeci şi cincilea se retrage – se ascunde? – din nou la Laib. Dar şi Laib se schimbase, între timp, iarăşi. Stareţul murise şi, sub noul şef, mănăstirea trăia în cel mai sever regim de penitenţă. Vezanul aproape că n-a mai recunoscut locul: parcă lipsise nu un an, ci un veac întreg. O atmosferă mohorâtă în­vă­luia oameni, animale şi ziduri, iar lipsa de satisfacţii a fost înlocuită de o susceptibilitate ge­neralizată. Fraţii se pârau fără de încetare unul pe altul, iar pedepsele pentru delicte doar bă­nuite, nu întotdeauna şi dovedite, mergeau până la excluderea din comunitate. Şi până la cri­mă, după cum se şoptea, după ce un călugăr suspectat de furt fusese găsit mort de foame, în­chis într-o încăpere dintr-un beci. De ce a rămas Cavalerul fără Chip în acel loc atât de vă­duvit de bucurii? Şi de ce, fără a-şi arăta faţa vreme de cinci ani şi fără a ieşi din spatele zidurilor mănăstirii, ciudatul cavaler – care, până atunci, nu prea reuşise să stea mai mult de o săptămână locului -, îşi întregeşte legenda în atmosfera aceea atât de apăsătoare? Greu de răs­puns la asemenea întrebări. Cum nu este mai uşor de aflat nici de ce acelaşi a fost acceptat atâta vreme străin într-o lume atât de închisă. Dintre toţi cei şaizeci şi cinci la care a ajuns pâ­nă acum, scribului i se pare că fiul lui Richard le Noir s-a lăsat cel mai puţin descifrat. Des­crierea vieţii lui se dovedeşte tot mai mult un eşec.

Cinci ani încheiaţi a rămas Mesagerul la Laib. Cinci ani, vreme în care povestea o­menirii – de care păruse atât de legat ca actor activ – părea s-o ia pe un drum nou. Timp în care el, ascuns în armura sa, a lucrat pe câmp cot la cot cu ceilalţi călugări şi mireni, a reparat a­careturile, a înălţat un şir de chilii pentru că aşezământul, în ciuda atmosferei sumbre de care era copleşit, se mărea mereu. Cinci ani în care n-a mai ieşit pe poarta mănăstirii şi n-a fost vizitat decât, din când în când, de un evreu, Ţipor, stabilit la Toulouse.

Despre activitatea Vezanului din acea perioadă aflăm din vechiul catastif în care se înscriau evidenţele contabile: Al Şaizeci şi cincilea a primit mai multe cantităţi de scânduri, câ­teva căruţe cu piatră de râu, nisip. În general, tot ce era necesar provenea din atelierele proprii, dar cele aduse, chiar ca materie primă de afară, indiferent dacă proveneau din ţinuturile mă­năstirii sau erau cumpărate, erau consemnate cu grijă. Se pare că Mesagerul a adus nu­me­roase îmbunătăţiri atât construcţiilor, cât şi uneltelor, aşa că prezenţa lui se justifica din plin, din punctul de vedere al călugărilor. Dar cum se justifica ea din propriul său punct de vedere?

În plină vară a lui 1193, la vreo doi ani de la revenirea Celui de Al Şaizeci şi cincilea la Laib, aici a avut loc o răscoală. Fraţii n-au mai suportat despotismul noului stareţ şi, după ce s-au plâns de mai multe ori fără rezultat episcopului, şi-au recuzat superiorul. Nesupunerea s-a transformat într-o bătaie în toată regula, ajungându-se până la uciderea a doi călugări şi a trei mireni şi rănirea mai multor altora. Până la urmă, episcopul a readus liniştea, a pedepsit sever pe cei vinovaţi de călcarea jurământului de supunere, însă a instalat şi un nou stareţ. Des­pre cavalerul templier aflăm că şi el a fost găsit vinovat: nu pentru că s-ar fi amestecat în sus­ţinerea vreuneia dintre tabere, ci tocmai dimpotrivă, pentru că nu a intervenit ca oştean pentru a împiedica desfăşurarea ostilităţilor acelui adevărat război. În loc de asta, în toată ziua răz­meriţei, el a rămas în grădină şi s-a ocupat de rondurile de legume. Iniţial, s-a hotărât să fie exclus din mănăstire şi din întregul comitat, apoi s-a revenit la o pedeapsă mai uşoară, de na­tură administrativă. Omul era de mare folos şi n-a supărat niciodată pe nimeni: în tot acel fur­nicar de intrigi, nu i-a trecut cuiva prin cap să-l pârască vreodată pentru vreo vină. Şi, în a­fară de asta, Cavalerul fără Chip era învăluit în mister, legendele despre el au început să pă­trun­dă şi în acel loc izolat, de ce să îndepărtezi un asemenea om? Purtător de atâtea nădejdi…

Totuşi, dacă stai în preajma cuiva, oricât de deosebit ar fi acela în mediul respectiv, până la urmă ajungi să te obişnuieşti cu el aşa cum e. Când, după cinci ani încheiaţi, Al Şaizeci şi cincilea a decis brusc să părăsească iar mănăstirea, localnicii n-au putut decât să se mire*. Dar faptul că omul a revenit curând, că a plecat iarăşi şi s-a întors din nou a intrat şi el în o­bişnuinţă.

După cinci ani, Vezanul parcă se trezeşte dintr-un somn adânc, Al Şaizeci şi cincilea îşi reia călătoriile sale parcă fără de sfârşit. De data asta, însă, traseele îi sunt strict limitate între Laib, Lerins şi Ferme zu Chiuso. Ultimele două destinaţii îl confirmă cu siguranţă – pentru scrib – printre Cei O Sută. (O satisfacţie pe care bietul scrib nu şi-o poate ascunde.)

La Lerins şi la Ferme zu Chiuso, după cum a putut observa şi bunul cititor, şi scribul a găsit de nenumărate ori informaţii la care altundeva cu greu ar fi avut acces. Arhivele celor do­uă lăcaşuri i-au oferit date inestimabile, dar poate că şi misterul unui confort interior special l-a făcut pe scrib să revină atât de des în bibliotecile unde a fost, de fiecare dată, atât de bine primit. Faptul că şi Al Şaizeci şi cincilea a făcut naveta (şi) acolo nu face decât să confir­me vechile izvoare atât de generoase, pe care scribul nu poate să le evoce decât cu o infinită re­cunoştinţă. Dar mai este ceva: când a început acele drumuri, deloc uşoare pentru un om din zorii secolului al XIII-lea, trecut de prima tinereţe, era evident că mesagerul căuta ceva. Iar revenirile sistematice la Laib nu puteau avea decât două cauze: fie că şi la Laib a existat o ar­hivă demnă de a fi scotocită pentru confirmare sau pentru aprofundarea celor găsite în celelalte locuri – şi atunci, poate, Cavalerul fără Chip n-a lucrat vreme de cinci ani doar grădina de zarzavaturi şi n-a reparat doar stabilimentele mănăstirii, ci şi-a petrecut o parte din timp şi printre documente -, fie că acolo şi-a stabilit cartierul general ori, mai simplu spus, re­şe­dinţa. Mai târziu, descoperind, treptat, câteva dintre misterele personajului – să nu ne fa­cem iluzii: probabil nu cele mai importante – cele două ipoteze s-au dovedit a nu se elimina re­ciproc. Da, Al Şaizeci şi cincilea a trăit la Laib împreună cu familia sa, iar biblioteca mănăs­tirii a fost una importantă, mai importantă decât numeroase alte asemenea colecţii de ma­nus­crise: ea a fost amintită de mai mulţi cărturari ai vremii şi profund regretată când, după „cruciada catară” au fost distruse din temelii şi multe aşezăminte al albigenzilor, în primul rând Laib, care a fost incendiat împreună cu locuitorii, biblioteca şi modestele ei obiecte de cult. Puţinele persoane care au scăpat au fugit cu ce au putut lua la repezeală cu ele. Printre acestea, un frate Alcuin – din nou altul decât deja pomenitul scrib de la Mainz -, şeful cance­la­riei, care a reuşit să salveze o căruţă întreagă de manuscrise, „nici a o suta parte din comori­le care au ars”. După mai multe decenii, în arhiva bisericii satului reconstruit pe cenuşa ve­chii localităţi Laib, resturile acelor hârţoage au fost sortate, o parte dintre ele socotite eretice şi distruse, însă mai mult de jumătate păstrate. Aşadar, la Laib, Vezanul ar fi avut ce studia şi desigur că a şi făcut-o.

Pe de altă parte, legenda cu fecioara care a fost aleasă de Cavalerul fără Chip şi care şi-a pierdut graiul după primul sărut primit de la iubitul ei n-a fost inventată cu totul. Me­sa­gerul şi-a adus cu el din Orient o soţie, o femeie* cu care a avut doi sau trei copii. Faptul că a venit cu întreaga familie în mănăstire nu trebuie să ne mire: la Laib, instituţia căsătoriei nu era recunoscută, dar nici interzisă. Cine voia n-avea decât să trăiască o viaţă familială, în cali­tate de mirean, doar că nu putea aspira la ierarhia monahală. Ceea ce Vezanul nici nu dorea. Pro­blema era alta: cum putea un cavaler templier, după ce a depus triplul jurământ, să păs­treze pelerina albă cu crucea roşie şi să întemeieze o familie. Se pare că soţia (mută!) a Celui de Al Şaizeci şi cincilea a devenit ea însăşi călugăriţă, ceea ce n-a împiedicat-o să locuiască într-o casă modestă, clădită în câmp şi lipită de zidul exterior al mănăstirii. Acel perete comun constituia şi cordonul ombilical ce o lega de comunitatea monahală, dar îi permitea şi o (se­ve­ră) viaţă laică. (Familia Vezanului nu era singura aflată într-o asemenea situaţie: zidul mă­năs­tirii Laib a fost ornat cu nenumărate adăposturi externe atât pentru pelerini, pentru oas­peţii o­cazionali, cât şi pentru mirenii legaţi de viaţa călugărilor. Într-un înscris, dăm de un e­pitet privindu-l pe Cavalerul fără Chip: el este numit nu capul familiei sale, ci apărătorul ei, atribut ce-l apropie mai degrabă de statutul de cavaler (templier), de ocrotitor al unei largi cate­gorii de oameni ce aveau nevoie de ajutor.

Şi chiar dacă suntem îndreptăţiţi să-l bănuim pe Al Şaizeci şi cincilea că ar fi scotocit vreme de cinci ani prin importanta bibliotecă de la Laib, pe lângă munca îndeplinită pentru a se face util şi a-şi întreţine familia, că nemulţumit de rezultat, ar fi simţit nevoia să-şi lăr­geas­că câmpul investigaţiilor la întotdeauna atât de primitoarele mănăstiri Ferme zu Chiuso şi Lerines, ceea ce tot nu ştim încă este ce a căutat cu atâtea eforturi şi înfrigurare personajul nostru. Pentru că naveta între cele trei lăcaşuri aflate la distanţe apreciabile şi destul de greu accesibile, Vezanul a început-o la etatea de 48 de ani şi a perseverat încă 15. Şi va avea 63 de când se va sfârşi acest dute-vino. Cu ce rezultat? Păi, încă nici nu ştim măcar ce a căutat!

Al Şaizeci şi cincilea a călătorit întotdeauna singur sau, cel mult, însoţit de ciudatul Ţipor. A fost de două ori atacat pe drum, o dată grav rănit şi jefuit de celebra sa armură, când, se pare, s-a retras la Vaza, unde a fost îngrijit, refăcut şi unde a fost înzestrat cu un echipament nou, identic pe dinafară, dar având câteva îmbunătăţiri faţă de cel vechi, îm­bu­nătăţiri tehnice sesizate de cavaler în atâţia ani de utilizare. A continuat aceleaşi itinerarii şi a copiat numeroase documente din cele trei mănăstiri. Drept mulţumire, a ajutat la punerea în ordine a unor părţi din arhive şi a adus corecturi acolo unde datele nu se potriveau între ele. (De mai multe ori, Carol cel Înţelept notează în monumentala sa cronică: „conform notelor de margine ale Mesagerului”. Ceea ce dovedeşte că munca acestuia a dobândit credi­bilitate chiar şi în faţa unui autor de o asemenea talie.)

Popasurile la Lerins şi la Ferme zu Chiuso au variat între câteva zile şi mai multe luni. (Cel puţin la Ferme zu Chiuso, aceste date sunt uşor de verificat: arhivele n-au fost aici nicio­da­tă răvăşite şi catastiful unde se treceau – şi se mai trec şi astăzi – toate vizitele străinilor este intact.) O dată, chiar de anul nou, evreul Ţipor, care l-a mai însoţit şi altădată, a fost ucis de un fanatic, în vreme ce toată lumea se afla la slujbă. A fost o perioadă grea pentru Vezan, şi el tocmai fusese atacat la drumul mare, pentru prima oară, şi chiar dacă n-a fost încă jefuit şi rănit, întâmplarea l-a răscolit. Era şi bolnav în perioada aceea, măselele îl dureau îngrozitor şi nelipsitele-i săculeţe cu prafuri nu-l prea mai ajutau. Evreul fusese sub protecţia cava­le­ru­lui templier şi călugărilor de la Ferme zu Chiuso le era frică de reacţia Mesagerului, a cărui faimă era atât de mare. Judecata celui ce l-a omorât pe Ţipor este şi ea conştiincios consemnată şi tot din protocoalele păstrate aflăm şi alte lucruri decât strict împrejurările crimei. Din de­poziţia unui oarecare frate Manuel, adjunctul trezorierului lăcaşului, aflăm că „evreul şi-a bă­gat nasul unde nu-i fierbea oala”, că asasinul l-a găsit citind un manuscris copiat de cavaler şi intervenind pe text, desigur pentru a-l corupe cu idei păgâne. (În timpul crimei, şi cavalerul se afla, împreună cu mulţimea, în biserică, la slujbă.) Soarta ucigaşului părea să devină mai blândă, mai ales că şi alte declaraţii găseau justificări serioase faptei. Şi, să nu uităm, n-a fost o­morât decât un evreu… Majoritatea dintre ele în legătură cu imixtiunea victimei în acte în care n-avea ce să caute altceva decât a le pângări. Aşa că s-a ajuns, în mod inevitabil, şi la conţinutul înscrisurilor cu pricina. Şi, astfel, a reieşit că era vorba chiar despre documente extrem de importante, alături de simple note, în legătură cu date demografice, bilanţuri de­fal­cate ale strângerilor de impozite, schimburi de domenii între nobili. În toate trei lăcaşurile se aflau şi numeroase pergamente artistic lucrate şi conţinând arbori genealogici, mare parte ie­şite din atelierul parizian al lui Schwartz von Schwartz. La acestea sau la copiile lor originale, cavalerul ar fi avut oricum acces, fără a fi obligat la o atât de istovitoare căutare. În pa­ginile despre care s-a făcut vorbire la procesul asasinării lui Ţipor, la datele uzuale ale acelor ar­bori genealogici fuseseră adăugate numeroase altele, care au necesitat, într-adevăr, multă do­cumentare. Personajele nu aveau consemnate doar anii naşterii, traseele înrudirilor şi po­mel­nicul titlurilor oficiale, ci şi averea estimată, numărul de supuşi (împărţiţi pe sexe, vârste, spe­cializări, incorporabili, categorii de avere etc.), caracteristici individuale. Liniile de unire (de descendenţă/ascendenţă directă, descendenţă/ascendenţă prin alianţe sau/şi ramurile a­lian­ţelor) între diferitele personaje de pe un desen erau completate cu acele date. Reieşeau com­patibilităţi (sau incompatibilităţi), interese personale, simetrii eventual posibil de a se re­peta. Printre compatibilităţi (sau incompatibilităţi) erau luate în calcul şi elemente din misti­ca cifrelor, din ghematrie sau din statistici istorice obiective sau oculte. Încetul cu încetul, pentru scrib, rolul lui Ţipor devine tot mai evident.

Dar care a fost rolul Celui de Al Şaizeci şi cincilea însuşi? A trebuit să mai intervină, în mod fericit, încă o sursă nesperată de informaţii pentru a-l afla, ulterior, şi pe acesta. Or pentru ca, mai târziu, scribul să aibă temei să se amăgească zicându-şi că l-a găsit... Părăsind acum Ferme zu Chiuso* şi zăbovind, pe urmele Vezanului, la Lerins, vom da de un fapt a­parent nesemnificativ, pe lângă care şi scribul a trecut de mai multe ori fără a-l băga în seamă. La Lerins, există un popas pe şoseaua principală, alături de indicatorul rutier care arată dis­tan­ţa până la mănăstire. Deşi a zăbovit de numeroase ori acolo, scribul n-a sesizat decât târziu că modelele tablourilor frumos înrămate în sala de mese nu se regăsesc în realitatea de pe teren. „Nu sunt decât nişte ilustraţii, nişte prelucrări ale unor artişti”, şi-a spus scribul, admirând bunul gust şi stilul propriu al pictorului. (Al pictorilor, de fapt, acuarelele fiind rea­li­zate de un tată şi de doi fii.) Abia când a întrebat, mai mult într-o doară, de ce face indicatorul rutier precizarea „Mănăstirea veche Lerins”, a aflat că nu este vorba despre o referire la ve­chimea lăcaşului, ci la faptul că, lângă biserică, a luat naştere, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o mănăstire nouă, unde nu mai trăiesc decât doi călugări. Ilustraţiile din restaurantul ha­nului sunt făcute la noua mănăstire, aflată în cealaltă parte a insulei, însă, fiind „tematice” şi iradiind o oarecare patină, au fost acceptate şi la popasul ce-şi trăgea veniturile în special din partea vizitatorilor veniţi la lăcaşul istoric. În sfârşit, scribul s-a hotărât să stea de vorbă şi cu călugării din aşezământul (mai) nou. De la care n-a aflat mare lucru, în schimb, un mirean, fiind în acelaşi timp contabil, administrator, şofer, şef cu aprovizionarea şi om de serviciu, a povestit cum mica mănăstire de lângă biserică s-a despărţit de cea tradiţională, întrucât, în timpul Restauraţiei, liniştea de acolo a fost mereu tulburată prin nesfârşitele scotociri ale ar­hivelor de către tot felul de oficialităţi laice – la un moment-dat s-a pus chiar problema stră­mu­tării tuturor actelor la… Ministerul Afacerilor Externe – şi fiindcă nici mai târziu acele in­tru­ziuni insistente ale autorităţilor secularizete nu s-au mai oprit.

– A fost o vreme când parcă nici nu mai era mănăstire acolo, ci cancelarie pentru tot fe­lul de funcţionari, îşi amintea bărbatul relatările repovestite de strămoşii lui – care au ocupat aceeaşi funcţie cu şi el, când noua mănăstire mai avea în jur de douăzeci de călugări.

De ce să se fi pus problema ca acele documente să fie mutate… tocmai la Ministerul de Externe? Scribul a căutat o similitudine la Ferme zu Chiuso, dar acolo, în ceea ce îi privea, ni­meni n-a auzit de o astfel de intenţie. Pe de altă parte, mănăstirea Laib a fost distrusă la în­ceputul veacului al XIV-lea, iar, localnicii nu prea sunt conştienţi nici astăzi de bogăţia ma­nus­criselor salvate şi depozitate în mănăstirea reclădită. Deocamdată, scribul n-a ajuns la nici un răspuns mulţumitor. Decât… decât că Mesagerul a transmis documente privind istoria cea mare. O concluzie parcă nu îndeajuns de explicită pentru a ne lămuri de ce, de pildă, s-a şi aflat Cavalerul fără Chip mereu atât de punctual la locul faptelor. El, un simplu emisar…

Din anul 1211 nu mai găsim nici o însemnare privind vreo vizită a Celui de Al Şaizeci şi cincilea la Laib, la Ferme zu Chiuso sau la Lerins. După aproape o jumătate de veac, el re­vine la Naumburg, acolo unde şi-a făcut ucenicia şi unde s-a bucurat de primele recunoaşteri. Din Naumburg plecase un tânăr imberb, priceput în cele şapte meşteşuguri ale constructorilor de biserici, dar încă nici măcar calfă, şi se întoarce un cavaler mereu ascuns în carapacea armurii şi sub pelerina albă cu cruce roşie.

Personajul avea ceva inuman în el, nu numai pentru că se încăpăţâna să rămână şi în mo­mentele cele mai obişnuite îmbrăcat în zale şi cu coiful pe cap, ci şi din pricina renumelui său coborât din producţiile menestrelilor, un renume ce sfida concreteţea timpului şi a fizi­cului celui aflat de faţă.

Dacă, după ce a fost atacat pentru prima oară în Alpi, Al Şaizeci şi cincilea a pus incidentul pe seama obişnuiţilor tâlhari la drumul mare – care mişunau peste tot, dar se fereau să se atingă de cavalerii templieri, ceea ce ar fi trebuit totuşi să-l facă, dacă nu mai suspicios, mă­car mai atent -, al doilea atac, atunci când a fost grav rănit şi jefuit de tot ce avea asupra sa, inclusiv de armură, a venit aproape simultan cu incendierea, într-o noapte, a casei familiei sale. Casa, mai degrabă o colibă lipită de zidul exterior al mănăstirii Laib, a ars ca o torţă, înainte ce vecinii să se dezmeticească şi să poată interveni. Atunci şi-au găsit sfârşitul şi femeia ca­valerului şi copiii săi. Cu excepţia unuia care îşi încerca de multă vreme norocul în lume. (În­că de mic, Al Şaizeci şi şaselea fugise de multe ori de acasă.) Ceea ce l-a făcut pe Vezan să pri­ceapă că a primit două avertismente severe şi că s-ar putea ca următorul să fie ultimul.

Al Şaizeci şi cincilea se grăbea. El mai ştia ceva – sau cel puţin bănuia: „părintele său”, Sfântul Malachie afirmase că, pe vremea celui pe care-l desemnase drept papa Inocenţiu al III-lea, „adevărul va fi spus printre statui, plăsmuirile omului după chipurile create de Domnul”.

La Naumburg, Al Şaizeci şi cincilea ştia, de acum, şi multe alte lucruri. Lucruri trăite şi tălmăcite drept ceea ce erau şi lucruri aflate din lungile sale popasuri prin arhive. Precum şi lucruri descoperite prin veşnicele calcule ce l-au însoţit întreaga-i viaţă, astfel încât fiecare senzaţie n-o socotea decât drept efectul unor asemenea socoteli şi coincidenţe. Avea 63 de ani, trecuse prin numeroase evenimente şi fusese figurant în altele. Se născuse recunoscut drept continuator al unor vechi tradiţii, primise o educaţie specială la Vaza, fiind crescut pentru a duce mai departe mesajele unei lumi ce trăia doar prin indivizi ca el. S-a bucurat de un re­nume imens încă din timpul vieţii şi a fost acceptat în locuri şi în companii unde puţină lu­me a avut acces. Deoarece faima excesivă idealizează, prezenţa sa fizică a fost întotdeauna per­cepută altfel decât cea a unui om obişnuit. (Probabil că de aici se trăgea şi legenda cum că ar fi rămas tot timpul prizonier în armură şi cu faţa ascunsă sub coif. Dar, la fel de bine, asta ar fi putut fi doar o metaforă născută din aceeaşi necesitate de a împăca inconştientul co­lectiv cu realitatea percepută.)

La Naumburg, desăvârşirea catedralei tocmai continua într-o nouă etapă, sub episco­pul Engelhard. Vezanul se află din nou la locul potrivit. Vechea criptă, lărgită, va rămâne singurul supravieţuitor al edificiului domului în stil roman târziu. Cavalerul templier a repus pe socluri statuile ctitorilor.

Ceea ce a urmat este posibil să se fi întâmplat şi aşa cum crede că a descoperit scribul.

La Naumburg, cu aproape cincizeci de ani în urmă, tânărul ucenic a îndeplinit prima sa misiune importantă. O misiune importantă de mesager. Se pare că Al Şaizeci şi cincilea a fă­cut exact ceea ce a trebuit, întrucât lucrarea sa a stârnit consecinţe. Dar şi el însuşi era încă prea crud pentru a afla cu exactitate cele transmise. Probabil că munca sa nu se poate compara decât cu superbele manuscrise aşternute de scribii prea puţin cunoscători de carte. Faţă de aceasta, în 1211, la Naumburg vine un om iniţiat. El scoate din ungherele lor statuile, le examinează, le citeşte. Nu corectează nimic, până şi atunci când nu este încântat de sensul ce­lor reprezentate. Rămâne convins că el nu este decât un emisar.

Primul lucru care l-a frapat pe scrib a fost faptul că fiul lui Richard le Noir s-a aflat me­reu acolo unde se întâmpla ceva neobişnuit, ceva ce ar fi putut schimba sau chiar a schimbat soarta lumii. Mesajele duse de Al Şaizeci şi cincilea trebuiau preluate de la cineva şi duse fără ezitare exact la destinatarul lor. Prea multele asemenea apariţii precise nu puteau fi doar ro­dul unor întâmplări. Mesagerul n-a fost cel ce a luat hotărârile, însă a reprezentat pe unul dintre cei ce a avut în grijă aplicarea lor. El a fost maneta de comandă, o manetă desigur pusă în mişcare prin calcule precise de o mână care nu a fost a sa, însă fără de care mâna aceea n-ar fi putut fi eficientă.  

Întors din cruciadă, Vezanul a ajuns la vârsta fizică în care rolul său de mesager trebuia să se termine. Dar n-a fost doar atât. Dacă facem un calcul simplu, la întoarcerea în Occident, Al Şaizeci şi cincilea era un om în toată puterea. Problema reală era că acum ştia deja prea multe. Mesajele nu-i mai erau neînţelese. Subiectivitatea sa risca să se implice. Me­sagerul nu mai era bun de a fi emisarul ideal.

O vreme are timp să se odihnească la Laib şi să lase gândurile să i se aşeze. Creierul o­bişnuit să funcţioneze conform unor veşnice calcule funcţionează mai departe. Curând, gân­durile refuză să mai meargă în gol. Misiunile pe care le-a îndeplinit în plină discreţie şi ab­negaţie a obedienţei sale faţă de Ordin i se relevau în alte lumini. În uriaşa arhivă a mănăstirii caută şi găseşte unele răspunsuri. De ce a trebuit să meargă atunci acolo şi de ce nu a tre­buit să meargă atunci altundeva. De cele mai multe ori, conţinutul mesajelor purtate era ascuns sub un text atât de incifrat încât nici solul n-ar fi putut să-l dezvăluie, la orice supliciu ar fi fost supus. Iniţierea fraţilor era treptată, iar un cavaler ştia, totuşi, destule lucruri despre simbolistica şi codurile frăţiei. Cu atât mai mult, este de presupus că nici Vezanul nu era cu totul ingenuu. Totuşi, acum, „ajuns la pensie”, el dorea să ştie mai multe. Cu ajutorul informaţiilor din cele trei biblioteci, se străduieşte să-şi explice nu neapărat marile taine ale mersu­lui lumii, ci, măcar, sensul faptelor la care a fost el însuşi părtaş. Ca „manetă”. Cu ani în urmă, pe când a venit pentru prima oară la Laib, printre nenumăratele drumuri făcute aproape fără contenire, găsim şi numeroase popasuri la Paris. Fusese acolo din curiozitate pro­fesională, întrucât, pe o insulă a Senei, tocmai începuse ridicarea unei catedrale plănuită a fi foarte mare şi care să poarte hramul Sfintei Fecioare. Dar fusese, cu acele prilejuri, în mod sigur şi în renumitul atelier de confecţionare a celor mai celebri arbori genealogici care, du­pă moartea bunicului, a fost continuat de rudele sale cele mai apropiate. Aşa că pentru do­meniul acela avea pregătirea necesară, cunoscându-i cel puţin o parte dintre secrete direct de la sursa ce mai prestigioasă.

Punând cap la cap cele găsite din documente, află cu oarecare precizie ce interese a slujit. Unele deloc pe placul său. Altele pentru care merita să se felicite. Acum ştia multe, dar n-avea cum să-şi valorifice cunoaşterea. Jurământul tăcerii, depus la primirea printre templieri, era pretins mult mai sever de a fi îndeplinit decât cel al sărăciei sau cel al castităţii. Numai că experienţa sa extraordinară de viaţă, pe care n-a putut s-o împărtăşească nimănui - nici mă­car soţiei sale mute şi analfabete, incapabilă de a trăda ceva - risca să se piardă. Să fi fost în zadar. A fost orgoliu să afle singur ceea ce nu i s-a comunicat? Iată: un orgoliu care duce la u­nul şi mai mare, şi mai lacom, acela de a crede că ai o comoară de cunoştinţe atât de mari, încât ar fi o crimă să le duci cu tine în mormânt.

În vechea criptă a Domului din Naumburg, acolo unde şi-a început misiunea*, Al Şaizeci şi cincilea se află în cel mai dificil moment al existenţei sale: după ce calcule să se ia? Cum să dăruiască el oamenilor adevărurile şi concluziile la care a ajuns, cum să-i facă să le pri­ceapă şi să nu repete greşelile pe care le-a trăit el şi cum să repete izbânzile la care şi el a fost figurant? Cum, Doamne, să procedeze el, un simplu mesager, la asemenea destăinuiri, fără a trăda solemnul jurământ? Şi aspectul ţinând de tăcere, şi cel referitor la supunere ne­măr­ginită. Şi cum, conştient că i se apropie sfârşitul pe această lume, să-şi justifice viaţa, altfel decât în a o transforma într-o carte de învăţătură pentru alţii?

La şaizeci de ani, Al Şaizeci şi cincilea fusese toată viaţa credincios principiului iniţierii trep­tate. Şi a rămas credincios acelui principiu şi după acea vârstă. Până la capăt.

Al Şaizeci şi cincilea, ascuns în armura sa, a zăbovit aproape doi ani, stând singur în ve­chea criptă, calculând, rugându-se, gândind, rugându-se, privind şi rugându-se iarăşi.

În 1213, o rază de soare intră în criptă şi Vezanul a înţeles că acesta era un semn, că lunga sa zăbavă a fost primită. În aceeaşi zi şi-a adus aminte, fără a-şi da seama cum, de ateli­e­rul de orfevrierie de la Unterkracken, unde, printre lianele de fier forjat, s-au păstrat mesaje ciu­date, pe care numai puţini iniţiaţi erau capabili să le descifreze. A fost aceea o credinţă atât de încetăţenită, încât lumea o rostea, fără a mai încerca să-i desluşească taina.

În cripta de la Naumburg, printre cifre şi litere aparent fără sens, printre privirile, or­na­mentele şi anamorfozele statuilor ctitorilor, au început să-i apară „coincidenţe” şi convenţii noi. Timp de şase săptămâni, Vezanul a lucrat singur, fără să permită altcuiva a-l asista. După o altă săptămână, nemaivăzându-l de prea multă vreme, un servitor l-a căutat şi l-a găsit mort. Cu câteva zile înainte, Al Şaizeci şi cincilea împlinise 65 ani. (O altă coincidenţă fericită pentru scrib, care se mai vede, şi în felul acesta, confirmat.)

Scribul nu ştie dacă Mesgerul a reuşit să exprime în cripta de la Naumburg tot ceea ce a vurt să spună. Tot ce au conţinut veşnicele sale calcule. Calculele care l-au condus pe Ve­zan, dar care i-au rămas scribului necunoscute. Însă atmosfera din criptă parcă vorbeşte – chit că se spune că, de-a lungul secolelor, mulţi alţii, la fel de neştiuţi, au intervenit şi ei în sce­no­grafie. Şi chiar dacă nu eşti pregătit să pricepi răspunsul, rămâne cel puţin întrebarea. Pe care oricine o simte acolo plutind.

 De-a lungul secolelor, cel puţin două persoane, după ce au revenit de mai multe ori şi au petrecut vreme îndelungată acolo, pretind că în acel loc s-au întâlnit cu eternitatea. Nici una dintre ele nu dă detalii. Şi alţii au fost atraşi de criptă, dar nu au povestit nici măcar atât.

Scoţând, pentru o scurtă clipă, din întunericul uitării traiul Celui de Al Şaizeci şi cincil­ea, scribul s-a pomenit că se întreabă dacă nu cumva i-a dat prea multă importanţă u­nuia care, fiind legat de cifra 65, nu reprezintă decât începutul descreşterii. Unuia care toată viaţa sa n-a fost decât un mesager. Asemenea tuturor oamenilor. Toţi suntem solii trecutului. Vezanul, adică templierul, fiul cavalerului bernardin, Cavalerul fără Chip şi nepotul lui Schwartz von Schwartz, Genealogul, n-a fost nici el mai mult decât un mesager. Însă, faţă de noi toţi, ceilalţi mesageri, el şi-a îndeplinit misiunea conştient, dar fără orgoliul însemnătăţii ei. În felul acesta, lupta sa a fost uşoară şi fără suferinţe. Are puterea de a accepta cineva – mai ales o fiinţă cu o descendenţă atât de nobilă – misiunea umană a solului fără a fi convins de importanţa excepţională a menirii sale? Poate un sfânt. Scribul în nici un caz. Şi el a ză­bovit o vreme în criptă, aşteptând semnul razei divine. Însă fie că n-a avut suficientă răbda­re, fie că nu dispune de harul necesar, aceasta lui nu i s-a arătat.

(Fragment din romanul "Cei o sută - Dies irae")