Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Sub acoperire

 Un poem despre Mama Natură

„Am încercat să mă călugăresc”, spune Mama Natură, „căutînd

                        un loc în care să mă ascund”.

                        Nu se gîndise că te testează de droguri.

Mama Natură pe scenă, cu braţele brăzdate de graffiti-uri roşii

                        de henna. De la vîrfurile degetelor

                        pînă la bretele sarafanului ei de bumbac cu imprimeuri în culorile

                        curcubeului.

În jurul gîtului un colier cu clopoţei de aramă i-a

                        înverzit

                        pielea. Pielea-i străluceşte de la uleiul de patchouli.

„Cine-ar fi ştiut?” spune Mama-Natură. „Şi nu doar analiză

                        de urină”.

                        Spune: „Iau şi probe din păr şi din unghii”.

                        Spune: „Asta pe lîngă că-ţi verifică trecutul”.

                        Clauza de moralitate. Verificarea trecutului. Verificarea

                        creditelor. Codul vestimentar.

În picioarele goale pe scenă, în locul unui reflector

                        în locul unui zîmbet sau încruntări, o secvenţă de film, un

                        cer de noapte i se lăţeşte pe chip.

                        O galaxie de stele şi luni.

Buzele-i sînt roşii de la sucul de sfeclă. Pleoapele suflate

                        cu pulbere galbenă de şofran.

                        Şi peste ele, o mască mişcătoare de nebuloase roz. De planete cu

                        inele şi cratere.

Mama Natură spune: „Cer prea multe scrisori de

                        recomandare.”

                        Plus un test de poligraf. Patru acte de identitate cu poză.

                        „Patru”, spune Mama Natură, ridicînd degetele pictate cu henna ale

                        unei mîini. Brăţările

                        ei de aramă şi argint murdar clinchetind

                        la încheietură.

                        Spune „nimeni n-are patru acte de identitate cu poză...”

                        Ca să te călugăreşti, spune ea, trebuie să dai un test scris

                        mai greu decît bacul şi admiterea laolaltă. Plin

                        de probleme cu istorioare, de pildă:

              „Cîţi îngeri pot dansa pe vîrful unui ac?”

Toate astea, spune Mama Natură, doar că afle:

              „Dacă nu cumva te cununi cu Cristos din cauza dezamăgirilor amoroase.”

Cu părul lung împletit, căzîndu-i

              pe spate,

              Mama Natură spune:

              „Am picat, desigur. Nu doar testul pentru droguri ... am picat

              la toate.”

              Nu doar la călugărire, ci în mai toată viaţa ei...

Dă din umeri, cu umerii pistruiaţi sub bretelele ei

              cu imprimeuri,

              „Aşa că, iată-mă aici”.

Constelaţiile se schimbă  şi i se tîrăsc peste faţă,

              Şi Mama Natură spune:

              „Tot aveam nevoie de-un loc în care să mă ascund”.

Joc de picioare

O povestire de Mama Natură

O să rîdeţi, dar la cursul de aromaterapie te avertizează să nu aprinzi niciodată o lumînare de lămîie-scorţişoară în acelaşi timp cu una de cuişoare şi cu alta de cedru-nucşoară. Doar că nu-ţi spun de ce ...

În feng shui, n-ar mărturisi niciodată, însă doar aşezînd un pat într-un loc nepotrivit poţi concentra destul chi cît să ucizi pe cineva. Poţi provoca un avort tîrziu doar prin acupunctură. Poţi folosi cristale sau manipula aura astfel încît să provoci un cancer de piele.

O să rîdeţi, dar există mijloace ascunse pentru a transforma toate chestiile astea New Age în unelte ucigaşe.

În ultima săptămînă la cursul de masaj te învaţă să nu lucrezi niciodată zona de reflex transversală de la călcîi. Să nu atingi niciodată arcul părţii dorsale a piciorului stîng. Şi mai ales nu zona lui extrem stîngă. Dar nu-ţi spun şi de ce. Asta-i diferenţa dintre terapeuţii care lu­crează pentru partea luminoasă a branşei faţă de cei care aderă la partea întunecată.

Te duci la şcoală să studiezi reflexologia. E ştiinţa manipulării piciorului uman pentru a stimula anumite părţi ale corpului. Se bazează pe ideea că trupul e împărţit în zece me­ridiane energetice diferite. Degetul mare de la picior, de pildă, e legat direct de cap. Pentru a scăpa de mătreaţă se masează punctul din spatele unghiei. Pentru o durere de gît se masează în­cheietura mediană a degetului. Nu-i genul de îngrijire medicală care să poată fi acoperită de vreo poliţă de asigurare. E ca şi cum ai fi doctor fără să ai venitul unuia. Genul de oameni ca­re doresc să li se maseze spaţiile dintre degetele de la picioare ca să se vindece de cancer la creier de obicei nu prea au bani. Să nu rîdeţi, dar chiar şi după ani de experienţă în manipu­larea picioarelor te trezeşti lefter, frecînd picioarele unora care nu şi-au făcut niciodată din bani o prioritate.

O să rîdeţi, dar într-o zi te-ntîlneşti cu o fată care ţi-a fost colegă la cursul de masaj. Fata-i cam de vîrsta ta. Aţi purtat şiraguri de mărgele împreună. Aţi împletit salvie şi aţi ars-o ca să vă purificaţi cîmpul energetic. Aţi fost amîndouă vopsite şi desculţe şi destul de tinere ca să vă simţiţi nobile cînd masaţi picioarele vagabonzilor jegoşi care apelau la la serviciile gratuite ale clinicii de la şcoală.

Asta cu ani şi ani în urmă.

Tu, tu eşti tot săracă. Părul îţi cade, rupîndu-se lîngă scalp. Din cauza alimentaţiei proaste sau a gravitaţiei, oamenii cred că te-ncrunţi chiar şi cînd n-o faci.

Pe fata asta care ţi-a fost colegă o vezi ieşind dintr-un hotel şic din centru, portarul îi ţine uşa deschisă în timp ce ea iese legănîndu-şi blănurile şi purtînd pantofi cu toc în care nici o reflexologistă nu şi-ar vîrî picioarele.

În timp ce portarul îi cheamă un taxi, te apropii îndeajuns ca s-o întrebi: „Lentil?”.

Femeia se întoarce, ea e. La gît îi scînteiază diamante adevărate. Părul lung, strălucitor, se unduieşte în valuri roşii şi brune. În jurul ei aerul are aroma blîndă a trandafirilor şi li­liacului. Haina ei de blană. Mîinile în mănuşi de piele netedă şi pală, mai frumoasă decît pie­lea feţei tale. Femeia se întoarce şi-şi ridică ochelarii de soare pe creştet. Se uită la tine şi zi­ce „Te cunosc?”.

Aţi fost la şcoală împreună. Cînd eraţi tinere ... mai tinere.

Portarul ţine deschisă portiera taxiului.

Şi femeia spune că-şi aminteşte, desigur. Îşi priveşte ceasul, ale cărui diamante scapără orbitor în soarele de după-amiază, şi spune că în douăzeci de minute trebuie să ajungă în celălalt capăt al oraşului. Te întreabă dacă nu vrei s-o însoţeşti.

Intraţi amîndouă în taxi şi femeia îi dă portarului o bancnotă de douăzeci de dolari. El îşi duce mîna la chipiu şi zice că e întotdeauna o plăcere s-o revadă.

Femeia îi spune şoferului adresa următoare, undeva mai spre marginea oraşului, şi ma­şina se înscrie în trafic.

Să nu rîdeţi, dar femeia asta – Lentil, vechea ta prietenă – îşi scoate un braţ îmbrăcat în blană din cureaua poşetei, o deschide, şi înăuntru poşeta e îndesată doar cu bani. Straturi de bancnote de cincizeci şo o sută. Cu o mînă înmănuşată scormoneşte printre ele şi găseşte un celular.

Ţie îţi spune „Scuză-mă doar un minut”.

Alături de ea, sarafanul tău de bumbac cu imprimeuri indiene, sandalele tale flip-flop şi colierul cu clopoţei nu mai au un aer şic şi etnic. Kohl-ul din jurul ochilor şi desenele cu henna de pe dosul mîinilor, tot mai şterse, te fac să pari nespălată. Pe lîngă cerceii ei bătuţi cu diamante, cerceii tăi preferaţi din argint parcă-s decoraţiuni ieftine pentru pomul de Crăciun.

„Sînt pe drum”, spune ea în telefonul mobil. „Îl pot lua pe cel de la trei jumate, dar numai pentru o jumătate de oră”, spune. Mai spune la revedere şi închide.

Îţi atinge mîna cu mănuşa ei moale, catifelată, şi-ţi zice că arăţi bine. Te întrebă ce mai faci.

O, acelaşi lucru, îi răspunzi. Te ocupi de picioare. Ţi-ai făcut o clientelă fidelă.

Lentil îşi muşcă buza inferioară privindu-te, şi zice „Aşa ... deci te ocupi încă de re­flexo­logie?”.

Şi tu zici mda. N-ai idee cum o să te pensionezi, dar deocamdată îţi plăteşte facturile.

Te priveşte fără un cuvînt în timp ce taxiul parcurge un întreg cvartal. Apoi te întrebă dacă eşti liberă în ora următoare. Te întreabă dacă n-ai vrea să faci nişte bani, neimpozabili, fă­cînd un masaj la patru mîini pentru următorul ei client. Un singur picior e tot ce trebuie să faci.

Îi spui că n-ai mai practicat reflexologie cu un partener.

„O oră”, zice ea, „şi facem două mii de dolari”.

O întrebi „E legală chestia?”.

Şi Lentil spune „Două mii fiecare”.

Întrebi „Doar pentru un masaj la picioare?”.

„Mai e o chestie”, spune ea. „Nu-mi spune Lentil”. Zice „Cînd ajungem acolo, nu­mele meu e Angelique”.

O să rîdeţi, dar chestiile astea sînt reale. Partea întunecată a reflexologiei. Sigur, ştiam cîte ceva despre ea. Ştiam că dacă masezi suprafaţa plantară a degetului mare poţi cauza con­sti­paţie. Masajul gleznei în jurul părţii superioare a piciorului poate cauza diaree. Masajul zo­nei interioare a călcîiului poate cauza impotenţă sau migrene. Dar nici una dintre astea n-o să-ţi aducă bani, aşa că de ce să te mai oboseşti?

Taxiul opreşte lîngă un morman de piatră cioplită, ambasada vreunei economii pe­troliere din Orientul Mijlociu. Un paznic în uniformă deschide portiera şi Lentil coboară din maşină. Cobori şi tu. În hol, un alt paznic te controlează cu un detector de metale, căutînd arme, cuţite, orice. Un alt paznic dă un telefon de la un birou a cărui tăblie e o lespede netedă de piatră albă. Alt paznic verifică geanta lui Lentil, dînd la o parte bancnotele şi negăsind decît mobilul.

Uşile unui lift se deschid, şi un alt paznic vă face semn să intraţi. Lentil spune „Faci doar ce fac şi eu”. Zice, „Bani mai uşor de cîştigat decît ăştia nu există”.

Să nu rîdeţi, dar la şcoală aţi auzit zvonurile. Despre cum un bun reflexolog poate fi mo­mit de partea întunecată. Pentru a stimula doar anumiţi centri ai plăcerii de pe talpă. Pentru a provoca lucruri despre care oamenii vorbesc doar în şoaptă. Pe care, chicotind, oamenii le numesc „o treabă la labă”.

Liftul se deschide înspre un coridor lung care duce la un singur rînd de uşi duble. Pereţii sînt din piatră albă, lustruită. Podeaua e de piatră. Uşile duble sînt din sticlă mată şi se deschid într-o încăpere în care un bărbat stă la un birou alb. Bărbatul şi Lentil se pupă pe obraz.

Bărbatul de la birou te priveşte dar vorbeşte doar cu Lentil. Îi spune Angelique. În spa­tele lui, alte uşi duble duc într-un dormitor. Omul vă face semn să intraţi, dar el rămîne în urmă şi încuie uşile. Vă închide înăuntru.

În dormitor un bărbat e culcat cu faţa în jos pe un uriaş pat rotund cu aşternuturi albe de mătase. Poartă o pijama de mătase albastră, lucitoare, şi picioarele lui desculţe atîrnă pe marginea patului. Angelique îşi scoate o mănuşă, trăgînd de degete, apoi pe cealaltă, şi în­ge­nuncheaţi amîndouă pe covorul gros, şi amîndouă luaţi în primire cîte-un picior.

Nu vezi faţa bărbatului, doar părul negru pieptănat lins şi dat cu ulei, şi urechile lui mari cu smocuri de păr negru. Restul capului i s-a afundat în perna albă de mătase.

O să rîdeţi, dar zvonurile astea sînt adevărate. Apăsînd unde a apăsat Angelique, lu­crînd zona reflexului genital de pe suprafaţa plantară a călcîiului, l-a făcut pe bărbat să geamă cu faţa în pernă. Înainte să-ţi obosească mîinile omul nechează, scăldat în sudoare, cu mă­ta­sea albastră a pijamalei lipită de spate şi de pulpe. Cînd a tăcut, cînd nu-ţi poţi da seama nici dacă mai respiră, Angelique şopteşte că e timpul s-o ştergem.

Omul de la birou vă dă fiecăreia cîte două mii de dolari, cash.

Afară, în stradă, un paznic opreşte un taxi pentru Angelique.

Intrînd pe bancheta din spate, Angelique îţi înmînează o carte de vizită. E numărul de telefon al unei clinici de vindecare holistică. Sub număr srie de mînă: „Cere cu Lenny”.

Mănuşa de piele moale, parfumul ei de trandafir, sunetul vocii ei, toate îţi spun „Su­nă-mă”.

Oamenii au tot felul de motive pentru care se apucă de făcut laba piciorului. Ideea că poţi oferi familiei tale o viaţă mai bună. Părinţilor puţin confort şi siguranţă financiară. Poate o maşină. Un apartament pe plajă, în Florida.

Ziua în care le-ai dat părinţilor tăi cheile apartamentului, aia a fost cea mai fericită zi din viaţa ta. În ziua aia au izbucnit în plîns şi au recunoscut că nu credeau că puiul lor o să-şi facă vreodată o situaţie doar frecîndu-le oamenilor picioarele împuţite. Aia e o zi pentru care o să plăteşti tot restul vieţii.

Să nu rîdeţi, dar nu e ilegal. E o simplă manipulare a piciorului. Nu se întîmplă nimic sexual, însă clientul are un orgasm care-l lasă prea secătuit ca să mai poată umbla în următoarele două zile. Bărbaţi sau femei, nu contează. Stimulezi punctul care trebuie din talpă, şi or­gasmul e puternic ca o criză de epilepsie. Atît de intens încît pute cînd îşi pierd controlul a­supra sfincterelor. Atît de intens încît cei mai mulţi clienţi nu reuşesc decît să se uite la tine, cu saliva curgînd în colţul gurii, şi să-ţi facă semn cu un deget tremurînd să iei teancul de bancnote de-o sută de pe şifonier sau măsuţă.

Te sună Lenny de la clinică, şi urci într-o cursă charter spre Londra. Te sună de la clini­că, şi zbori la Hong Kong. Clinica e de fapt doar Lenny, un tip care vorbeşte cu accent ruses­c şi locuieşte într-un apartament din hotelul Park Hampton, şi căruia îi dai jumătate din cîşti­gur­i. La telefon, accentul lui Lenny îţi spune ce zbor să iei, în ce cameră de hotel sau pe ce in­sulă privată te-aşteaptă următorul client.

Să nu rîdeţi, dar dezavantajul e că n-ai niciodată timp de cumpărături. Banii se adună gră­madă. Uniforma ta e o haină de blană. Ca să te integrezi în lumea asta nouă, îţi iei bijuterii de calitate din aur şi platină. Îţi menţii coafura perfectă, părul mătăsos. Aşteptînd în holul de la Ritz-Carlton mai vezi cîţiva din puştii care ţi-au fost colegi la reflexologie, îmbrăcaţi acum în costume Armani, în rochii de seară de la Chanel. Puşti care obişnuiau să fie ve­gani, şi să facă naveta pe bicicletă, îi vezi azi intrînd şi ieşind din limuzine. Îi vezi mîncînd singuri la mese mici din restaurantele hotelurilor. Bînd cockteil-uri la bar în aeroporturi private, aşteptînd următorul avion închiriat.

Toţii visători ăştia idealişti, ademeniţi acum într-un joc de picioare profesionist.

Mamele alea telurice, hippie, cu părul împletit în şuviţe, şi golăneii ăia cu cioc care a­lunecau pe skateboard, îi auzi acum la telefon, dînd ordine de vînzare agenţilor de bursă. Vîrînd bani în conturi offshore şi în cutii de valori din Elveţia. Tocmindu-se pentru diamante brute şi monede Krugerrand.

Băieţi cu nume ca Păstrăv sau Ponei, Şopîrlă sau Stridie, acum pe toţi îi cheamă Dirk. Fe­te cu nume ca Untişor, acum pe toate le cheamă Dominique.

Invazia asta de oameni în jocul de picioare face preţurile să scadă. În scurtă vreme, în loc de miliardari ai software-ului sau şeici ai petrolului, te trezeşti lîncezind într-un bar de ho­tel, purtînd hainele Prada de anul trecut şi făcînd şmecherii la picioare cu  douăzeci de dolari bu­cata. În separeurile restaurantelor te strecori sub mese să freci picioarele participanţilor la conferinţe. Ieşi din uriaşe torturi false ca să lucrezi tălpile unor întregi echipe de fotbal, sau mergi la petreceri de burlaci, doar ca să poţi plăti ratele la casa în care locuiesc părinţii tăi pensionari.

E doar o chestiune de timp pînă cînd te-alegi cu vreo micoză incurabilă la unghiile tale cu manichiură franţuzească.

Faci toate astea ca să plăteşti dobînda la banii împrumutaţi de la Lenny şi de la mafia lui rusească. Bani împrumutaţi ca să cumperi acţiuni care s-au prăbuşit. Acţiuni recomandate de către Lenny. Sau ca să cumperi bijuteriile şi pantofii pe care Lenny ţi-a spus că va trebui să-i poţi purta.

Eşti la barul din holul hotelului Park Hampton, încercînd să convingi un om de afa­cer­i beat să accepte o treabă la labă în toaleta bărbaţilor. Atunci o vezi pe Angelique traversînd holul, îndreptîndu-se către lifturi. Cu părul strălucitor. Cu blănurile tîrîndu-se pe co­voa­re în urma pantofilor ei cu toc. Angelique care încă arată trăznet. Îi prinzi privirea, şi, cu o mînă înmănuşată îţi face semn să te apropii.

Cînd soseşte ascensorul, îţi spune că se duce la mansarda lui Lenny. La clinică.

Se uită la tine, la tocurile tale roase şi la unghiile tale crăpate şi rupte, şi spune „Hai să vezi care e noua industrie în plin avînt ...”.

Ascensorul opreşte la etajul cincizeci, întreaga mansardă închiriată de Lenny, în care do­uă mormane de muşchi în costume cu dungi păzesc o uşă. Caraliilor ăstora le plăteşti partea lui Lenny, jumate din tot ce cîştigi. Unul îţi spune numele într-un microfon prins la re­ver, şi uşile sînt deblocate cu un bîzîit puternic.

Înăuntru sînteţi doar tu, Angelique, şi Lenny.

O să rîdeţi, dar, cît de  însingurată şi izolată pare viaţa ta făcînd joc de picioare, viaţa lui Lenny arată şi mai rău. Închis aici în mansarda lui, îmbrăcat într-un halat alb de flotir cît e ziua de lungă, îşi numără banii şi vorbeşte la telefon. Singura piesă de mobilier e un scaun de birou, pătat, jegos. Lîngă pereţii de sticlă prin care se vede tot oraşul zace o saltea. Pe ecranul unui computer defilează fără încetare preţurile acţiunilor de la bursă.

Lenny se apropie de voi două cu halatul desfăcut, poartă pe dedesubt boxeri boţiţi cu dungi şi şosete albe care i s-au îngălbenit pe picioare. Lenny întinde mîinile către faţa lui Angelique şi spune „Îngerul meu, preferata mea”. Îi prinde faţa în palme şi spune, „ce mai faci?”.

Pe tocurile ei înalte, Angelique e cu un cap mai înaltă. Zîmbeşte, spunînd „Lenny ...”.

Şi Lenny o plezneşte cu mîna peste faţă, rău de tot, şi zice „Mă-nşeli, asta faci”. Îşi ţine mîna ridicată, cu palma deschisă, gata s-o pleznească din nou, şi spune „Accepţi muncă din afară, nu-i aşa?”.

Ţinîndu-şi o mînă înmănuşată la obraz, ascunzînd urma roşie a palmei lui Lenny, Angelique spune „Puiule, nu ...”.

Şi Lenny îşi lasă mîna să cadă. Se întoarce cu spatele la ea. Lenny se duce la fereastră, să se uite la oraşul care se întinde chiar lîngă salteaua lui.

„Puiule”, spune Angelique, „hai să-ţi arăt ceva nou”.

Angelique se uită la mine.

Se apropie de el, şi-şi lasă mîinile înmănuşate pe umerii lui, de la spate, şi Angelique spune „Las-o pe mami să-ţi arate cît de mult te iubeşte, puiule ...”.

Îl ghidează să se aşeze pe saltea. Să se întindă. Îi scoate şosetele îngălbenite.

„Hai puiule”, spune ea. Scoţîndu-şi mănuşile, spune „Ştii ce grozav masez eu...”

Apoi Angelique face un lucru pe care nu l-ai mai văzut. Îngenunchează. Deschide gura larg, cu buzele întinse şi subţiate, şi-şi trece limba pe talpa lui Lenny. Angelique îi prinde călcîiul între buze şi Lenny începe să geamă.

Să nu rîdeţi, dar există slujbe mai groaznice decît cea mai groaznică slujbă pe care v-o puteţi închipui. Un mogul media fără antecedente de hipertensiune e găsit mort în urma unui atac cerebral într-o cameră de la hotelul Four Seasons. Un star rock perfect sănătos moare în Chateau Marmot de insuficienţă renală după un masaj la picioare.

Avem acces liber la picioarele preşedinţilor şi sultanilor. Ale directorilor de corporaţii şi ale vedetelor de cinema. Ale regilor şi reginelor. Ştim cu să facem ca un asasinat plătit să pară o moarte naturală.

Asta îţi spune Angelique în timp ce coborîţi cu liftul. După ce Lenny a gemut şi s-a zvîrcolit. După ce Angelique i-a lucrat piciorul cu gura pînă în clipa aia lungă în care Lenny s-a ridicat pe saltea, ducîndu-şi mîinile la piept şi uitîndu-se cu gura căscată cum ea încă îi sugea călcîiul. După ce inima a încetat să-i mai bată, Angelique l-a învelit cu cearşaful pînă la băr­bie. I-a şters piciorul de ruj şi şi-a rujat buzele din nou. A scos telefoanele de priză şi le-a spus paznicilor că Lenny trage un somn bun.

Coborînd cu liftul, Angelique îţi spune că asta a fost ultimul ei masaj. O lovitură ca asta se plăteşte cu un milion de dolari, cash. O agenţie rivală o angajase să-l termine pe Lenny, şi acum se lăsa de meserie pe bune.

În barul din hol, beţi cîte un cocktail ca să-şi clătească gura de gustul piciorului lui Lenny. Un ultim pahar de adio. Apoi Angelique îţi spune să te uiţi în jur în holul hotelului. La bărbaţii în costum. La femeile în haine de blană. Toţi sînt asasini Rolfing, spune ea. Asasini Reiki. Asasini prin irigarea colonului.

În terapia cu pietre preţioase, spune Angelique, dacă pui un cristal de cuarţ pe inima cuiva, apoi un ametist pe ficat şi un turcoaz pe frunte, provoci o comă ireversibilă. E destul ca un expert feng shui să se strecoare în camera cuiva şi să-i rearanjeze mobilierul pentru a pro­voca o afecţiune renală.

„Moxibustiunea”, spune ea, ştiinţa de a arde conuri de substanţe aromatice în punctele de acupunctură ale cuiva, „poate ucide. Ca de altfel şi masajul shiatsu”.

Îşi termină cocktail-ul şi îşi scoate şiragul de perle de la gît.

Toate leacurile şi remediile alea care susţin că sînt sută la sută naturale, şi de aceea sută la sută inofensive, rîde Angelique. Cianura-i naturală, spune ea. Ca de altfel şi arsenicul.

Îţi dă perlele şi spune „De azi înainte sînt din nou Lentil”.

Aşa vrei să ţi-o aminteşti pe Angelique, nu cum arăta în ziarul de a doua zi, pescuită din rîu, în vizonul ei umflat de apă. Îi luaseră cerceii şi ceasul cu diamante, ca să pară o tîlhă­rie. Nu cu picioarele mîngîiate pînă la moarte, ci în stilul tradiţional, cu o gaură de glonţ în spa­tele desăvîrşitului ei coc franţuzesc. Un avertisment pentru alde Dirk şi Dominique care ar dori să dezerteze.

Te sună de la clinică, nu Lenny ci un alt tip cu accent rusesc, încercînd să te trimită pe la clienţi, dar nu-i crezi. Paznicii te-au văzut cu Lentil. Sus, în mansardă. Trebuie că au o altă gaură pregătită pentru ceafa ta.

Te sună ai tăi din Florida să-ţi spună că o berlină neagră îi tot urmăreşte, şi că le tot dă cineva telefon, întrebîndu-i dacă ştiu cum să dea de tine. Tu deja fugi de la ascunziş la altul, făcînd masaje la tălpi pe alei dosnice pentru cîţi bani îţi trebuie ca să supravieţuieşti.

Le spui alor tăi: aveţi grijă. Le spui să nu se lase masaţi de necunoscuţi. Sunîndu-i de la un telefon public, le spui să nu se încurce niciodată cu aromaterapia. Cu vindecarea aurei. Sau cu Reiki. Să nu rîdă, dar tu o să pleci în călătorie vreme îndelungată, poate pentru tot restul vieţii.

Nu le poţi explica. Ai rămas fără fise, aşa că le spui adio.

Traducere de

Rareş Moldovan

(fragment din romanul Hăituiţii- Un roman cu poveşti,

în curs de apariţie la editura Polirom)