Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

CARTEA DE TEATRU

de

Mircea MORARIU

Însemnări teatrale de Camil Petrescu

Binecunoscut în calitate de romancier, poate mai puțin în aceea de poet, Camil Petrescu a fost și ceea ce se cheamă un om de teatru total. E drept, nu a practicat actoria, dar a desfășurat o bogată activitate de cronicar dramatic ce a început în 1913 și a continuat cu oarecari intermitențe până în 1937 ( a scris timp de 15 ani la cotidianul cu profil economic Argus). În 1956 a girat cu profesionalismul său binecunoscut înființarea revistei Teatrul, al cărei   prim redactor-șef avea să fie Horia Deleanu. La trei ani după debutul în publicistica teatrală, Camil Petrescu  termina prima sa piesă de teatru, Jocul ielelor, care după ce va fi refăcută, va trebui să aștepte până în 1964 pentru a cunoaște premiera absolută la Teatrul Dramatic din Brașov, premieră urmată la câteva zile de un spectacol antologic produs la Teatrul Mic din București. A cochetat cu regia în două rânduri, montând în 1943, respectiv în 1946, propriile sale piese, Mioara, respectiv Mitică Popescu. În 1939, timp de doar zece luni avea să ocupe fotoliul de director al Teatrului Național din București, semnificativă pentru seriozitatea cu care și-a înțeles menirea fiind Schița  de program ce poate fi găsită în volumul Comentarii și delimitări în teatru  apărut în 1983, sub îngrijirea Floricăi Ichim, la Editura Eminescu din București. Acolo, Camil Petrescu se arăta preocupat deopotrivă de calitatea repertoriului, de necesitatea existenței unei școli de regie, de educația publicului, dar și de problemele gospodărești. A „gestionat” de două ori funcționarea unui Studio de regie experimentală. În 1937 avea să obțină doctoratul cu lucrarea  Modalitatea estetică a teatrului care poate fi percepută ca o tentativă extrem de serioasă de a pune bazele unei pragmatici a teatrului.  În cuprinsul ei, Camil Petrescu formula o surprinzătoare definiție a teatrului, înțeles ca „un spectacol organizat”, adic㠄o exhibiție al cărei obiect este o întâmplare reprodusă în fața unei asistențe numeroase, în genere, convocate”. Nu putem decât regreta că scriitorul nu a  găsit răgazul de a duce la bun sfârșit Modalitatea artistică a teatrului ce trebuia să lămureasc㠄receptivitatea emotivă a spectatorilor  și modurile ei, natura afectelor care se desfășoară pe scenă  și procesul creației scenice însuși în motivele lui genetice”. Altfel spus, Camil Petrescu avea intuiția a ceea ce numim astăzi „efectul de spectacol”. Modalitatea artistică a teatrului ar fi fost „o psihologie a teatrului și a spectacolului în genere”. Slujindu-se de cercetările autorului monumentalei piese Danton, Maria Vodă-Căpușan  publica în 1987 la Editura Eminescu Pragmatică a teatrului, conceptul de pragmatică fiind înțeles nu în sensul restrâns ce i se acordă astăzi, ci în cel mai larg, conceput de Charles Morris, „vizând relația semnelor  cu cei ce se slujesc de ele, condițiile comunicării, efectul acțiunii participanților unii asupra altora”. Un an mai târziu, fascinată de amploarea preocupărilor teatrale ale lui Camil Petrescu, aceeași cercetătoare ne oferea, de astă dată la Editura Cartea Românească,  lucrarea Camil Petrescu – Realia.

Nu încape îndoială că  anvergura lucrărilor teoretice ale lui Camil Petrescu ar fi fost imposibilă în absența unei bogate experiențe de spectator profesionist despre care dau seama cele două volume de Însemnări teatrale,  apărute în 2005 sub egida Fundației Culturale „Camil Petrescu” și a revistei Teatrul azi, sub îngrijirea atentă a Floricăi Ichim. În cele aproape 700 de pagini cât însumează cele două volume ale lucrării, autoarea ediției a adunat articole despre teatru  pe care Camil Petrescu  le-a scris pentru diverse periodice, precum Rampa, Argus, Cuvântul liber, Cetatea literară, Scena,Universul literar. Nu e vorba doar de cronici teatrale. Dacă ne amintim că lui Camil Petrescu îi datorăm definirea gazetarului drept „un om bine informat”, ni se par cât se poate de firești tentativele sale de a-și informa la rândul său cititorii nu doar asupra a ceea ce s-a petrecut  pe scenele bucureștene și nu numai ( găsim și articole scrise pentru publicația Banatul), ci și asupra a ceea urmează să se săvârșească. De unde interesul arătat pentru personalitatea directorului de teatru, pe care îl numește undeva (surprinzător, nu-i așa?)  manager. De unde și polemicile și atitudinile poate excesiv de  critice pe care le-a avut la adresa lui Corneliu Moldoveanu ori Victor Eftimiu. De unde și inerentele idiosincrazii.

Camil Petrescu nu a fost ceea ce se cheamă un  critic de  teatru comod ori îngăduitor. Cu toate că articolele sale erau relativ scurte (lucru perfect explicabil ținând cont de profilul publicațiilor pentru care erau scrise), nu a existat aspect major al actualității teatrale care să îi scape gazetarului. A fost preocupat de calitatea repertoriului, de îmbogățirea acestuia, de necesitatea ca pe afiș să figureze nu doar piese care să asigure teatrelor supraviețuirea, ci și texte din marele repertoriu, preferații săi fiind Shakespeare și Ibsen. Surprinde inexplicabila ostilitate pe care i-a arătat-o criticul lui Cehov. Dar surprinde și chipul extrem de modern în care același Camil Petrescu a insistat asupra rolului regizorului, tot la fel cum a zăbovit asupra jocului actoricesc. Și iarăși o surpriză. Atunci ca și acum, se pare că o problemă fundamentală a pregătirii actoricești, ori mai curând a deficiențelor acesteia, a reprezentat-o dicția. Pentru ca un Teatru Național să își dovedească importanța și rațiunile de existență el trebuie, în primul rând, să nu mintă și să nu se mintă. A se vedea în acest sens cronica la Gaițele.

Florica Ichim a organizat  vastul material în posesia căruia a intrat, nu fără dificultăți, în patru mari secvențe- Începuturi publicistice ( 1913-1920), Cronicar profesionist ( 1920-1927), Cronicar profesionist (l927-1937)  și Creatori români de teatru (note). În realitate, această ultimă secvență este rodul exclusiv al muncii alcătuitoarei ediției care, pe drept cuvânt, a socotit că, pentru a fi cu adevărat folositoare, cartea nu se poate lipsi de un aparat minimal documentar de natură să ofere informații asupra artiștilor pomeniți în cuprinsul  articolelor lui Camil Petrescu. Nu am nici o îndoială că, în contextul absenței inexplicabile și vinovate a unor instrumente de lucru  altminteri firești și indispensabile ( precum lexicoanele ori istoriile actualizate ale teatrului românesc), alcătuirea acestei părți i-a ridicat editoarei nenumărate dificultăți. Căci dacă e relativ ușor să întocmești note documentare despre Marietta Sadova ori Valentin Valentineanu, nu e deloc la îndemână să afli cine au fost  ( și citez la întâmplare) Achile Popescu, Ortansa Tudoraș-Cosmin, Eleonora Mihăilescu sau Tudor Călin (Cușcă). Aflăm astfel motivele înverșunării cu care  Florica Ichim luptă pentru realizarea unui autentic centru de cercetare teatrală. Din păcate cei îndrituiți să înființeze cu adevărat un astfel de centru se dovedesc puțin sensibili la o atare solicitare cum nu se poate mai justificată.

 

Cronici teatrale de Cristina Dumitrescu

Dacă e adevărat că tinerii critici simt absența modelelor, cu atât mai utilă  se arată a fi colecția  Eseuri, cronici, însemnări teatrale care apare începând din anul 2005 sub egida Fundației Culturale „Camil Petrescu” și a revistei Teatrul azi. În respectiva colecție a fost editată în 2006 o selecție de Cronici teatrale (1990- 1998) semnate de unul dintre cei mai semnificativi comentatori ai perioadei, regretata Cristina Dumitrescu. Firește, exercițiul critic a fost practicat de Cristina Dumitrescu și înainte de 1989. Cu puțin timp înainte de Revoluție, dându-i-se posibilitatea de a lucra în redacția revistei Teatrul, Cristina Dumitrescu a avut, alături de Victor Parhon, un rol important în dinamizarea respectivei publicații, redactorul-șef de atunci, Ion Cristoiu, având înțelepciunea de a urma sfaturile celor doi mari profesioniști. Îndată după 1989, Cristina Dumitrescu a înțeles că, în noile condiții, spectrul de preocupări ale unui critic de teatru se diversifică. A fost primul director al Festivalului Național de Teatru „I.L. Caragiale”, pe care l-a organizat în condiții ce uneori i-au fost potrivnice, și directoare a Teatrului franco-român. Aceste modificări se reflectă și în volumul îngrijit de Claudia Alexa. În consecință, pe lângă cronici de spectacol, cartea conține și altfel de texte- unele cu caracter polemic- revelatoare pentru o viață teatrală care asemenea întregii societăți își căuta un nou făgaș. Firește, respectiva căutare nu a fost scutită de derapaje, de intervenții retrograde, de descurajări. Articolele scrise și publicate de Cristina Dumitrescu în revistele de specialitate ( Teatrul azi, Scena, Semnal teatral) ori în cotidiane de mare tiraj ( România liberă și Cotidianul) dau seama despre suișurile și coborâșurile dintr-un deceniu teatral deloc calm, recalcitrant, ale cărui meandre criticul a încercat să le deslușească cu promptitudine și profesionalism.

Sfârșitul tumultuos al anului 1989 le-a adus și criticilor de teatru ceea ce se numește „dreptul de a nu minți”. Nu și infailibilitatea. Criticii au obținut, așa cum observa Cristina Dumitrescu în articolul Libertatea de a greși altfel, publicat în nr. 1 din 1990 al revistei Teatrul azi, o nouă datorie, respectiv „promovarea statornică și, în sfârșit, limpede exprimată a valorii, ceea ce înseamnă revizuirea propriilor criterii de apreciere”. Iar de această revizuire nu erau scutiți nici criticii probi, nici criticii competenți. Nu era, cum nu este nici acum sigur dacă de trecut trebuie să te desparți râzând sau plângând. „Sigur e –scria Cristina Dumitrescu- că trebuie să o faci gândind. Nu de alta, dar am putea fi prada altor greșeli, nu a acelorași, cu semnul plus în față”. Iar felul în care și-a înțeles Cristina Dumitrescu misiunea de critic profesionist a dovedit că întotdeauna primordială a fost reflecția. De fiecare dată când scria despre un spectacol, despre un festival ori despre orice alt fapt teatral, Cristina  Dumitrescu dorea  să îl „citeasc㔠și să îl interpreteze, să descopere dacă la baza lui se află un autentic act de creație și de gândire, dacă ceea ce se întâmplă pe scenă este produsul unor artiști creatori ori al unor manufacturieri care cred că ocaua merge de multe ori la apă. Iar atunci când descoperea astfel de tentative, condeiul îi era necruțător. A evitat partizanatele, „militantismele” fără noimă, disputele sterile. Iată de ce acum mă întreb cum ar reacționa Cristina Dumitrescu azi, când pare a se desfășura în spațiul altminteri tern al criticii teatrale, o falsă și până la urmă lipsită de vlagă luptă între „tineri” și „bătrâni”, între „clasici” și „moderni”. Sunt aproape sigur că ar avea  zâmbetul fin ironic, altminteri deloc sfidător, ce îi răsărea pe față de fiecare dată când era în situația de a participa la discuții ori la vreun spectacol  lipsite de miză ori de idee.. Spectacol despre care spunea „ți-l amintești fără să-l fi văzut, dar îl uiți imediat după ce l-ai văzut”. Iar „posomorala ațoasă, indigest㔠ori „savantlăcul semidoct…din care nimeni nu pricepe nimic” pe care Cristina Dumitrescu le observa ca grevând asupra criticii teatrale într-un articol publicat în Cotidianul la 2 februarie 1996 sunt mai acute decât oricând. Profesia de critic a devenit încă și mai apăsat, asemenea celei de potcovar, „o curiozitate folclorică”.

Cristina Dumitrescu a fost unul dintre cei mai buni diagnosticieni pe care i-a avut critica teatrală românească. Fie că se pronunța în paginile revistelor de specialitate, fie că scria pentru un cotidian, deci într-un spațiu tipografic restrâns, Cristina Dumitrescu formula judecăți clare, bazate nu pe umori, ci pe criterii și pe argumente. Cronicile ei aveau stil și incisivitate, dar semnatara lor știa și punea în practică ideea în conformitate cu care „victoria se obține și grație lipsei de agresivitate”. Asta însemna că, deși nu era necondiționat „blândă”, nu agrea deloc bășcălia.  Avea darul rarisim de a reface în cuvinte o montare, astfel încât după ce îi citeai cronica nutreai sentimentul că te afli în posesia unei imagini clare asupra spectacolului. În plus, Cristina Dumitrescu a avut înțelepciunea de a înțelege că există specificități ale scrisului într-o publicație de profil, respectiv într-una cu caracter generalist și că tentativa de a nu ține cont de astfel de delimitări e sortită eșecului. Deși nu își fundamenta niciodată judecățile pe criterii extraestetice, i-a fost cât se poate de clar că într-o perioadă tulbure, așa cum a fost cea surprinsă în paginile cărții ce face obiectul acestor însemnări, spectacolul e condiționat, din păcate nu întotdeauna în chip fericit, de elemente din afara artisticului. Relevantă în acest sens e cronica la spectacolul cu Oedipe Rege, regizat de Andrei Șerban la Opera Română. Astăzi, când regizorul însuși a depus mărturie despre felul în care s-a născut respectiva montare (cf. Andrei Șerban – O biografie- Editura Polirom, Iași, 2006), înțelegi mai bine substanța articolului Însemnări de sub plafon.

În Postfața intitulată Timpul și probele lui, Marina Constantinescu notează- „Citind această carte, descopăr că și-a calculat mereu cu farmec distanțele, cu farmec, har, inteligență și umor, ca să treacă probele timpului. Ca limbajul să rămână proaspăt, acut, ca imaginea teatrului și a artiștilor să se oglindească în el ca Narcis în ape.” Subscriu.