Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

TRIPTIC

de

Al. CISTELECAN

Adriana Babeți, Carmen Mușat,

Sanda Cordoș

I. – Cultura de bucătărie

Grea misie și misia de a fi vesel și isteț în rații săptămînale, fie ele cît de mici! Și încă isteț pe temă dată! Mai treacă-meargă cu ce-ți pică la mînă și cu ce-ți vine la îndemînă așa, din se­nin, la modul eminent hazardat-imprevizibil și solicitînd istețimea pe partea ei spontană, dar să-ți faci program din ea e treabă destul de ingrată și inconfortabilă. Nu poate fi chiar de co­lea ca, ai-n-ai treabă, la douăsprezece trecute fix ale fiecărei săptămîni să te legi la priza de eu­forie. Nici nu mai punem la socoteală că se poate întîmpla ca tocmai atunci să nu fie cu­rent și, prin urmare, el să trebuiască produs manual, prin stăruitoare gimnastică. În astfel de ca­zuri producția de istețime devine curată corvoadă, de nu de-a binelea robotă în cel mai ri­gu­ros și medieval sens. Contractele de/pe vervă trebuie că sînt contracte tare nemiloase, oricît ar părea de atractive și plăcute. Dar și cultura cool necesită jertfe, nu numai cultura fu­dulă și mofturoasă. Nici ea nu se face doar trăncănind la modul agreabil; pe cît pare ea de fri­volă, pe atît e, de fapt, de istovitoare. Cel puțin așa ne demonstrează eroii ei, convinși absolut că trag la galera scriiturii vesele; ne rezultă că pe cît zburdă aceasta mai vivace și mai grațios, pe atît, în ascuns, nevăzuți și neștiuți de nimeni, scriitorii de veselie îndură grele chinuri ale fa­cerii. Arta pretinde sacrificii în orice împrejurări și-n orice stil, nu-i a glumă. Atîta doar că scriitorul cu mînă ușoară și inteligență șampanizată le tratează cu umor, încercînd să nu se eroizeze din pricina lor și mai ales să nu pară că se eroizează; dar de suferit nu suferă mai puțin, căci tot pe jertfelnic scrie, bietul, și el.

Cît de ingrat poate fi artizanatul de frivolități și mucalitlîcuri se vede și din Ultimul sufleu la Paris al Adrianei Babeți (Ed. Polirom, Iași, 2006), carte care inaugurează, alături de alte două (Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, de Emil Brumaru, și Voi n-ați întrebat, fără za­hăr vă răspunde, de Bobi și Bobo), trecerea rubricuțelor din Suplimentul de cultură direct pe raftul editorial. Iar dacă și la Adriana Babeți (carele e în stare să facă extrem agreabile pînă și datele cele mai seci de istorie literară, darmite să transforme, printr-o simplă clipeală de ochi, erudiția în spumă!) se vede că verva săptămînală nu se conservă prea bine în borcanul e­ditorial, mă tem că nici alții nu vor izbuti s-o păstreze atît de crudă pe cît era în stratul origi­nar al revistei. Dar astea sînt riscurile fatale ale scrisului voios, care nu favorizează nicidecum prin­cipiul cantității. (Și să ne ferească Dumnezeu de plictiseala produsă de veselie și haz, decît care mai fără leac nu există; acesta e chiar capătul ei metafizic). Fatalmente, contractul de ver­vă o prinde și pe Adriana Babeți, destul de des, în criză; bună parte din pagini se consumă cu exerciții de încălzire, cu exerciții de intrare în dispoziție; adică în bună dispoziție. E o gim­nas­tică agreabilă, dacă nu te aștepți și la altceva decît la stricta gimnastică de încălzire, la pi­ruete de pure taclale. O mai prinde în criză și contractul de temă (care ar fi trebuit să ducă, ba a și dus, după cum zice Silviu Lupescu în prefață, la o suită de „eseuri și cooking stories”), drept care Adriana Babeți fandează în stînga și-n dreapta și inventează tot felul de pretexte de­viatoare și amînătoare. Dar nici bătuta pe loc și nici zig-zag-ul, ca soluții la cele două crize, nu amenință firul tematic al articolașelor și, la urma urmei, unitatea cărții.

Ce-și propune, de fapt, Adriana Babeți (mai bine zis, ce-i propune Silviu Lupescu, iar ea execută cu exces de vervă, cînd nu doar cu exces de vorbe)? Nimic mai mult, dar nici mai pu­țin, decît să ne demonstreze că, într-adevăr, filosofia trece prin stomac și artele prin bu­cătărie (de fapt, chiar mai mult, și anume să ne convingă de faptul că ceea ce băgăm în gură e numai aparent mîncare, dar, în fond, e filosofie curată; cotletele, cîrnații, caltaboșii etc. nu sînt decît încarnări - numai că de această dată nu figurat, ci strict material - ale unor concepte); că există o legătură vitală între „cuhnie și art㔠(p. 202); că există o „cultură de bu­cătărie” în sensul cel mai literal și mai concret și că această ars cochinaria relevă, despre un om sau o nație, totul. Haleala devine, de fapt, revelantul suprem: „zi-mi ce-ai mîncat prin vea­curi ca să-ți zic cine ești, ce gîndești și ce vrei de la viaț㔠(p. 87). Sistemele filosofice își dau a­devărata măsură în bucătărie, unde „un întreg tratat de filosofie stă pitulat într-o prepeliță cro­cantă umplută cu trufe și ficat de gîsc㔠(p. 237). Cu totul alt sistem se ascunde, firește, în mă­măligă sau zeamă, dar, la urma urmei, tot filosofie sînt și acestea. Nu există bucătărie fără fi­losofie (“căci orice gătire e o gîndire”) (p. 267). Cu acest principiu, întărit cu ceva erudiție, Adriana Babeți face incursiuni simultane în bucătăria și psihologia românului (dar și, comparativ, ale altor neamuri, mai polite). Iese, firește, o textură fină în care toată substanța (grea) a observațiilor e topită în frișca bătută, la rîndul ei, din umor și ironie euforizantă. Cînd e în for­mă, cînd entuziasmul din lozinca „la plăcinte, înainte!” o cuprinde de la început și o ține pînă la final, eseurile premeditat soft ale Adrianei Babeți nu fac altceva decît să dea erudiția în clocot, s-o aducă în pragul delirului; o erudiție drogată cu sosuri, mirodenii, profume și alte exoticale, livrești și reale deodată, se transformă într-o reverie a inteligenței și stomacului deo­potrivă. Iar prin bucătărie defilează, frățește, poeți, filosofi, romancieri, regizori etc. de toate neamurile și orientările culinare. E drept că Adriana Babeți are mereu grijă să nu-și exceadă cititorul prin aceste spectacole de erudiție spumoasă (cu model în Luca Pițu) și-l li­niștește la orice adiere anxioasă: „nu vă-nfricoșați, căci nu voim a vă face creierii aspic cu mult călitul nostru curs scurt de cultură mare pentru școala populară de art㔠(p. 237). Cu toată glazura de autoironie pusă în această poză de modestie, Adriana Babeți își face excesiv scrupule. După cum și mai excesive scrupule își face despre mersul și succesul rubricii, mereu a­lertată ca nu cumva aceasta să se dovedească prea grea pentru cititori, lipsită de măsura, exact cuvenită, de haz. Hazul cu premeditare și cu orice preț e zeul căruia Adriana Babeți îi sacrifică, din păcate, prea mult; uneori din ce are, alteori din ce n-are. După cîte griji își face, s-ar părea că Adriana Babeți e convinsă că are numai cititori nemilos de frivoli și că obligația ei e să-i distreze una-ntruna.

Pe cît de atractivă e filosofia din bucătărie a Adrianei Babeți, pe atît, de fapt, ea răs­tăl­mă­cește filosofia profundă a românului. Toată lumea știe că teza acestei filosofii afirmă net c㠄băutura-i temelie”, iar mîncarea, la antiteză, doar fudulie. Principiul filosofic românesc nu e unul pentru gurmanzi, și cu atît mai puțin pentru gourmets, ci unul pentru băutori. Mîn­carea e aici doar pretext și adjuvant iar ea ar trebui valorificată din perspectiva justă a lo­cului și rostului acordate: cămara e o simplă anexă a butoiului; sau, mă rog, context favorizant al butelcii. Adriana Babeți ar face bine să-și recicleze serialul pe adevărata substanță a fi­lo­so­fi­ei românești; ar fi și păcat, după acest tur de virtuozitate euforizantă, să n-o facă.

II. – Cultura de baricadă

Pe cît de glumeață și pontoasă e Adriana Babeți în bucătăria filosoafă, mereu speriată să nu alunece, fie și din greșeală, în gravitate, pe atît de sobră și responsabilă e Carmen Mușat în editorialele (și alte luări de atitudine) strînse în Canonul și tarotul (Editura Curtea Veche, Bu­curești, 2006). Contrastul acesta e, se-nțelege, pe cît de real, tot pe atîta de fals; e real pentru că implică principii opuse ale scrisului: în vreme ce Adriana Babeți își propune să nu spu­nă nimic (sau cît mai puțin cu putință) serios, Carmen Mușat, din contră, tratează lucruri cu care și despre care nu se glumește - urgente și stresante deopotrivă; scrisul de bucătărie e, fi­rește, unul strict de voluptate, pe cînd cultura de baricadă, de care ține specia editorialelor, se desfășoară într-un climat de la sine dramatic; e fals, însă, pentru că amestecă fînul cu paiele și pentru că, în alte situații ale scrisului, și Adriana Babeți poate fi serioasă pînă la patetism; și, oricum, Carmen Mușat nu vrea să fie distractivă și agreabilă (deși ar putea), ci angajată și in­cisivă, alertată și implicată; fiind vorba de o carte de atitudine, orice abatere de la drumul scurt i-ar fi stricat, de altminteri, economia urgenței și stricteții din care s-au născut toate arti­co­lele adunate aici.

Acestea, strînse din perioada 2000-2005 și fiind unele programatice, altele de reacție ime­diată la oferta socială și culturală, n-aveau cum fi unitare din perspectivă tematică; dinco­lo, însă, de această latură compozită pe cauze obiective, e emergentă unitatea lor de principiu (de principii) și de radicalism participativ. Diversitatea/deschiderea tematică e cea care asigu­ră, de fapt, caracterul de „breviar al anilor din urmă”, cum zice chiar Carmen Mușat în Argument, ori, cu vorbele de pe copertă ale Doinei Jela, face ca în carte să se adune „toate ideile importante care s-au vehiculat în cultură în ultimii cinci ani”. (N-am verificat dacă e chiar așa, dar poate că a verificat Doina Jela; n-o fi o simplă vorbă în vînt publicitar). Tocmai pentru a gospodări coerent această diversitate Carmen Mușat a tăiat cartea în cinci bucăți tema­tice, unele mai stringente, altele mai nedefinite sau mai larg definite. Cea mai unitară secțiu­ne e, de departe, cea dedicată învățămîntului, o temă prioritară și programatic㠖 și pe bună dreptate – pentru Carmen Mușat. E un dosar consistent de dezbatere care abordează deo­po­tri­vă principiile reformei, soarta și rostul manualelor alternative, dar și starea generală a în­vățămîntului românesc, îndeosebi universitar. Carmen Mușat coboară de la principii la lu­crurile cele mai concrete, fie că e vorba de criteriile de licitație a manualelor, fie că e vorba de situația „inamovibil㔠a studenților „bugetați” ori de – faptul cel mai grav – transformarea Universităților în SRL-uri sau cooperative. Capitolul e dominat, însă, de campania dusă în ca­zul plagiatului: o demonstrație despre felul în care o problemă limpede de la început are ne­voie de o întreagă campanie pentru a fi limpezită (și, la urmă, cam tot degeaba). Dar abia aici se vede tenacitatea de care e în stare Carmen Mușat atunci cînd are o cauză căreia să i se de­dice.

Nu la fel de focalizat, dar nici în primejdie de a-și pierde coerența tematică, e capitolul (III) dedicat presei, Vulnerabilitățile celei de-a patra puteri. Avem aici radiografii generale, ca și radiografii ale unor cazuri individuale; nu mai puțin, firește, reacții de moment. Radio­grafia general㠄scoate în evidență predilecția pentru senzațional și comentariul profetic în de­trimentul sobrietății informative”, ca și „ambiția primordială a presei cotidiene” „de a face po­litic㔠(p. 138). Și toate astea pe un fond în care „independența afișată ostentativ este doar de­clarativă și aparentă”, iar presa, în realitate, „devine regizorul unei farse politice în care ro­lurile se distribuie în funcție de interesele de moment ale baronilor presei” (p. 138). Nu-i de mirare c㠄trăim într-o societate cu răspundere limitat㔠în care „clasa politică și electoratul se acuză reciproc de indiferență și prostie, uitînd /…/ că fiecare este oglinda fidelă a celuilalt” (p. 146). Analizele, observațiile și reacțiile stîrnite de cazuri precise pledează toate, cu un bun simț democrat aproape panicat, pentru o etică a presei – altă cauză oarecum quijotescă pentru care se bate Carmen Mușat, din al cărei echilibru, de altminteri, nu lipsește o coardă de quijotism. În capitolul dedicat jurnalismului cotidian – și e chiar locul potrivit, măcar pentru că altul mai potrivit nu exist㠖 e inserat și un fel de record național personal, căci nu-mi în­chipui că a mai citit cineva, din doască-n doască, în afară de Carmen Mușat, cele peste 1300 de pagini dese ale Cărții cărților de poezie (și apoi încă două alte volume) a lui Adrian Păunescu. Carmen Mușat e, cu siguranță, cel mai fidel cititor al lui Adrian Păunescu, dacă nu singurul care i-a mai rămas. Firește, e un fel de exercițiu de masochism consimțit, pe care, însă, cineva tot trebuia să-l facă. Ziaristica pre versuri tocmită a lui Adrian Păunescu e citită cu un scrupul excesiv și scoasă ferm și argumentat înafara literaturii, dar unele observații de principiu nu sînt chiar corecte (nici literar, nici politic). Că Adrian Păunescu, „cedînd mereu is­pitei de a folosi poezia ca mijloc de propagandă politică sau de răfuială”, ajunge să ignore „sta­tutul însuși al poeziei, ca și criteriul esențial al autonomiei esteticului” (p. 152) e, desigur, adevărat, cu condiția să fie vorba de un „statut valoric”, pentru că alte statute poezia oricum nu respectă; pe de altă parte, nu toată arta – și nici toată poezia – e de acord să respecte „autonomia esteticului” și nici chiar Carmen Mușat, în alte împrejurări, nu pare mulțumită doar cu stricta autonomie. Dacă ceva nu-i în regulă cu poezia lui Păunescu, asta nu vine din cele două încălcări care, dacă nu sînt legitime, pot fi oricînd legitimabile (deși nu mai e cazul, căci au fost legitimate de o lungă istorie).

Partea propriu-zis programatică e organizată, firește, în capitolul de deschidere, alcătuit, în principal, dar nu exclusiv, din editorialele de direcție, definire și bilanț ale Observato­ru­lui cultural, de la apariția acestuia pînă recent. E un program în primul rînd instituțional și abia în al doilea rînd personal, dar, desigur, între cele două aspecte, dacă nu există chiar o i­dentitate deplină, nu există nici discrepanțe. De la bun început Carmen Mușat – și revista o­dată cu ea – a mizat pe pluralism și dialog, pe respectul alterității și pe radicalismul critic. Pornind de la „criza discursului critic” și de la cea a „receptării și a reflectării prompte a evenimentelor”, Carmen Mușat e dispusă să ofere, „în mod programatic”, paginile Observatorului cultural „dezbaterilor de idei și dialogului interdisciplinar permanent” (p. 10). Condițiile – singurele – impuse dialogului sînt „urbanitatea și onestitatea” (p. 17); cît privește „dezbaterile de idei”, acestea par în grea suferință, căci, în locul lor, „asistăm, cel mai adesea, la con­frun­­tarea orgoliilor, a sensibilităților inflamate, la reacții de multe ori umorale și la exhibarea complexelor, a frustrărilor și resentimentelor” (p. 35). Observatorul își propune să întoarcă lu­crurile pe calea dreaptă a polemicii autentice (dar nu știu dacă bunele intenții nu i-au ieșit pe dos). E un program pe care toată lumea ar fi trebuit să-l primească încîntată, de nu de-a dreptul fericită; dar nu s-a întîmplat chiar așa, căci după doi ani, constată Carmen Mușat, fru­mosul program mai era încă perceput – e drept, doar de „unii dintre colegii noștri din presa culturală sau de unii dintre intelectualii noștri” – ca o suită de „comploturi și campanii a­tent orchestrate” (p. 47). Carmen Mușat crede că de vină e doar răutatea confraternă și obișnuința scriitorului român de a împărți lumea în „găști”, căci altminteri revista s-a ținut ferm de „diversitatea opiniilor, competiția intelectuală, concurența în condiții de fair-play, po­lemicile de idei, civilitatea intervențiilor” (p. 68). Poate ceva „idiosincrazii” să fi fost, dar la urmă revista le-a înlăturat și pe aceastea, rămînînd la puritatea „radicalității” (p. 320). Poate că așa vor fi stat lucrurile și lumea și-a făcut degeaba spaimă și impresii greșite despre mersul anume țintit al spiritului critic de la revistă. Carmen Mușat ne asigură că n-a fost vorba de o­pinii comandate – ceea ce ar fi și arătat rău, dincolo de călcarea propriilor principii. Există însă și o specie de opinii care vin de bunăvoie pe placul giranților de reviste și acestora nici chiar Carmen Mușat n-are ce le face, cu tot simțul ei de dreptate și echilibru. Acestea sînt, de fapt, și opiniile cele mai convenabile, pentru că oferă două satisfacții deodată: mai întîi cea referitoare la garantarea libertății de opinie și, în subsidiar, cea a potrivelii minunate de o­pinii. Dar în asemenea cazuri de spontaneitate suspiciunea de manipulare e curată critică de intenții. Cît privește „diferența”, atît de exaltată, ea e asigurată mai degrabă prin punctul de vedere unitar al revistei, decît în chiar paginile acesteia. Revista, ce-i drept, a creat o diferen­ță (prin propria identitate), dar nu se omoară s-o și întrețină în interiorul ei. Cîntările de-a­colo par încă destul de armonizate, așa încît nu e deloc iminentă primejdia vreunei disonanțe; ba nici măcar a vreunei diafane asonanțe.

III. – Cultura de catedră

O bună idee (cu tradiție) franțuzească a fost preluată de Editura Compania și transpusă într-o colecție de subtilă, dar deschisă persuasiune: Ce rost are… E o colecție menită deo­potrivă educatorilor de toate rangurile, părinților și – în primul rînd, firește – celor pe care vrea să-i motiveze (încă de mici). E vorba, așadar, de o serie de pledoarii extrem de concise, făcute în limbajul cel mai limpede și în argumentația cea mai convingătoare; argumentul de sinceritate, oricît de subliminal, nu va fi fiind aici cel mai neînsemnat. Colecția nu e una avocățească, de pură paradă retorică; ea presupune, dimpotrivă, asumare și implicare – pe scurt, o argumentație participativă, caldă și, dacă se poate, vibrantă; un fel de argumentație carismatică. La capătul ei, rostul pus în dubiu trebuie să răsară mai necesar și mai vital decît se putea aștepta cineva, inclusiv pledantul.

Pledoaria pentru literatură a fost încredințată Sandei Cordoș și ea a ieșit în broșură (Ce rost are să mai citim literatură?) acum doi ani. Sanda Cordoș e unul dintre cei mai califi­cați avocați în această materie; nu numai pentru că e unul dintre cei mai acreditați critici lite­rari (cu abilități demonstrate deopotrivă în exegeză și teorie și cu deschidere spre universalitatea literară), dar mai ales pentru că e unul dintre puținii critici care pun și inimă în în­țe­le­ge­rea literaturii; care, mai mult, dau literaturii un sens existențial, mai degrabă vital decît con­cep­tual ori strict lectural. Sandei Cordoș literatura i-a asigurat climatul de supraviețuire, iar cărțile ei „iubite” au salvat-o din cel „mai sîngeros teatru absurd din istorie”, după cum spune sin­gură în prefața la În lumea nouă (Ed. Dacia, 2003). Puțină lume, așadar, mai atașată de li­teratură și mai recunoscătoare acesteia; puțină lume mai îndreptățită să-i apere rostul într-o vreme în care pare a și-l pierde sau a-i fi luat. Sanda Cordoș e, deci, chiar omul potrivit la lo­cul/rostul potrivit.

Pledoaria sa – și poate că ăsta-i, de fapt, meritul ei principal – nu e deloc emfatică, deși primejdia nu era mică, avînd în vedere partizanatul avîntat cu care se simte dator orice fel de scriitor cînd vine vorba, la o adică, de apărarea literaturii. Sanda Cordoș nu cîntă, însă, di­tirambi, nici măcar „cărților sale iubite”; ea alege să vorbească, pur și simplu, convingător, in­vocînd (de fiecare dată, însă, cu o bătaie de inimă ce se simte printre rînduri) argumentele într-o suită care urcă de la pragmatismul imediat la pura bucurie de artă. Nici citatele de au­toritate, cu toată forța lor persuasivă, nu sînt folosite în exces, ci numai în strictă funcționali­tate. Nu-ncape vorbă că acestea erau și prea multe pentru a încăpea într-o broșură, așa încît nu va fi fost o problemă simplă să opteze pentru unele sau altele. Cele rămase sînt, însă, și des­tule și destul de convingătoare. Cu ajutorul lor și cu ce mai pune de la sine, Sanda Cordoș e­vidențiază toate foloasele pe care le poate aduce cuiva cititul de literatură; toate foloasele și toate plăcerile, căci nici acestea nu-s de lepădat într-o pledoarie. Iar literatura n-aduce chiar plăceri de toate zilele, de-ar fi să-l credem, de pildă, pe Gabriel Garcia Marquez, măcar atunci cînd pretinde c㠄simpla plăcere de a povesti” este „starea omenească cea mai asemănătoare levitației”. Literatura poate fi, deci, mai tare și decît drogurile (dar, ce-i drept, poate in­duce și ea dependență).

Sanda Cordoș ia pe rînd cîteva „argumente despre rolurile majore” (p. 11) pe care și le poate asuma literatura. Ca să-l învăluie de tot pe cititor ea invocă, mai întîi, „specificul civi­li­zației actuale”, una „de tip artistic, guvernată de stiliști” (p. 12), specific ce pretinde compor­tament artistic de la toată lumea, căci tuturor li se cere azi „inventivitate, creativitate și di­na­mism” (p. 13), calități oferite generos de literatură. Literatura este, apoi, „un supermarket lexi­cal” (p. 15), de unde poți să iei ieftin tot ce-ți trebuie în materie de vocabular; ba poți chiar de­prinde în folos propriu „valorile de sugestie, polisemia, modulațiile de ton și de voce” (p. 16) din cărți, ca să nu mai pomenim de „simțul și exercițiul umorului” (p. 17) sau de ironie. Li­teratura rezultă, pe scurt, o bună inițiere în viață, nu ceva paralel cu aceasta. În această perspectivă sînt puse, de fapt, toate argumentele utilizate de Sanda Cordoș. Poate că n-ar fi stricat dacă Sanda Cordoș ar fi apăsat mai tare pe evidența că sentimentele se învață din cărți și c㠖 măcar unele – sînt, de fapt, invenții ale scriitorilor; cum ar fi, între altele, dragostea, inventată, în varianta europeană, de un „grup de poeți” din Franța secolului XII (cel puțin așa pretind exegeții); sentimentele noastre sînt, în realitate, așa cum le-am învățat din litera­tură (sau de unde le-am învățat, căci mai sînt și alți învățători: maneliști, cartieriști etc.). Oricum, valoarea de „profilaxie existențial㔠(p. 26) e pusă pregnant în relief, ca și rolul pe care literatura îl poate avea în „dezvoltarea inteligenței afective” (p. 41). Literatura, conchide Sanda Cordoș, „te ajută să trăiești” (p. 61) și o face în multe chipuri, majoritatea plăcute; nici cele neplăcute nu sînt, însă, de tot dezagreabile. Cărțulia Sandei Cordoș e un minunat dar pentru educatori, părinți și copii; prin urmare, cam pentru toată lumea; e un breviar care trebuie să treacă prin mîinile tuturor.

*

Nu mai puțin convingătoare e Sanda Cordoș și în exercițiul critic propriu-zis, în etala­rea „tehnic㔠a acestui fond de probitate empatică, dar mereu severă. Monografia dedicată lui Alexandru Ivasiuc (Editura Aula, Brașov, 2001) e, într-un fel, un model de lectură de re­exa­minare. Sanda Cordoș începe printr-o schiță de portret biografic, relevînd deopotrivă fas­cinația orală exercitată de scriitor asupra contemporanilor de toate calibrele și contradicțiile dintre operă și biografie. Alexandru Ivasiuc e unul dintre scriitorii care au făcut închisoare în anii ‘50, dar, pe de altă parte, e și unul dintre scriitorii care au luat în serios marxismul și vi­ziunea asupra istoriei propusă de acesta. Asta l-a dus la o serie de romane ale puterii în care au­torul nu pare să ia partea victimelor, ci tocmai pe a torționarilor (ideologici, dar nu nu­mai). Bănuiala Sandei Cordoș e că Alexandru Ivasiuc s-a străduit „să-și contruiască o viață în acord cu doctrina utopică a regimului comunist” (p. 9), iar „aderarea la marxism a unui ins care s-a numărat printre victimele sale” (p. 10) lasă în urmă destulă stupoare. Suspiciunile Sandei Cordoș prind consistență și ea nu e departe de a acuza deschis o anume duplicitate a scriitorului, pe modelul lui Petru Dumitriu. Asta nu face din Ivasiuc un caz mai interesant decît altele. Mult mai interesant, cel puțin ca personaj, ar rezulta Ivasiuc dacă ar fi fost un marxist sincer, cu o adeziune autentică. (Oricum, nu marxismul ca atare l-a băgat la în­chisoare; iar faptul că a făcut închisoare pe bază marxistă și, totuși, a ales marxismul ca doctrină poate fi întors într-un eroism al opțiunii; e cu atît mai convingător). Am fi avut atunci mă­car doi scriitori marxiști din convingere: el și Paul Georgescu; sau doi marxiști autentici: Iva­siuc și Ion Ianoși. N-a fost, însă, să fie. Sanda Cordoș nu-l creditează pe Ivasiuc în marxist, nici ca publicist, nici ca scriitor. În primul caz el nu enunță decît platitudini, în al doilea – își compromite opera prin „dimensiunea apăsat propagandistic㔠(p. 22). Doctrina cauzează aici iremediabil operei, ducîndu-l pe Ivasiuc pînă la neînțelegerea de sine: „a dorit să treacă drept un filosof și un prozator de idei, în vreme ce unele din cele mai frumoase pagini ale sale sînt cele de analitică a senzației” (p. 13). Nici Sanda Cordoș nu e nevinovată față cu ideo­logia; tocmai din cauza ei alege, de această dată, ca principiu de abordare viziunea ideologi­că, aducînd sancțiuni absolute celei de-a doua din cele trei „clase narative” în care împarte pro­za lui Ivasiuc: romanele în care „viziunea slujește fățiș puterea” (p. 13) abia scapă cu cîteva fragmente rebele la doctrină. În schimb, cele în care „viziunea stă de partea individului” (idem) – adică Vestibul și Racul – îi merg atît de intim la inimă încît cel din urmă devine (sau rămîne) „un roman excepțional /…/, pe care literatura română nu-și poate permite luxul să-l ignore” (p. 41) (a treia clasă, mai mică, e constituită din romanele de clan; ardelenesc, desigur). Sînt aduse în sprijin destule argumente de art㠖 și de principiu compasional­,­ decisiv pentru literatură -, dar bănuiala că un resentiment ideologic intervine în judecată nu se șterge cu totul. (Probabil că Alexandru Mușina a dat prea repede la reexaminat opera lui Ivasiuc). Etica (transparent creștinească) vine aici numaidecît în sprijinul judecății estetice și Sanda Cordoș se crispează în fața cinismului etalat în romanele puterii: „Spălarea sau recicla­rea conștiințelor murdare se face cu o ușurință narativă vecină (uneori identică) cu cinismul” (p. 20). Or, dacă nici Sanda Cordoș nu mai poate citi senină aceste romane marxiste, în­seamnă că Ivasiuc mai e bun doar ca material ideologic, documentar (cu excepțiile marcate de monograf). Dar mai ales ca subiect al unei monografii sau biografii care să valorifice in extenso epica plină de paradoxuri a unei vieți și a unei opere cu atîtea meandre; de nu cumva Iva­siuc se califică mai degrabă ca personaj decît ca scriitor.