Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Adrian STÂNGĂ

Piersici dulci

În jurul meu, peste tot, mirosul catifelat al piersicilor îmi închidea orice fel de gândire, orice mod de a vedea ceea ce se întâmplă cu mine. Rătăceam, pierdut, ca în multe alte nopți. Mă simțeam îmbătat de atâta perfecțiune. Noaptea - perfectă din toate punctele de vedere. Con­tururile le simt mult mai bine, așezarea cerească este mult mai blândă, luminile-mi par e­terne rugăminți. Străzile pustii, liniștea cadaverică, jocul dintre alb și negru - jocul perfecțiu­nii. Sunete puține. Parcă nici nu mai am puterea să le simt. Peste tot miroase a piersici coap­te... și, prin apropiere, nu-i nici o livadă.

Mi-aduc aminte de acea plimbare prin cimitir, de pașii șterși, de umbrele crucilor de pia­tră - ce stăteau parcă atârnate. Cavouri albe, impure prin însăși definiția lor, mii de morți în putrefacție, mii de oase, mii de bacterii, mii de microbi. Toate în pământul negru, uns de a­tâtea treceri, de atâtea zvârcoliri.

Căutam acea piatră pe care vroiam să recitesc (a nu știu câta oară!) decizia inexorabilă. Acea despărțire fără glas, acea pierdere a tot ceea ce a însemnat, vreodată, viața. Totul se re­ducea la ea. O lume întreagă stă închisă, acum, în pământul unsuros. Acolo, departe, imper­fec­­țiunea inundă fiecare treaptă. Pacea nu cred să existe acolo din moment ce conștiința s-a pier­dut odată cu trupul.

Luna își trimitea razele, violent, spre mormintele mai vechi sau mai noi. Și-acum îmi a­duc aminte de acea noapte în care speram să găsesc piatra. Mi s-a pierdut printre amintiri...

Îmi plimb mâna prin părul albit, ridic apoi mâinile spre cer. Mi se par ale altcuiva. Timpul își pune amprenta peste tot ce (mai) înseamnă viață. Tremur. Le las jos. Îmi arunc ochii și privesc Luna. Singură. În  pace. Perfecțiune. Plec. Trântesc poarta. Mă bag în pat. Adorm...

Aleea era pustie. Cerul limpede lăsa ușoarele raze ale soarelui să pătrundă în colțul fie­cărei frunze. Parcă marea ar fi fost prezentă. Peste tot puteai să simți delicatul parfum al teilor abia înfloriți. Câte un copil fugea râzând de mama lui, alerga, apoi se întorcea ștren­gărește. Ce joc superb! În rest, doar line adieri printre contururi cunoscute.

Teii transparenți își împărțeau privirile într-un mai liniștit, aleea aducând cu un sanctuar al purității. Culorile calde ale fidelelor flori de tei savurau fiecare moment, fiecare clipă pier­dută, fiecare rătăcire.

Cu aripi moi se desprinse o floare, alergând nebună în infinitul de priviri și umbre. Am urmărit-o cum străpunge brâul aerului călduț, se întoarce, se răsucește - parcă adoarme. Du­pă câteva clipiri, revine fin la zbor, nelovindu-se de nici o altă fragedă aripă, străbătând mul­țimea celulelor, atingând fiecare rază, luminând aleea. Parcă se joacă cu aerul - și el cu ea. Se lovește de un fluture fugar. Maroniu. Cu mici puncte de echilibru. Un alt desen perfect al naturii. La câteva priviri, iarba puțin verde aștepta rostogolirea. Mugea la fiecare adiere, se în­doia la fiecare umbră de cădere.

În iarbă, câteva furnici munceau de zor. Mi s-a părut că duc ceva. Concentrându-mi pri­virea spre minusculele ființe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea spre minusculele ființe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea în eter. Rememorez instantaneu traseul florii de tei. Revăd fluturele. Dar, de data asta a devenit pradă. Libertatea lui s-a terminat. Poate istovit, s-a așezat pe pământul umed.

Furnicile se regrupau rapid încât puteai crede că este vorba despre un atac. Ele, însă, că­rau de zor, conștiincioase. Murmurau toate într-un limbaj neînțeles.

Mai sunt câțiva pași și floarea dă să atingă solul. Miresmele din aer te făceau calm. Zborul avea să se sfârșească. Se întinde o mână. Albă, fină, fără contururi deosebite. O prinde. Pentru câteva secunde, pumnul o ține strâns. Trăsături ferme. Se deschide. Se ridică până la nivelul nasului. Este savurată, în puritatea ei, prin toți porii împărtășind o nuanță a contururilor din ce în ce mai transparente.

Părul castaniu, ochii încă nedefiniți, gâtul alb ca un porțelan. Micul decolteu lăsa să se vadă contururi trasate cu grijă. Alb. Peste tot alb. Sprâncenele-i ușor arcuite îi aduceau o si­­guranță de sine parcă îngemănată cu zborul florii de tei. A zâmbit. A întins palma, iar bu­zele-i mici au lăsat să iasă un aer ușor - ce a dus floarea într-o altă călătorie. Spre alte celule. Spre alte ierburi. Avea părul strâns la spate, iar pantalonii lăsau să se vadă picioarele într-un con­tur perfect. Strânși la plecare, pe pulpe mai apoi, pantalonii se făceau largi și fini în linia lor finală.

A zâmbit din nou. Și-a aruncat privirea înspre cerul sidefat și a plecat. Aleea deveni și mai pustie după ce mersul ei se șterse în depărtare.

Ușa biroului se deschide brusc. Revenit, aveam o ședință de redacție. Trebuia să pu­nem la punct ultimele detalii pentru ediția de mâine. Spiritele s-au încins, ca de obicei, la pri­­ma pagină - pe care, de obicei, o lăsăm ultima. Netezimea și profunzimea primei pagini dă întreaga calitate a ziarului. Am fost de acord cu propunerile șefilor de departamente. Oricum, munca în echipă dă întotdeauna cele mai bune rezultate.

Îmi beau cafeaua, mai răsfoiesc ultimele modificări și plec. Las în urma mea toate hârti­i­le, toate corecturile, toate lucrurile. Până mâine sunt iarăși un om liber, ca toți ceilalți.

Mă plimb prin oraș, mă mai întâlnesc cu câțiva cunoscuți și văd că timpul a trecut par­că prea repede. Nu-mi grăbesc pașii. Primele stele își fac prezența pe cerul întunecat. Ici, co­­lo, glasuri răzlețe, râsete vulcanice, lumini înfundate. Siluete indescifrabile de-a lungul drumului. Un aer rece, ca după ploaie. Rar, câte o mașină trecea ca o săgeată mult prea grăbită în a-și ochii ținta. Îmi îndrept privirea spre luna plină, albă și moale ca o stâncă golașă, o perlă într-un Univers inexplicabil. Văd o cupolă în care stelele se joacă, se alintă una pe alta, își po­vestesc faptele de peste zi. Se revăd cu surâsuri reci. Adie blând vântul. O altă siluetă se pierde în noapte. La următorul pas, îmi întinde mâna. Tresar. Sunt mut și fără gesturi. Zâmbește de parcă ne-am cunoaște de ani de zile. Îmbrăcată în alb mi se părea ca o regină pierdută dintr-un timp inconstant și rece. Îi observ buzele mici, bine conturate, fața puțin obosită, mâinile-i albe. Trăsături ferme. Nu-mi spune nimic. Zâmbetul se transformă, în iluzia nopții, în întrebare. Parcă. Clipește rar și transparent.

Brațul ei era rece, asemenea semnelor pe care le făceau stelele. Ridică ochii, după câteva clipe și mâna.

— A mai căzut o stea. Sensibilitatea unui alt contur a străpuns purul albastrului nopții, spune ea, după care zâmbește. Nu am puterea să scot nici un cuvânt. Aprob doar din cap. Ce straniu!

Apoi pleacă. Aleea deveni și mai pustie, iar aerul mai rece, glasurile mai stinse. Mersul ei se șterse în depărtare. Rămân fără drept de răspuns, imposibil de a trasa sau schița ceva. În­tregul trup mi se cutremură. Simțeam cum prin toți porii aud „A mai căzut o stea!”. Încet, con­tinuu, ca o linie fără început și fără sfârșit. Mirosea a tei. Îmi simțeam toate culorile din ju­rul meu mai pronunțate, mai vii. Auzeam un zumzet, undeva. Într-acolo, nimic. Pășesc pe a­lee fără să privesc, fără să gândesc. Pierdut. O altă floare de tei o aud desprinzându-se de matcă. Șuieră în desprinderea sa nebună. Alunecă prin celule, printre alți arbori, se așează pe solul umed, luminat feeric. Se odihnește și mâine va fi doar o altă umbră ce se stinge.

Privesc. Cerul în imensitatea sa îmi pare un paradis regăsit. Luna, un stăpân ușor a­dormit. Stelele albe, destine împletite. Un penel neinspirat ar fi trasat o graniță între astre. Le-ar fi reașezat după bunu-i plac. Le-ar da un alt rol și o altă esență. Încă o stea se prelinge zgo­motos. Îi urmăresc traseul. Câteva priviri și nu mai e nimic. Se pierde în imensitatea albastră. Pășesc pe o frunză. Umedă. Plină de celule moarte, putrezite. Poate pietrificate.

La următorul pas, în partea opusă mie, fulgerător o stea dispare. Nici nu am timp să rea­lizez acest lucru. O simt, de undeva, cum devine neființă. Se pierde în zâmbetele nopții tul­burătoare.

Adorm liniștit, cu gândul la întâmplarea de peste zi. Era o noapte fragedă, plină de senzații, precum o piersică. Nu simțeam nici o adiere, dar parcă simțeam cum cineva mă veghează.

Pașii ei îmi cutremurau fiecare parte a trupului. Lent. Ritmic. Fără glas. O înșiruire neștiută și nepricepută de emoții. Purta niște pantofi negri, ca o noapte singuratică. Se auzea fie­care punere în pământ a picioarelor. Ochii mari, căprui, duceau cu ei o luminiță. La întâlnirea privirilor, mă cuprinsese un fior ce nu mă lăsase decât mult mai târziu. La lumina Lunii, mișcarea ei semăna cu un dans prin ploaia umedă de trandafiri.

Se făcea că erau peste tot numai petale purpurii de trandafir. Foșneau. Tremurau. Lu­minau. Cele două chipuri din noapte se apropiau și mai mult unul de celălalt. Văd o stea. Se lasă ușor pe bolta greu de definit a cerului, într-o cădere liberă, o ultimă clipă de apogeu și declin. Câteva secunde. O clipire. Un zâmbet. Doar un cuvânt ai fi putut rosti. O imagi­ne. De fapt, ceea ce suntem unii pentru alții este, în esență, doar o imagine. Un fior, un parfum, o esență, o emoție. Și nimic mai mult.

Părul castaniu părea în lumina nopții o umbră plăcută ce-și etala rătăcirile în vântul do­mol. Se zărea prea bine gâtul ei alb, de porțelan, mai jos sânii mici ca două boabe de lu­mină, brațele-i ca laptele proaspăt, un chip angelic ca o minune tainică. De nedescris.

Mă sărută ușor după care dispăru. Parcă a fost un vis. Trandafirul roșu îmi pică din mâ­nă, pierzându-se printre petalele așternute. O clipă mai târziu, lumina astrului m-a făcut să văd că în jurul meu petalele dispăruseră. Doar adierea călduță îmi amintea de fata din vis.

De dimineață revin la redacție, puțin tulburat, și răsfoiesc ziarele. Mă uit peste comu­ni­catele de presă, îmi schițez un program pentru întâlniri și-mi beau cafeaua. Liniștit. Dar tulburat de cele întâmplate peste noapte.

La șapte plec cu colegii din presă la București, la Cupa Presei la Tir. Prima dată când merg. Soarele încă proaspăt își făcea jocul matinal pregătindu-se pentru zi. O nouă zi cu alte în­tâmplări. Mereu alte și alte clipe unice. Alte senzații, alte contururi, alte conținuturi.

Mașina plutea lent pe autostradă, fără suspin. Un lung drum, ce parcă nu se mai sfâr­șea. Se adună tot mai mult în zare. În stânga și în dreapta lanuri de porumb, verzi, vii ca un nectar. Țărani care își începeau truda. Fețe care parcă nu s-ar fi trezit acum. Mai încolo puțin ve­deam câteva zeci de picioare de orz, iar mai apoi de secară. Vântul le mângâia mugurii, îi le­găna dintr-o parte în alta.

Toți șapte vegetam, ne aflam undeva între vis și realitate. Somnul încă nu-și ridicase vă­lul nici măcar după obișnuitele cafele de dimineață. Ne zâmbeam unul altuia. Mai scoteam o glumă, râdeam și apoi ne întorceam cu o grație aparte la somn. Mai deschideam ochii și mai vedeam, pe marginea drumului, țăranii ieșiți cu legume.

Ajunși la poligon, ne înscriem în concurs, nu prea nimerim țintele, dar atmosfera a fost plăcută. Și acum simt acel moment în care am pus mâna pe un pistol pentru prima dată în viața mea. Sentimentul a fost enorm, cu fluctuații, trepidând fiecare adiere. Ziua se în­cheie cu o superbă după-amiază toridă. Fanfara Jandarmeriei a început să ne încânte cu tot felul de melodii. Unele mi-au mers la suflet. Cele mai multe, de fapt. Ritmurile valsurilor vie­ne­ze făceau fiecare clipă un imens paradis tăcut.

La astfel de întâlniri, cu toții mai depănăm amintiri, mai schimbam o vorbă, ne distrăm departe de ochii critici ai personalităților publice. Sunt zile în care chiar mai simți că tră­iești. Aceasta a fost una dintre acelea.

„Valurile Dunării” parcă erau lângă noi. „Dunărea albastr㔠ne mângâia tâmplele arse de un soare parcă prea plin. Îmi arunc privirea ce rătăcea în mulțime... și o văd. O văd pe ea. Rămân mut. Nu știu ce au mai zis colegii mei, dar din acel moment se întâmplase ceva. O senzație mi-a schimbat drumul gândurilor. Un contur mi-a readus în minte acele întâlniri cel puțin ciudate. Plăcute. Dar legate de ceva al unui ne-ceva.

Încerc să apropii privirea, convins fiind că mă înșel. Nu o mai văd. Clipesc. Râd la glu­mele celor de la masă și mă ridic să mă duc să-mi iau un suc rece. Cu speranța că o voi ve­dea. Merg încet pe aleile înguste, pline de oameni și sunete, încărcate cu senzații care mai de care mai neobișnuite. Cald, foarte cald. Îmi simțeam corpul cum respiră prin toți porii. A­jung la bar, cer un suc, cu rugămintea să fie cât mai rece. Îmi reiau drumul spre masă și o văd. Zâmbesc. Clipește. Îi întind mâna și o invit la dans. Lumea se uită la noi. Nu mă interesa. Zâmbește angelic. Clipesc.

Părăsind aleea simțeam că ceva se pierde din mine. Un sentiment puternic de insecu­ri­tate mă frământa la fiecare pas. Priveam în urmă sub lumina stranie a nopții, cu durere. Parcă o parte din mine nu ar mai fi existat - din acel moment. Orice aș fi făcut, gândul mă pur­ta pe acea alee în care, încă, se simțea mirosul piersicilor.

Cred că uneori timpul nu mai are nici consistență, nici permeabilitate. Secundele ca­re mi se perindă prin fața ochilor nu-mi permit decât să mă gândesc. Nu știu dacă în ceea ce noi numim viață a fost dat ca pe ființa pe care o iubim cel mai mult să nu o putem avea lângă noi.

Adorm la brațul ei. Pământul unsuros, plin de imperfecțiune. Luna îmi bătea ușor pes­te creștet. Vântul îndoia crengile firave ale piersicului. Peste tot mirosul unor piersici...