Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Tablou muzical neterminat

Cristian Robu-Corcan, Gravură în mi-bemol,

Editura Humanitas, București, 2006

 

Aspecte ale prozei actuale

 Dacă până nu demult tendința singulară a prozatorilor debutanți era abordarea realității postrevoluționare cu toate implicațiile specifice, ajungându-se la repetate stări de dolce far niente ori la crearea unor paradisuri artificiale, provocate de narcotismul jemenfichist, erotismul ostentiv și violența teribilistă, prin prozele lui Cristian Robu-Corcan, Iulia Sala și, parțial, Iona Baetica și Anca Maria Mosora distingem o anulare a prezentului schizoid și a geografiei ființei în favoarea imaginației. Evazionistă în toate palierele ei, proza acestora face rocadă cu cea scrisă de singuraticul Nicolae Strâmbeanu și, mai departe, parțial, cu cea înfățișată de Ștefan Agopian, Alexandru Ecovoiu, Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu și alții. E o scriitură în care elementele istorice, geografice, onirice și fantastice fac casă bună cu imaginația plurisenzitivă. Poveștile lor nu descriu o realitate recentă, nici nu întregesc un tablou simbolic pentru societatea contemporană. Nicio realitate contemporană nu poate fi verificată în aceste cărți; cel mult poate fi intuită ori asociată cu ceea ce lipsește lumii actuale. În răspăr cu actualitatea, acești scriitori parcurg poveștile altui timp, abordând ficțiunea cu maximum de imponderabilitate față de realitatea imediată. Ei sunt manieriștii prozei contemporane. În Casa cu pereți de vânt, Iulia Sala cerceta ființarea, de orice fel, necesară pentru a transmite mesaje lumii, sub adăpostul ficțiunii, al basmului ori al tâlcului. Fiecare bucată de proză aduce cu o pildă. Același lucru se remarcă și la Cristian Robu-Corcan prin insistența cu care atrage reprezentările angoasei. Revelarea implicațiilor pe care arta le imprimă existenței, căutarea formelor și formulelor de cunoaștere a paradisului vieții sunt aspectele obsesive ale Gravurii în mi bemol. Mai apropiat tematic e romanul lui C.R-C de povestirea Planeta do diez a Ioanei Baetica din volumul Fișă de înregistrare. Igor – eroul Ioanei Baetica - încorporează un refuz al lumii redat prin refuzul cuvintelor. Un autodidact genial, Igor descoperă și pătrunde în singurătate adevărul muzicii, acele „momente cristal” care dau sens vieții. Hugo, eroul din Gravură în mi bemol, urmează calea muzicii ca exorcizare a vinovăției și ca promovare a angoasei. Lumea imaginată de acest tip de scriitură e o infra-lume ca rezultat firesc al devalorizării realului.

Din ce în ce mai vizibil e caracterul dantesc al personajelor din proza contemporană. Cercetători ai cunoașterii paradisului terestru, eroii parcurg, concentric, forme al infernului: social, erotic, ontologic etc. Înlocuiesc realități sociale sau erotice cu himere existențiale, urmâdu-se, aproape-masochist, scenarii ce subliniază o programatică descalificare a umanitații.

 

Casa-azil

 Începutul romanului lui C. R-C ne introduce într-o lume de indivizi dereglați de la ritmurile realului controlat. O casă muzicală, în stil neobaroc, locuită parcă de câțiva indivizi doar pentru a adora pe unul singur: Domnișoara bătrână Victoria, proprietara, „tânărul grec” homosexual și bătrânul muzician Vretos. Lor li se alătură o tânără aspirantă la tainele muzicii, Elise, Hans - tatăl ei și misteriosul Villard. Pe toți îi unesc pasiunile pentru muzică și pentru tânărul violonist de la mansardă, Hugo. E o lume de hipersensibili, capabili de gesturi extreme. Tânărul grec încearcă sentimente tumultoase de iubire: „îl privise pe Hugo atent, strigase, apoi fugise în camera lui” sau „începu să plângă furios”, alteori se aude „scâncetul dureros al tânărului grec care pândea ascuns după scară”, același îl sărută-mușcă cu patimă pe erou, altădată plânge în hohote la picioarele lui și chiar vrea să se sinucidă din dragoste pentru Hugo. Victoria îl agresează erotic (atunci când nu se ceartă cu tatăl mort...), ca un refren evenimențial-erotic al casei, iar Elise și Hans știu, numai ei, de ce Hugo e singurul care poate preda arta muzicii, fata devenindu-i soție doar pentru că e pe moarte. Apropierile personajelor către eroul-obsesie Hugo culminează cu noaptea comună din mansardă, „o hibernare”, ca un alt fel de priveghi dar și ca un ritual erotic având drept scop fuziunea intimităților: mai întâi prin intermediul oniricului revelat (visele Elisei) și mai apoi prin moartea însăși.

Există câteva teme și motive în carte, toate semnificând aceeași stare de morbidețe prin excelență, de refuz al vieții, al umanului: plânsul, zăpada, pescărușii, muzica, vinovăția, iubirea. Aceste elemente participă, permanent, la crearea unor imagini statice, simbolice, ca niște tablouri „muzicale” schițate de o privire artist-depresivă.

„Am doar treizeci și trei de ani – mărturisește eroul cărții. Trăiesc cu nostalgia zăpezii și frica de soare. O iubesc pe Elise. Îmi place frigul. Domnul Vretos ar fi putut fi tatăl meu. Tânărul grec, amantul meu. Domnișoara Victoria nu îmi cere niciodată chiria”. E convins că moartea Elisei va rupe în el tot ceea ce-l leagă de ceilalți. Cum nu poate suporta moartea unuia ca o eliberare pentru ceilalți, vrea să colinde lumea așteptând să dispară toți cei dragi; doar atunci întoarcerea fiind posibilă. Chiar așa se petrec lucrurile, el urmând de fapt un traseu inițiatic european, deloc spectaculos și aproape fugitiv, deși în timp se derulează mulți ani. Suntem într-un soi de remake cu pretenții romanești după Tinerețe fără bătrânețe... unde muzica e cea care dictează revelațiile existențiale. Hugo e compozitorul și interpretul genial care stârnește în ascultători sentimentul vinovăției și provoacă plânsul uitat. Însă cartea lui C.R-C nu are prea multe din calitățile romanescului. E mai degrabă o nuvelă despre puterea cathartică a muzicii.

 

Inițierea în lume ca re-întoarcere

 „Mi-e frică să nu trec prin peisajul ăsta, care-i Lumea, și gândurile să-mi iasă prin piele”  spune Hugo. Călătoria lui e o fugă de moarte care se pigmentează cu morțile tuturor celor apropiați. Pentru că totul e muzical, viața lui și lumea întreagă par un tablou, o gravură pictată cu note muzicale. Fie că  e vorba de Olanda, Belgia, Italia sau alpii Elvețieni, eroul lui C. R-C ne introduce involuntar într-o lume de singuratici. Bețivul Abraham Ravello, anticarul Guido Gozzi și fiica lui, muzicianul Rafael Romano, fiul Tiento și celelalte personajele anonime din peregrinările lui Hugo sunt în fond niște oameni care au uitat să trăiască și preferă singurătatea, chiar alături de cineva. Hugo e pretextul și șansa lor de a reveni la viață și de a se reîntoarce, cu ajutorul tămăduitor al muzicii, la re-cunoașterea vinovăției și deci a condiției umane.  

Când simțurile o iau razna, această lume aduce cu una de schizofrenici sau pur și simplu cu o comunitate deprimată, unită, nu se știe cum, printr-o farsă a destinului și a morții, de muzică, și, mai presus de toate, de anumite sensuri tainice ale existenței. Astfel că Hugo capătă, în periplul său spiritual, ceva din aura unui titan sau apostol al muzicii care imprimă mesaje ascunse, prin muzică, ascultătorilor. Nu întâmplător are acces la inițierile parabolice de pe munte, unde întrevederile cu Johann Kreisler (mai mult o voce decât o prezență) și Omul Înstrăinat, deși par uneori absurde, configurează în carte noi sensuri ale transcendentului. Ele vor fi urmate, parodic, de „judecata” reprezentanților clerului de lângă piața San Marco.

Întoarcerea personajului la casa muzicală doar pentru a-și însoți spre moarte ultimul prieten, paralitic acum, „tânărul grec”, metamorfozat peste poate față de prima parte a cărții semnifică o renunțare ultimă la lume și la viață. Spre moartea așteptată, doar vizita fiului amână pe moment starea de morbidețe iar timpul e mai mult cel al tabloului, static și sugerat de culoare și forme. Timpul din Gravură în mi bemol e redat fie de răvașele tânărului grec care anunță morțile cunoscuților, fie de cromatică și onomastică. Atunci când părul lui Hugo devine roșu, oamenii îi spun Rossi, când convertește la vinovăție pretutindeni, e numit Călugărul Roșu iar la înțelepțirea finală e recunoscut drept „Cel Ce Te Face Să Te Simți Vinovat”. Până și drumul culorii și al onomasticii e unul spre interioritate, de la roșul exterior la numele ce semnifică forța spirituală. Finalul anunță așteptarea risipirii vieții și confirmă, încă o dată, intenția autorului de a reda o stare difuză de imobilitate. Asta și construiește autorul: un tablou pe care-l asezonează cu sunete. Chiar și peregrinările lui Hugo nu accelerează nicidecum planul static al narațiunii, pentru că autorul nu e interesat de acest aspect. Hugo nu călătorește propriu-zis, ci rămâne în tablou, permanent circumscris amintirii, ignorând viitorul. E un tablou cu false decoruri, indivizi fără chipuri, numai în trei culori: alb, roșu și negru (semnificând, albul: zăpadă-puritate-pescăruși,  roșul: iubire-disperare-damnare, negrul: morbidețe-moarte- risipire). Aș fi preferat ca aceste personaje fără chip să semnifice mai mult niște proiecții estetice, adică niște „imagini picturale”, de care vorbește Ingarden. Altfel, ele se disipează împrejurul eroului fără pretenții precise și fără contur.

Textul (și uneori ideile) lui C. R-C. se pierd însă printr-o fugă de analiză a personajelor și scenelor dar și din cauza instabilităților stilistice din sudura frazelor. Personajele rămân în memoria spontană a cititorului doar ca niște prezențe incerte iar evenimentele inițiatice nu sunt mai mult decât decupaje fugitive din viață, lipsite de continuități necesare. Senzația cititorului e că nici naratorul nu e sigur de destinul personajului. Fără îndoială, adierile de superficialitate se datorează și prozei poetice pe care o preferă C. R-C. Astfel că, uneori, frazele par de-a dreptul fără noimă sau presupunem că fac apel la un pact poetic cu cititorul: „Bătăile din ușă, în acea dimineață, aveau mirosul unei viori...”; „...își dăduse seama că bătrânul tată ar fi compus o sonată pentru fiica sa dacă ar fi fost în stare”, „Hugo avu revelația zăpezii. Era cald, tare cald, vioara din fața ușii mirosea dulce...” etc. În final, impresia imediată e că ai citit într-adevăr o carte scrisă de un autor introvertit și sensibil, fragil și mult prea plictisit pentru a reda viața în întregul ei. Adept al fragmentarului, C. R-C. este un simbolist întârziat, sedus de mirajul prozei poetice.

Gravură în mi bemol prezintă lumea ca un concert exorcizant, prin care se întrevede reversul unui univers morbid, salvat doar prin implanturile muzicale ce relevă vinovățiile uitate. O carte despre legătura indestructibilă dintre artă și existență, dintre mântuire și suferință.