Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

Fișele unui memorialist (68)

„ Nu fi subtil, ci înțelept. Cine are mai mult decît i se cere seamănă cu vărful prea as­cuțit care se rupe ușor” (B.Gracian). Consiliu potrivit intelectualului român, înclinat spre ti­pul de graeculos, sofistic și lunecos în împrejurările mari, decis și dur în cele mici. Acel inte­lec­tual care-și face, la nevoie, așa cum s-a văzut, din subtilitate și erudiție un scut nu doar pentru sine, ci și pentru oamenii puterii de a căror bunăvoință nădăjduiește să profite.

*

Blaga mi-a vorbit nu o dată cu multă considerație despre criticul de artă Oscar Walter Cizek.

*

Nu lăsa pe mîine ceea ce poți face azi. Însă mai grav e să lași pe mîine ceea ce nu poți fa­ce azi. Căci un asemenea proiect, deseori exagerat, îți poate intoxica spiritul, îți poate bloca viitorul.

*

Teribilul avertisment al lui La Rochefocauld: „Crezi cîteodată că urăști lingușeala, dar nu urăști decît felul de a linguși”.

*

O frunte prea mare sub care se deschid niște ochi mici, mijiți, și se schițează un surîs vul­gar, nu e decît un indiciu suplimentar al vicleniei. O valență primejdioasă a acesteia: in­teligența (gratuitatea minții) pusă în slujba țelurilor ei pragmatice.

*

Gluma: o percepi în vîrful degetalor, ca o „sare ce trebuie întrebuințată cu economie” (Pi­tagora). Dar dacă n-o întrebuințezi cu economie? Dacă te abții de la regula anticului, de la cumpătare, cumpănire, dacă te descumpănești? Ajungi un ostatec al glumei, un bufon. Am cu­noscut pe cîțiva și am ajuns a-i compătimi, în pofida înfățișării lor pe moment „simpati­ce”, pentru inconsistența, inconsecvența, cinismul lor, care ies la iveală fără greș. Dată fiind va­cuitatea interioară a indivizilor de acest tip, ei nu se sprijină pe nimic. N-au nici măcar su­portul răutății, plutind aidoma obiectelor din cabina unei cosmonave aflate în misiune.

*

O apologie a mondenității: „Fără doar și poate mondenitatea nu izbutește întotdeau­na să îndepărteze excesele inimii și nici atingerile vieții, dar ea le supune deopotrivă unei ope­ra­țiuni de rafinare care temperează exagerările, răcește ardorile, îndulcește suferințele și a­te­nu­ează pînă și dezastrele. Grijile dispar, subiectele care ar putea să-l rănească pe monden și sen­timentele care l-ar putea agita nu păstrează, primele din importanța lor, celelalte din forța lor, decît ceea ce nu riscă să rupă conveniențele. El nu ridică niciodată glasul. Din instinct, el practică litota, și conversația sa nu e decît un melanj de eufemisme și de complimente. Niciodată nu renunță la bontonul care este opusul prostului gust. De aici, reproșul de ipo­crizie care i se aduce, chit că i se întîmplă uneori să se gîndească ceea ce spune. Această disi­mulare este încă necesară. Dacă mondenul i-ar dezvălui fiecăruia sentimentele pe care i le tre­zește, viața de societate nu ar mai fi posibilă. Urbanitatea este lubrifiantul relațiilor mondene” (Jacques de Ricaumont). Fără îndoială. Sînt adevăruri amabil solemne, cum niște haine de gală purtate îndelung, care se obișnuiesc cu trupul pînă la un soi de familiaritate gra­vă, de calmă complicitate. Trupul devine una cu veșmîntul.

*

Desigur, idealismului trucat îi este preferabil un cinism franc. Lipsa politeții, a discreției, a gratitudinii etc., în ultimul caz, reprezintă o „barbarie” a sincerității, preferabilă ab­senței acesteia în cazul falsului său, oricît de stilat, de livresc-pomădat. Cu toate că dezamăgit de omul Mircea Zaciu, citesc cu mai multă încredere Jurnalul d-sale decît însemnările edulco­ra­te, viclene, voit „periate” ale cutăruia, care pare a-și fi făcut o politică (struț) din menajarea con­temporanilor, răfuindu-se în schimb fără cruțare cu morții celebri.

Sinceritatea  nu e doar transparență, pasivitate benignă, deschidere mîntuitoare a măr­turisirii, ci și — în arta cuvîntului — creație care își asumă sarcinile realului intim, pe care, s-ar putea spune că, certificîndu-l, îl naște: „efort suprem de a-ți crea sufletul așa cum este” (J. Rivié)

*

L-am zărit într-un troleibus cu care mă întorceam spre centrul capitalei, după o vizită la Ministerul Culturii. Era un individ mărunt, mult sub media de înălțime masculină, de-o urî­țenie ciudată, apăsătoare. Un nas ca o legumă scorojită, frunte nefiresc bombată, tîmple în­fundate, dinți galbeni și încălecați. Dar încă mai izbitor era aerul său de răutate feroce. Chipul prelung și slut al omulețului părea o concentrare a unei trivialități ce abia se stăpînea, agre­sive și necruțătoare, disprețuind tot ce există în lume, gata în orice clipă a înjura, a scuipa, a lovi. Astfel nu urîțenia părea transformată în răutate, ci răutatea însăși se livra universului în chip de urîțenie. Pînă la urmă, fizionomia hidoasă pălea, părînd a trece în planul doi, în be­neficiul acestei răutăți grosolane, primare, ca un izvor sumbru al Răului. Masca nu mai a­vea o mare importanță, atîta timp cît chipul moral ce-i asumase trăsăturile sidera cum o abstracțiune.

*

O urîțenie rîncedă, ca un aliment stricat și urît mirositor.

*

Adevăratul învins: cel ce mai speră în victoria sa. Adevăratul învingător: cel ce nu mai spe­ră nimic.

*

Trezirea, acea dreaptă așezare a lucrurilor și ființelor cu care începe orice dimineață nor­mală. O așezare ce dă impresia a îngîna începutul absolut, devenit, aidoma oricărui trecut, ficțiune și speranță, îngemănate.

*

Să fie simpatia o „pasiune animală”, o „pasiune egoistă”, cum notează Georges Du­ha­mel? Calificativul „animal” nu mi se pare peiorativ, fiind, pentru mine cel puțin, perfect com­patibil cu noblețea, puritatea, solemnitatea originalului, nu o dată tangent la complexi­tăți ce scapă observatorului superficial, neglijent. Dar de ce și „egoist”? Probabil pentru că îi pa­re romancierului a țîșni din străfundul incontrolabil al ființei, de acolo de unde orice valoare comunitară, inclusiv norma morală, devine irelevantă. Altminteri ar fi doar o calomnie la adresa acestui impuls generos, luminos, dematerializant. Ceea ce-l face să adauge în contra­punct, jucînd cuvintele: „dar este cea mai bună șansă a noastră de a scăpa de egoism”.

*

Metafora: raportul spontan dintre un lucru și Lume (dintre parte și întreg).

*

Nu pot uita Clujul, oricîte dezamăgiri mai mari ori mai mici, mai vechi ori mai re­cente mi-a provocat fascinantul oraș. Acolo s-a aflat cuibul întreit al speranțelor mele: de poe­zie, de iubire, de prietenie. Aș putea exclama cu vorba vechii romanțe, „pătimaș iubit-am ca pe o femeie”, la adresa urbei ce mi s-a refuzat. Acolo am trăit acel timp vibrant în care Desti­nul părea că nu s-a decis, în care așteptarea era proaspătă și îmbietoare ca un miez de fruct copt, prezent pur ținînd în cumpănă trecutul și viitorul. Se împlinesc anul acesta patru de­ce­nii de cînd am părăsit pentru totdeauna Clujul, silit de împrejurări și de oameni („înțarcă-te, Grigurcule”, îmi spunea Blaga). Azi, trufașa metropolă nu e, în economia mea sufletească, tot mai restrînsă, mai...antologică, decît o ficțiune, aidoma, totuși, celor ce au fost. O ficțiu­ne, adică un stimul al Neîmplinirii, al acelei capodopere către care tindem discret, făurită dintr-un soi de antimaterie psihică. Ce-aș mai căuta, acum, pe străzile odinioară atît de fami­lia­re, de care nu puteam concepe a mă despărți? Pe cine aș mai putea întîlni din lumea mea re­volută? Cui i-aș mai putea șopti măcar frazele vide ale irealizării suverane? Din Clujul meu n-au mai rămas decît zidurile, așa cum dintr-un cadavru nu rămîne, după o vreme, decît sche­le­tul. Zidurile și... Aurel Rău, neclintit în postul său, asemenea unui monument, de peste patru decenii, la care mă gîndesc aproape cu înduioșare.

*

Nu poți cunoaște (pretențios spus, mai bine : visa, bănui, aștepta) Perfecțiunea pînă nu dai cu nasul în noroiul Imperfecțiunii. Atît în artă cît și în viață, cu precizarea că viața, de­pendentă de straturile atavice ale instinctului, de adîncimile biologiei, își păstrează mai multă vreme iluziile care o ocrotesc.

*

Homo religiosus. Păcătos din fire, te străduiești a deveni religios, dar nu reușești decît cu intermitențe. Variantă: ești religios prin naștere, din care pricină nu izbutești, oricîte stră­da­nii ai depune, a te lăsa cu totul în voia păcatului.

*

Zgîrcenia: un delir al prudenței. Așa cum arăta La Rochefoucauld, ea se îndepărtează e­norm de scopul său, precum un  prezent tiranic în dauna viitorului. Dar nu e oare acesta toc­mai scopul său intim? Să se fixeze cu disperare asupra prezentului, să se pună în zgîrcenie o formă de senzualitate a rebours sau, ceea ce e același lucru, o asceză laică, frustrată de mîntuire.

*

„Nu rolul face personajul istoric, ci vocația” (André Marlaux). Ceea ce ar însemna că, oricît își are organicitatea (fiziologia) sa proprie, istoria nu e decît o uriașă colecție de destine in­dividuale, e formată din ele, așa cum un organism, oricît de complex, e format din celule.

*

Memoria nu e propriu-zis o experiență însumată, ci o stare. Starea de căutare a ex­perie­nței. O pîlnie deschisă în așteptarea ei. Pierzi multe reflecții ce-ți trec zilnic prin cap. Însă faptul acesta e util, întrucît îți îngăduie a te reîntoarce la punctele de plecare ale existenței tale, care nu sînt nici idei, nici evenimente, nici date, ci stări ale trecutului ce te veghează fără a-ți da seama.

*

În cadrul emisiunii sale din fiecare seară, la TV, G.Pruteanu a recitat Corbul poesc, în tălmăcirea lui Mihu Dragomir. Cît de uitat este azi acest poet de larg renume al „realismului socialist”, reiese și din împrejurarea că numele său nu e pomenit nici măcar ca exemplu negativ. Cu toate acestea, fusese un om cultivat, pornit din acel humus dunărean nespus de fertil pentru creație care este Brăila, ce a nimerit însă între tampoanele vagoanelor de­reglate ale trenului numit Istorie. Fost student al lui Mihail Dragomirescu, căruia i-ar fi spus: „mă cheamă ca și pe dumneavoastră”, la care dascălul ar fi răspuns: „cu neputință, te-ar putea chema doar Dragomirescu Mihail”. L-am văzut la Școala de literatură, unde preda pare-se un curs de „măiestrie artistic㔠pentru „poeți” (termenul proletcultist de „măiestrie” avea o circu­lație impozantă, care l-a făcut să penetreze și-n scrisul unor G.Călinescu sau T.Vianu). Era un băr­bat matur cu ten măsliniu, îndesat. Nas de boxeur și ochelari fumurii cu ramă groasă, o mișcare gravă (blazată?), subliniată de umerii ridicați și contractați, de parcă ar fi purtat per­ma­nent o greutate. Cîteodată îl întîlneam seara, plimbîndu-se alene pe Magheru, de braț cu soția sa, planturoasa Chira, care înfățișa încă o siluetă atrăgătoare. A murit destul de tînăr, cred că în urma unui stop cardiac, înainte de-a vedea  ruinîndu-se decorul de carton al poeziei „angajate”, la înălțarea căruia trudise. Un epilog. Prin anii '70, am asistat, la restaurantul scriitorilor, la o scenă pitorească. S-a înfîțișat  acolo o doamn㠄coaptă”, cu o ținută bă­tătoare la ochi, pălărie cu boruri neobișnuit de ample și un port-țigaret foarte lung, de la în­ceputul veacului, cu ajutorul căruia fuma cu sete. A ținut să-i anunțe pe toți: „sînt sora lui Mihu Dragomir” (bardul ieșise deja din uz de ani buni). Galant, Eugen Jebeleanu s-a ridicat prompt de la masa-i rezervată din colț și a invitat-o la un pahar de vin. Doamna însă a exagerat cu băutura. A devenit tot mai gesticulantă și mai clamoroasă, ținînd a atrage atenția tuturor, la un moment dat ajungînd la barul din capătul opus, unde a continuat să bea, cu mișcări tot mai nesigure, de pasăre cu mari aripi rănite. Cu destulă  greutate, ajutat și de personal, au­torul Surîsului Hiroshimei a izbutit s-o susțină și s-o conducă spre ieșire, unde i se comanda­se un taxi. Repetînd mereu, tot mai teatral, că e „sora lui Mihu Dragomir”, eleganta doamnă, rezidentă, după cum mi s-a spus, în străinătate, miza pe gloriola lui, vai, deja defunctă, ca o marionetă pe scena succesului pe care publicul preferă a-i vedea pe actorii vii...

*

Întrebați un miriapod de ce merge și se va împiedica. Întrebați o pasăre de ce zboară și va cădea. Întrebați vîntul de ce bate și se va opri.

*

Senzațiile, acele forme elementare ale vieții, care-i pot da plinătatea, precum tot ce este e­lementar. În copilărie, la țară, la Peșteana, unde am fost nevoiți a locui un timp, bunica îmi a­ducea, afară, în curte, o cană cu lapte rece pe care o beam cu obrajii mîngîiați de vînt și pri­vind norii tiviți cu lumină ai amurgului vast. Îmi amintesc și mirosul unor flacoane de parfum goale dinainte de război, pe care, în aceiași ani, îl încercam, din cînd în cînd, cu emoție, de­șurubîndu-le capacele și înșurubîndu-le grijuliu, după cîteva clipe, spre a păstra comoara o­dorifică. Soljenițîn spunea undeva că simțămîntul cel mai puternic al vieții îi este procurat de aerul proaspăt al cărui suflu îl simte peste față. Astfel de senzații privesc cumva în viitor, îți estetizează ființa precum o rafinată promisiune, fără a-i anula simplitatea inițială. O îmbăr­bă­tează, o îndreptățesc să supraviețuiască.