Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Paul TUMANIAN

Proze

Șopârla pe perete

Casa se afla în renovare. Meșterul zugrav tocmai ajunsese cu lucrul la bucătărie. Mobila toată era adunată în mijlocul odăii și el meșterea la un perete. A intrat un străin, s-a oprit în ușă (sau poate la fereastră) și și-a rotit privirea prin bucătăria în lucru. Părea să caute pe ci­ne­va sau poate privea din pură curiozitate. Meșterul nici nu i-a simțit prezența. Străinul a stat și, dacă tot intrase, s-a uitat la ce lucrează meșterul. A văzut dosul cu aspect de vechitură al du­lapului, al etajerei și al altor hârburi. Deși nu avea nici o legătură cu casa în renovare, străinul părea oarecum încântat de ceea ce vedea. La un moment dat i-a spus meșterului:

— Aveți un prieten în casă. Și a râs.

Meșterul s-a întors spre el nedumerit și încruntat. Cine mai era și ăsta? Și despre care pri­eten în casă era vorba? Apoi a observat șopârla de pe perete. Curios lucru, stătea ne­mișcată, agățată de perete întocmai ca o gânganie. Nici nu văzuse până atunci o șopârlă că­ță­rată pe un perete. Adică ăsta era prietenul în casă? Auzi ce tâmpenie! Șopârla stătea chiar pe dunga cărămizie care despărțea porțiunea de perete vopsită cu ulei de restul peretelui de deasupra, în curs de zugrăvire. Prieten în casă, pe dracu’! S-a întors înfuriat spre străin, dar nu l-a mai zărit acolo unde stătuse.

Șopârla s-a deplasat cu repeziciune de-a lungul dungii cărămizii. Dacă străinul ar mai fi fost acolo ar fi văzut-o trecând prin spatele etajerei așezate provizoriu în mijlocul odăii, prin spa­tele frigiderului hodorogit și prin spatele dulapului; ar fi văzut-o ivindu-se hăt tocmai către colț. În locul acela a trăsnit-o meșterul cu un ciocan.

Flaconul cu apă de colonie

Ca să mă adăpostesc de vânt am intrat într-un magazin de produse cosmetice. Nu e­ram convins că fac cea mai bună alegere. Printre altele fiindcă era un magazin de lux.

Prin vitrina largă se vedeau crengile copacilor de pe stradă încovoindu-se în vânt. Multe femei încercau, într-o frenezie, tot felul de parfumuri. Cred că eram singurul bărbat printre toate acele femei. Nu stăteam la tejghea ci în mijlocul magazinului, împreună cu toată lu­mea de acolo. La un moment dat a ajuns în mâna mea un flacon cu apă de colonie. Nu mi-aminteam să-l fi cerut. Poate că îmi fusese dat pentru că era un produs promoțional, sau din cine știe ce alt motiv. Flaconul, destul de mare, avea forma unul delușor, iar conținutul n-avea nici o culoare. Dar aroma? I-am scos dopul de sticlă cu intenția să miros conținutul. Dar în clipa aceea l-am scăpat din mână. Sub ochii mei îngroziți dopul s-a spart în cel puțin trei bucăți izbindu-se de pardoseală. M-am aplecat și am cules bucățile de pe jos. Urma să plă­tesc flaconul desigur, deși nu mă simțeam vinovat, accidentul producându-se în condițiile îm­bulzelii din mijlocul magazinului. Măcar să știu pe ce dau banii, mi-am zis. Și am aplecat ca­pul să miros apa de colonie. N-avea deloc un miros plăcut. În orice caz, nu făcea cinste u­nui magazin cu produse de lux. N-aș fi putut defini mirosul — ceva ușor înțepător, oricum. Doamnele din jur s-au grăbit să adulmece și ele mirosul apei de colonie aplecându-se peste fla­conul din mâna mea. Nu mi-amintesc ca vreuna din ele să se fi pronunțat în vreun fel, dar toate mă condamnau cumva tacit pentru neîndemânarea de a fi scăpat din mână dopul de sticlă. Femeile au acest dar, de a te face să te simți vinovat fără să ți-o spună în față. Una dintre doamne a spus:

— E o zi vântoasă. În zilele vântoase se întâmplă multe.

Deși pe vânzătoare o cunoșteam de undeva, era limpede că n-avea de gând să treacă cu vederea distrugerea dopului de sticlă.

Dezvăluire

Îi spuneam, în vis: Tu mă interesezi ca femeie dar și ca personaj. Un personaj exotic, să zicem. Oricum, straniu. Aș putea să scriu despre tine exact așa cum ești. Și nu mă îndoies­c că ar ieși o treabă bună. Dar asta ar însemna să dezvălui unele lucruri care sunt sigur că trebuie să rămână deocamdată ascunse. Așa că am s-aștept să mori mai întâi. Și tu, și ceilalți!

Mă privea consternată și parcă nu-i trecea prin minte să mă întrebe despre care ceilalți era vorba.

— Despre toți am de spus câteva lucruri care nu pot fi spuse cât timp sunt în viață.

Spunând asta simțeam că devin macabru dincolo de orice limită. Și continuam în a­ceeași notă, fără putința de a mă opri.

— Sau poate am să vă grăbesc într-un fel sau altul sfârșitul.

Ea, bineînțeles, mă privea înmărmurită. Niciodată nu avusese gesturi exagerate, dar a­cum mâinile ei se încleștaseră de marginea feței de masă; trăsese fața de masă ușor spre ea și, odată cu fața de masă, deplasase farfurioare cu cești cu tot, paharele și coșul de pâine. Și ce altceva s-o mai fi aflat pe masă.

Mă trezeam, dar constatam că trezirea nu alunga ticăloșia din mine.

Ego și Alter ego

Îmi amintesc de Ion Schipor, în camera aceea de la cămin — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo. Un pat din colț, la un pas de ușă, era ocupat de Ion Schipor — o poziție numai bună, pe culoarul de trecere către camera alăturată, una foarte mare, cea mai mare din cămin, cu cel puțin douăzeci de paturi. Fiindcă pe Schipor, uneori, a­tunci când era preocupat de ceva, nimic și nimeni nu-l putea perturba. Dimpotrivă, alteori părea să aibă chef să intre în vorbă cu fiecare dintre colegii care intrau în camera cea mare sau ieșeau de-acolo.

Student la filozofie — când noi ceilalți eram cu toții studenți în științe exacte —, după a­tâtea experiențe de viață nefericite, părea împăcat cu lumea mizerabilă care îl înconjura, cică. Înalt și musculos, dar nu prea adunat, oarecum blond, cu mâini mari și acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era un intelectual pursânge. Avea darul să citească în palmă (lu­cru de care nimeni nu se îndoia) și chiar insista să citească în palma unora dintre colegii de ca­meră. Incitat atunci când observa la câte unul reticență în a se lăsa ghicit, insista să capete palma cu pricina — palma dorită, am putea spune —, promițând că nu va dezvălui detalii stân­je­nitoare. Dar ce detalii stânjenitoare? Ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea știa că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dra­cu­lui de îndreptățite. Să simți cum îți apucă nu tot dosul palmei, ci tot antebrațul, de la cot până la încheietură și ți-l trage spre el și mâna-i mare și puternică lunecă palpând lacom pie­lea, apropiindu-se de dosul palmei. Îți întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat niciodată să-mi citească în palmă. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe de la distanță unghia de la degetul mic.  — Ești timid! îmi arunca rânjind. Te trădează unghia. Mult prea mi­că față de dimensiunea mâinii tale! Și adăuga: — N-are de ce să-ți fie teamă, am atâta discreție încât să nu dau detalii despre viața ta sexuală.

Ha! Tocmai el spunea asta! El, homosexualul, blondul mereu nemulțumit de câte ce­va, cu umerii căzuți, veșnicul revoltat împotriva tuturor și a toate, mereu îmbufnat, mereu cu privirea înclinată în jos, ca fasciculul unei lanterne, concentrat pe un câmp foarte îngust, pri­virea-spot luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur și mai ales pe cele po­tri­vnice lui, pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă și dezgustată, sau, după caz, vehementă...

Și mai povestea Ion Schipor despre preocupările sale literare... De fapt nu vorbea despre ideile sale, ci, iată, despre ce i se întâmplase cu un manuscris — o piesă de teatru într-un act, cică. — M-am așezat pe scaun într-un closet public și l-am răsfoit. La un moment dat l-am strecurat îndoit pe după o țeavă. Înțelegeți de ce, nu? După care, ieșind de acolo, pur și simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Și nu mi-e atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, nu asta-i problema. Dar mi-e ciudă că încape pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego și-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego și alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esența ei. Și cum s-o pătrundă mito­ca­nul incult! Fiindcă cele două personaje au nume diferite și, dacă ești superficial, poți să crezi că ele sunt distincte... Are loc în final, în semiîntuneric, o luptă între personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate, voită desigur, încât nu știi care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?

Asta, dacă, bineînțeles, avea vreo importanță.

Cărțile pe nimic

Trebuia să ne mutăm într-o altă locuință. Totul era deja stabilit, dar iată că pe neașteptate s-au ivit în ușă doi tineri pe care s-ar părea că îi cunoșteam; sau cel puțin pe unul din ei. Îi chema Karl și Otto, cică. Înalți amândoi, zvelți, îmbrăcați strident, în pantaloni negri de piele, strâmți, aproape mulați pe picior, jachete negre și ele, descheiate, pline de ținte. Unul din ei avea părul tuns scurt și blond. Se vedea dintr-o privire că era un blond artificial. Doi tipi bine, ca s-o spun pe-a dreaptă. Cam aerieni, aș fi zis.

M-am întrebat cum de s-au nimerit acasă la noi exact în ziua mutării, la ora mutării, când cărăușii — ni se confirmase — se aflau deja în drum spre locuința noastră. Dar tânărul cu părul blond vopsit ne-a anunțat:

— Am venit să luăm cărțile.

Am fost contrariat: Cum adică să luați cărțile?

Tânărul mi-a explicat prompt:

— Am auzit că vă e greu să le împachetați și să le transportați, așa că ni s-a spus că le vindeți ieftin.

Ieftin?

— Ni s-a spus că le vindeți pe-o nimica toată.

Atâta tupeu m-a lăsat perplex; nu mai spun că și indignat: Cum adică? să ți se spună de la obraz că ești dispus să vinzi cărțile pe nimic! Și să ți-o spună cine? Doi tineri care, judecați după înfățișare, nu puteau să aibă nici o legătură cu cărțile serioase din biblioteca noastră. Și nici cu cele din vreo altă bibliotecă, oricare ar fi fost.

Cei doi tineri stăteau în ușă afișând un zâmbet plin de sine, siguri c-or să obțină cărțile noastre pe-o nimica toată.