Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

La primire

Daniel Pișcu, Jucătorul de cărți,

Editura Vinea, București, 2006

Poemele lui Daniel Pișcu sunt „picurate” un cuvânt-două sub alt cuvânt-alte două, rapide demonstrații despre cum inteligența și spiritul metaforei pot transfigura materia obișnuită a vieții obișnuite în căldură lirică, în lumină emoțională, în amintire mai vie și mai proaspătă decât faptul amintit și nemaiexistent. „Linia pasională”, „punctul rațional”, gândirea și harul , pe de o parte, textul cu toată subtila lui producere și cu finalizarea sa fără scop, pe de altă parte, alcătuiesc „sistemul” de funcționare a poeziei sale pe care poetul îl pune în slujba „conviețuirii (pașnice) a poeticii și poieticii ființei umane” (Harul de la Dumnezeu). Miniatural, minimal, atomic, poemul dislocă obișnuințele mentale sau sentimentale și eliberează o energie lirică a cărei exprimare nu poate fi decât paranormală, ludică, textualistă și postmodernă. Ca și Ion Stratan, Daniel Pișcu valorizează pe alte cercuri ale spiralei modelul poetic al lui Nichita Stănescu: „Lasă neaua, lasă cafeaua/ de mine lipește-te!/ Trage, trage perdeaua,/ de mine iubelte-te!/ Eu sunt tendonul lui Ahile,/ tu ești mai mult decât destul.” (De dragoste)

 Poetul ca „jucător de cărți” și poemul ca joc cu biblioteca în chiar timpul vieții autorului, arta decenței existențiale prin relativizare ludică sunt mărcile de casă ale poeziei lui Daniel Pișcu: „Ce minte multă/ ce gândire mare am/ în biblioteca mea personală!// Casa mea e un templu/ de cultură!// Biroul meu e un sanctuar/ de civilizație!// Sper ca de aici/ până la Budapesta,/ nimeni și nimic/ să nu-mi joace festa:/ sunt cel mai citit/ din orașul acesta…” (Biblioteca mea personală). Grația și farmecul acestei poezii vin din deopotrivă din ingenuitate și rafinament, din refuzuri nete (al „plânsului fals”, al „râsului fad”) și din dezlegarea de inerțiile cuvântului, pentru reînamorarea de miracolele patente ori latente ale acestuia: „Oare prin fondul nostru ereditar/ putem mânca piper, cnopidă, mărar?/ Oare necunoscând așa bine Legea/ suntem mai absolviți de păcate?/ Până și în mormânt/ aș vrea să fiu om de cuvânt.” (Opera aperta II)

*

Robert Șerban, Cinema la mine-acasă,

Editura Cartea Românească, București, 2006

Poezia, Lupta, Dragostea, Viața, Prietenia sunt titlurile micilor secțiuni în care Robert Șerban și-a distribuit poemele noii sale cărți și ,totdată, numele marilor chestiuni care îi ocupă spiritul, poetic îndeosebi. În privința poeziei, poemul liminar e singurul care vorbește oarecum explicit despre această îndeletnicire și curiozitate omenească. Zic „oarecum” pentru că Robert Șerban și-a format un stil al său sinecdotic (deseori și anecdotic) de a vorbi poetic despre lucruri grave într-o figurație firească, fără emfază, fără poză, fără patetism – dar subtil și adânc, o adâncime difuză, de acoladă, nu de punct fix. Poemul Viteza pe care o am se încheie astfel: „să privesc în mine/ mi se pare atât de patetic/ încât mă grăbesc să deschid ochii”. Drept care, poetul a găsit calea de a privi în sine deschizând bine ochii la micile întâmplări exterioare, pe care însă le prinde și cuprinde atât de bine, inteligent și generos încât ele devin vorbire despre interioritatea poetului. Iată ce ar fi poezia în cazul lui Robert Șerban: „oamenii sunt convinși/ că în poezii nu se întâmplă nimic/ că ele ar trebui citite/ după moarte/ când e bine să nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid cărți subțiri/ iar dacă o fac/ observă imediat că înăuntru sunt/ puține cuvinte pe rând/ puține cuvinte pe pagină/ în rest/ nalb mult alb/ și le închid repede// fără să le spună nimeni/ oamenii știu însă că/ poezia este ceea ce rămâne din viață/ după ce o trăiești”. Aici, ca pretutindeni în poemele sale, poetul rămâne ambiguu. El pune cititorul în situația de nedumerire fertilă în care acesta nu-și dorește neapărat un răspuns, ci se desfată cu o promisiune. Poetul aranjează sau redă o situație, o imagine, un fapt cărora le adaugă reverberațiile din propriul cogito, cititorul intră în acest text și rămâne acolo ocupat deja de refracția sa. E un mod subtil, „ceva nedureros” (cum sună titlul ultimului poem din carte) de a implica pe celălalt într-o chestiune, în fond gravă. Poemele sunt niște „clipuri” foarte bine regizate și foarte în nota noului cinematograf în care duioșia și cinismul, sentimentalismul, ironia, autoironia și sarcasmul nu se sfiesc să joace împreună. Ca în chiar poemul titular: „acasă/ în singurătate/  sau alături de vreo femeie// știu/ sunt prost/ iar prostia mă face emotiv/ cele mai banale povești/ despre moarte/ despre viață/ îmi provoacă uneori lacrimi și muci cât o gripă// ele au toate aceeași reacție/ mă iau în brațe/ mă strâng la piepăt/ mă mângâie pe cap/ uneori îmi șterg ochii/ ce femeie rezistă unui bărbat care plînge?// acasă/ la filme despre moarte/ despre viață/ eu plâng și fut”.

Dragostea și Viața sunt capitolele mai ample ale cărții. Aici, Robert Șerban e spiritual, inteligent, plastic, ludic și umoristic la modul bănățean, se joacă nu de-a literatura ci cu literatura , „O admirabilă carte de versuri”  cum spune Nicolae Manolescu în textul de pe coperta a patra. Aici, poezia lui este familiară, simplă, nostalgică și cinică, tristă și adevărată, de o indiscreție platonică, „Poezia lui Robert Șerban e familiară, o recunoști, o iei acasă cu tine să-ți fie aproape când nu știi să spui ce e de spus” în opinia lui Marius Chivu, de pe aceeași copertă. Aici, ca și în celelalte secvențe, Robert Șerban ni se arată ca un poet fermecător, acut, original, cu care îți face plăcere să stai de lectură, după cum cu tânărul Robert îți face plăcere să stai de vorbă, când vine vreo ocazie.

*

Traian Verdinaș, Echinoxismul - dicționar sintetic și antologie,

Editura Grinta, Gluj-Napoca, 2006

Socotind „echinoxismul” o școală, un curent, o direcție în cultură, profesorul Traian Vedinaș e convins că el „dă o măsură a cumințeniei românești, peste care deja istoria a trecut, iar cea care vine nu va putea face abstracție de acel «echinox» împlinit.” Lucrarea sa e o contribuție de etapă la cunoașterea fenomenului cultural numit „echinoxism”, aflat și în prezent în plină desfășurare. Într-o primă abordare, foarte concentrată, din „Introducere”  autorul încearcă în șase propoziții esențiale să reliefeze raportul dintre „Echinox”-ul anilor 1968-1989 și Școala Ardeleană. Similitudinile ar consta în: lupta împotriva cenzurii, preocuparea erudită pentru traduceri având rol de sincronizare cu ideile occidentale, latinofilie în forme specifice timpului, respectul pentru adevăr și pentru demnitatea limbii artistice, spritul ludic („Țiganiada” - „Școala ludică”), proiectul lumii ca dicționar.

Urmează, tot într-o manieră brevilocventă, abordarea câtorva aspecte socotite definitorii pentru „echinoxism”: O siturare sub vreme, Context și geneză, Promoții și generații, Lirismul metafizic și existențialist, Proza de atmosferă. Universuri în derulare, Ofensiva criticii literare, Cealaltă filosofie, Echinoxismul.

Abia după această introducere autorul ne oferă o notă asupra ediției din care aflăm rațiunile și obiectivele demersului său, precum și natura celor două părți ale cărții: Echinoxismul – o direcție culturală și Fragmente și referințe. Prima antologhează (în ordine cronologică) texte ale unor echinoxiști sau editoriale semnate „Echinox”cu caracter programatic sau recapitualtiv; a doua cuprinde (în ordine alfabetică după numele echinoxiștilor) date biografice minimale, fragmente din textele publicate în revistă, referințe critice, tot minimale.

Într-un Bilanț pentru o altă sinteză din final, autorul, după ce amintește alte lucrări pe tema abordată (Efectul „Echinox” sau despre echilibru de Petru Poantă, Literatura „Echinoxului” de Nicolae Oprea, antologia Poeții revistei „Echinox”  realizată de Ion Pop, controversatul Dicționar „Echinox” coordonat de Horea Poenar), își definește contribuția „aproape un bilanț, întrucât dă echinoxismului funcția și dimensiunea de  direcție culturală cu impact și acoperire națională, inclusiv multiculturală”, exprimându-și totodată, dat fiind faptul c㠄echinoxismul n-a fost încă epuizat”, nădejdea c㠄cineva dintre tinerii revistei Echinox de astăzi se va ambiționa să ofere sinteza completă, sinteză care nu e cu putință fără a lumina istoria ascunsă a echinoxismului ce se poate reconstitui din arhive și mărturii.”