Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Timpul ca personaj

 joi.mega.joy de Thuróczy Katalin ; Teatrul „Odeon” din București ; Traducerea- Anamaria Pop ; Regia – Radu Afrim ; Decoruri- Vittorio Holtier ; Costume- Ilona Varga-Jaró ; Muzica- Vlaicu Golcea ; Cu- Dorina Lazăr, Virgil Andriescu, Irina Mazanitis, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Rodica Mandache, Tatiana Iekel, Crina Mureșan, Jeanine Stavarache, Anamaria Moldovan, Alin Teglaș ; Data reprezentației- 2 iunie 2006

 Indiferent dacă recunoaștem sau nu, spectacolul de comedie, fie că își propune ori nu să se desfășoare în limitele divertismentului de calitate sau să le depășească, ori rămâne un simplu divertisment de salon, fie că se bucură sau nu de contribuția unor interpreți de marcă (deși, în absența acestora, comedia riscă să devină flască, iar pericolul căderii în derizoriu se insinuează la orice pas), rămâne, la rândul său, un produs subtil al regiei. Ca să fie cu adevărat valoros, spectacolul de comedie se cere a fi o re-lectură a textului, o convertire a lui de la nivel fabulistic, să avanseze o seamă de soluții inventive. Altfel spus, să îi stea în putere să surprindă și să incite.

E ceea ce se întâmplă în felul în care Radu Afrim, regizor care adesea și-a proclamat infidelitatea față de text ori față de dramaturg ( „nu vreau să fie funcționarul  nici unui dramaturg, și chiar dacă o piesă mi-ar plăcea sută la sut㠖lucru de care mă îndoiesc profund- nu sunt pregătit să trec pe plan secund, în spatele autorului; un artist nu are nici un sens dacă nu are o viziune extrem-personală asupra unei teme (text)” –declara el într-un interviu publicat în revista Man.In.Fest nr. 4 din 2003 ) pune în scenă la Teatrul „Odeon” din București piesa Joisărbătoare  scrisă de Thuróczi Katalin, dramaturg maghiar contemporan, căreia Editura UNITEXT i-a rezervat onoarea de a-i publica în volum o seamă de piese reunite sub titlul Anotimpul V, lansat cu ocazia Zilelor teatrului maghiar la București, consumate în primăvara acestui an, exact în perioada în care a avut loc premiera spectacolului despre care scriu.

Născută în 1948, autoare a 36 de piese  și scenarii de filme, Thuróczi Katalin a primit numeroase premii și distincții internaționale, scrierile i-au fost traduse în câteva limbi de circulație, iar unele dintre textele sale au fost reprezentate pe scene din afara granițelor Ungariei. Volumul ce conține și piesa Joisărbătoare  a fost tradus în românește de Anamaria Pop. La Teatrul „Odeon” textul  se joacă cu titlul internautic joi.mega.joy. Nu cred că respectiva modificare  a fost decisă din rațiuni de „ancorare în contemporaneitate”, nici măcar de considerente comerciale -numele regizorului și al actorilor de pe afiș fiind o garanție  că spectacolul se va juca multă vreme cu casa închisă. În respectiva schimbare de titlu nu văd nici măcar un capriciu al binecunoscutei fantezii a lui Radu Afrim. Noul titlu dat montării  e contrapunctic cu felul de a fi al personajelor spectacolului, cu lumea colorată, pitorescă, gălăgioasă, dar deopotrivă anacronică, defazată, retrogradă, ieșită din cadrele realității ce se manifestă savuros dar și trist pe scenă. Adică, schimbarea de titlu e simptomatică pentru atitudinea pe care directorul de scenă o adoptă față de text, pentru supratemele pe care vrea să le ilustreze.

Suntem în Budapesta de după căderea comunismului. În casa Zsuszei, se întâlnesc în fiecare joi, în amintirea vremurilor bune de odinioară, vremuri de dinainte de 1945, o fals morală Hilda, senilul Sándor,  decrepita Adel, matusalemica Amelie, pseudo-macho- ul István,  diva în retragere Mana, ciudata Bözske, tembelul tânăr Laci. Ce îi leagă pe toți aceștia  e obsesia trecutului și gastronomia. O gastronomie adaptată puterilor financiare prezente. În jurul unei mese cât se poate de proletare, cu supă, cu piftie, cu crenvurști și, eventual, cu tăieței cu varză, cu vin vărsat cumpărat la litru, cu o șampanie ieftină ce trebuie băută în cinstea celei mai senile dintre comesene, chiar dacă ea nu aniversează nimic, cu toții își amintesc de trecut. Un trecut trăit ori cu care doar au fost îndoctrinați, cum e cazul lui Laci. Vorbesc despre Franz Jozséf și regina Elisabeta, despre politicienii de odinioară, despre Rákosi și despre Revoluția maghiară, despre securiști și lașități, despre „nedreptatea istoric㔠de la Trianon, dar și despre bacalaureatul ratat acum multe zeci de ani din pricina unor „lașități” ce nu pot fi iertate, și despre infidelități conjugale. Cu toții vor să revitalizeze rânduielile apuse, cu toții vor să uite că acum stau „la bloc”, cu toții trăiesc un tragicomic „sfârșit de partidă”. Cu toții contrapun Timpului, amintirea ți nostalgia. „Où sont les neiges d’antan?”

Pătrunzând dincolo de litera paragrafelor, de parfumul trist-amărui al personajelor, interesat să surprindă o anume stare de spirit, spectacolul regizat de Radu Afrim dilatează   replicile și situațiile. Pentru regizor personajul principal al textului, supremul personaj e Timpul, simbol ori poate agent al marelui mecanism  ce reglează cursul lumii. De aici plasarea periodică a câte unui stop-cadru în care fals-vitalizatele personaje devin slabe, speriate, nesigure, neajutorate. Sunt fantome ale trecutului , măști schimonosite ale acestuia, așa cum de altfel ne-au fost devoalate  în clipa în care am intrat în  sala de spectacol. Poate că recursul la aceste stop-cadre devine la un moment dat excesiv, poate că el generează impresia că sunt cam prea multe finaluri ( o colegă îmi spunea că ar fi numărat vreo 12, eu am socotit doar vreo  cinci), nu exclud faptul că spectacolul suferă de oarecari dilatări nedorite. Dar meritul lui Radu Afrim e de a fi conferit comicului din montare accente insolite, fin nuanțate, ce mizează pe raportul dintre mască și realitate, dintre realitate și aparență.

Toți actorii (mai cu seamă actrițele) din distribuție se impun printr-un joc bogat în detalii, de o remarcabilă energie interioară. Cu toate că doar cu trei excepții ( Crina Mureșan, Anamaria Moldovan și Alin Teglaș), pe scenă evoluează actori demult trecuți de prima  tinerețe,( și pentru asta merită o reverență din partea cronicarului) se vede cu ochiul liber că ceea ce le-a dat forță a fost, dincolo de bucuria de a ne oferi un spectacol bun, încrederea în directorul de scenă. Împreună cu Radu  Afrim, interpreții ( celor deja menționați adăugându-li-se Dorina Lazăr, Virgil Andriescu, Irina Mazanitis, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Tatiana Iekel, Virginia Rogin, Jeanine Stavarache) joacă în așa fel încât comicul nu devine gratuit, ci subliniază că în spatele lui se află reacții și determinări de o motivație psihologică autentică. Șarja și caricatura nu sărăcesc actele și tipurile  ( e vorba de tipologie, mai curând decât de caractere în spectacol ). Fiecare actor are câte un număr solistic  care se încadrează însă perfect ansamblului. Marea performeră e însă fără doar și poate Rodica Mandache, ea jucând  cu o  extraordinară vitalitate afectivă și comică o babă senilă, voluntară, preocupată de decadența parlamentarilor de azi. Cei ce și-o amintesc pe minunata Doruleț din spectacolul Visul unei nopți de iarnă vor avea o surpriză de proporții văzând-o pe Rodica Mandache. O supriză ce înseamnă un succes de mare anvergură, binemeritat de o actriță ce așteaptă de câțiva ani buni rolul ce i se cuvine.

joi.mega.joy se joacă cu publicul pe scenă. Decizia aceasta, aparent nejustificată câtă vreme  e vorba de o comedie și de un spectacol destinat unui mare succes de casă (cred că și de critică), în care joacă atâtea nume importante, nu e însă nicidecum un moft, un capriciu regizoral. Apropierea de actori, de decor, de obiectele de recuzită ( decorul e semnat de Vittorio Holtier iar costumele de Ilona Varga Jaró, tânăra descoperită de Vlad Mugur, care și aici e creatoarea unor remarcabile măști) mi se pare cât se poate de înțeleaptă. Căci astfel ți se dă șansa să participi la falsele sărbători, la calpele ceremonii („bucuria” transformată în ritual a servitului supei, bunăoară) pe care le trăiesc personajele. Și așa ești provocat să te gândești cum să nu devii pradă acestor personaje-măști, acestor surogate de existență de care ai râs preț de două ore.

 

Erou fără voie

 RINOCERII de Eugène Ionesco ; Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu ; Traducerea- Vlad Russo  și Vlad Zografi ; Regia artistică- Tompa Gábor ; Decor și light design- Helmut Stürmer ; Costumele- Carmencita Brojboiu ; Coregrafia-  Florin Fieroiu ; Cu-Rodica Mărgărit, Dana Taloș, Bogdán Zsolt, Marian Râlea, Cristina Flutur, Ovidiu Moț, Lucian Iancu, Adrian Matioc, Pali Vecsei, Ofelia Popii, Cătalin Pătru, Mihai Coman, Viorel Rață, Gelu Potzolli, Ionela Acasandrei, Florin Coșuleț, Diana Fufezan, Raluca Iani, Laura Ilea, Adrian Neacșu, Cătălin Neghină, Eduard Pătrașcu, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Codruța Vasiu, Ema Vețean, Sanda Anastasof ; Data reprezentației- 4 iunie 2006

 Găsim în Note și contranote multiple însemnări ale lui Eugène Ionesco despre ceea ce el însuți numețte „experiența teatrului”. Între altele, dramaturgul se referă la ceea ce eu aș numi, după model maiorescian, „condițiunea material㔠a  acestei arte. Firește, teatrul se slujește de cuvânt. Dar un cuvânt teatralizat ce trebuie dus „la paroxism” și „asta pentru a da teatrului adevărata lui măsură care stă în lipsa de măsură; verbul însuși trebuie întins până la limitele lui ultime, limbajul trebuie aproape să explodeze, sau să se distrugă, în neputința lui de a cuprinde semnificațiile”. Mai departe, Ionesco adaugă- „dar nu există numai cuvântul; teatrul este o istorie care se trăiește, reîncepând cu fiecare reprezentație, și este și o istorie pe care o vedem trăind. Teatrul este deopotrivă vizual și auditiv. El nu e o suită de imagini, precum cinematograful, ci o construcție, o arhitectură mișcătoare de imagini scenice”.

Marele merit al lui Tompa Gábor, care ne propune la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu o lectură gravă, cu o copleșitoare combustie lăuntrică, o sondare a zonelor tragicului, montând Rinocerii, e acela de a fi reușit să facă din spectacolul său exact ceea ce cred că și-ar fi dorit Ionesco- „o construcție, o arhitectură mișcătoare de imagini scenice”. Autorul decorului, Helmut Stürmer,  a pus la dispoziția regizorului o construcție ingenioasă, mai presus de toate înzestrată cu însușirea de a fi perfect adaptată Teatrului în care urma să fie realizată montarea. Un veritabil  „dispozitiv scenic”, cum cerea Ionesco în didascalii, ce-i îngăduie lui Tompa să arate prin sugestie, și nu prin metode realiste, fizice, ( cum ar fi fost, bunăoară, niște fugi bezmetice) ori efecte demult consumate progresia rinoceritei. Și deși doar sugerată prin jocuri de pânze și evidențiată de concentrarea actoricească , rinocerita dobândește în spectacol concretețe, o concretețe din ce în ce mai terifiantă pe măsură ce montarea crește, își instituie și își validează multitudinea complexă a sensurilor. Rinocerii  de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu este deopotrivă un spectacol grav în idei și echilibrat în formă, profund ionescian, izbutind să depășească aparentul caracter datat al partiturii, demonstrând fără demonstrativisme că o lume zgâlțâită de conflicte apocaliptice  care îi pun existența însăși sub semnul întrebării, se zămislește atunci când ființe aparent „perfecte”, din acelea comme il faut, își sacrifică individualitatea și preferă masificarea, acceptă manipularea, existența fals curată, în realitate mocirloasă, facilitează colportajul, admit voioase isteria, fac concesii, asigurând punerii între paranteze a propriei lor umanități o glazură de respectabilitate.

Încă din primele minute ale reprezentației, ființele corecte ce îl înconjoară pe atât de incorectul Bérenger, ni se înfățișează ca disponibile lobotomizării, Vorbesc fără să gândească, în conformitate cu o partitură, rostesc cuvinte și nu idei, într-un cor dirijat din cușca sufleurului. „Oamenii- spunea Ionesco- se lasă dintr-o dată invadați de o religie nouă, o doctrină, un fanatism” și astfel se creează condițiile pentru „o adevărată mutație mentală”. Or, lumea din spectacolul lui Tompa e vulnerabilă prin chiar pretenția ei de respectabilitate, e pregătită pentru rinocerizare, viața ei, perfect reglată, e un exercițiu zilnic, repetat cu conștiinciozitate, în vederea viitoarei maladii. Cei ce îl înconjoară pe Bérenger, începând cu blânda Doamnă Boeuf, continuând cu senzuala Daisy ori așezatul Domn Dudard, și terminând cu Jean „au candoarea și ferocitatea lor amestecate”. Excepționalul actor care e Bogdán Zsolt, distribuit în rolul Jean, cu glasul său sacadat, metalic, preocupat până la obsesie de felul în care rostește fiecare frază, convins că în vorbe mustind de corectitudine se ascunde esența vieții, arată jucând, adică întruchipând un personaj, cum se zămislește rinocerita. Cei mai conformiști oameni, de la mecanismul cu ceas numit Jean, la patetica Doamnă Boeuf (Rodica Mărgărit), la tânâra Daisy (Ofelia Popii) și până la respectabilul domn Dudard (Lucian Iancu) trec cu repeziciune de la un conformism la altul, indiferent de cât de distrugător ar putea fi acesta.  Și asta fără a încerca nici un fel de dezgust, tocmai fiindc㠄dezgustul înseamnă luciditate”. O luciditate pe care și-o conservă doar Bérenger, cel care prin felul său dezordonat de a fi, prin naturalețea lui „scandaloas㔠se opune unui rău ce se dovedește a fi mult mai bine organizat decât binele. Jocul lui Marian Râlea ne convinge asupra adevărului ideii că cel ce pare învins de prezent își va răscumpăra osânda prin triumful timpului viitor. De aici, poate, surprinzătorul final pe care Tompa îl concepe pentru spectacolul său. Un final aș zice aproape brechtian, dacă nu aș cunoaște idiosincrazia pe care Ionesco  a încercat-o față de autorul Operei de trei parale. Bérenger- Marian Râlea- rămâne singur pe scenă. În apropierea sa, ascuns în cușcă, se află doar sufleurul. Care, pe neașteptate, îi înmânează actorului textul. Iar Marian Râlea devine cititorul implicat al monologului final, iese din rol și devine mesager. „Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra. Sunt ultimul om  și voi rămâne așa până la cea din urmă suflare. Nu mă dau bătut!”. Sunt convins că Tompa Gábor nu a ales acest uluitor final pentru a-l contrapune pe Ionesco lui Brecht. Văd în această încheiere un răspuns pe care directorul de scenă îl dă întrebărilor pe care dramaturgul și le punea în Căutarea intermitentă. „ Ce am făcut de-a lungul a trei sferturi de secol de viață? Am dormit, mi-am irosit tot timpul și timpul meu m-a irosit. Poate că nu e niciodată prea târziu? Și de ce, pentru cine să vorbesc mai departe? Cui poate sluji asta? Cel care este îi va ține minte pe cei uitați? Unde e Realitatea? Am vrut să retrăiesc cu alții, dar ceilalți par adânciți ei înșiși în irealitate”.

Acest final șocant, la prima vedere ușor deconcertant, e un apel pe care Tompa  Gábor îl adresează celor care sunt servindu-se de vocea lui Ionesco. Sau de vocea teatrului. Căci în umbrele lăsate de alte spectacole cărora li se adaugă cel de azi, în „istoria pe care o vedem trăind”  se află tot atâtea îndemnuri la luciditate, la umanitate. Am impresia că prin costumele create de Carmencita Brojboiu pentru corul rinocerilor se face o referință subtilă la montările lui Mihai Măniuțiu, iar prin jocul sufleurului avem o trimitere la purcăretianul Așteptându-l pe Godot. Spectacole mari, spectacole de referință, spectacole de conștiință montate pe scena Teatrului „Radu Stanca”, spectacole ce îți reamintesc că ești om și că trebuie să gândești.  Spectacole asemenea Rinocerilor , indiscutabil o montare de excepție, la reușita căreia își mai aduc contribuția, pe lângă cei deja citați, Dana Taloș, Cristina Flutur, Ovidiu Moț, Adrian Matioc, Pali Vecsei, Cătălin Pătru, Mihai Coman, Viorel Rață, Gelu Potzolli, ca și  componenții corului. Rinocerii îl confirmă pe marele regizor Tompa, cel care într-un interviu din anul 2000 spunea-„fiecare creație mare este o încercare de a stabili un echilibru între ordine și haos”.

  

Cum faci praf un miliard

 FEMEIA DIN MANUSCRIS de Lia Bugnar ; Teatrul Municipal „Mr. G. Pastia” din Focșani ; Regia-Gina Lazăr; Scenografia- Alina Herescu;  Muzica-Dorina Crișan Rusu; Coregrafia- Marius Manole ; Cu- Paula Grosu, Adrian Ovidiu Rădulescu, Adrian Damian, Raluca Oprea, Florin George Rusu, Valentin Cotigă, Sorin Francu  și- Mihail Spiridonescu, Vad Corbeanu, Mihaela Stoica, Alexandru Grosu, Cristinel Mihai Zăgan, Florențiu Cucu, Ana-Maria Botezatu, Adrian Bordeanu, Vlad Mihu, Oana Cristina Mogda, Oana Nițu, Gabriel Boboc Emilia Rădulescu, Denisa Grama, Dragoș Stanciu, Mihai Cojocaru  ; Data reprezentației- 9 iunie 2006

 Abandonând, din câte se pare, cu totul cariera de actriță și optând pentru cea de scriitor de literatură dramatică, Lia Bugnar are deja în portofoliu un consistent set de piese. Unele mai bune, altele mai puțin. S-ar zice că lucrul e cât se poate de firesc într-o profesie dificilă în care nimeni nu a găsit deocamdată rețeta succesului deplin și definitiv. Important e- și văd în aceasta semnul că scrisul Liei Bugnar chiar e acela al unui posibil autentic dramaturg- că respectivele piese au început să fie jucate nu  doar de teatre alternative, nu doar în regia autoarei, ci și a altor directori  de scenă tineri. Spectacolele au fost unele mai bune, altele mai puțin. Dar așa e în teatru.

Cunoșteam mai demult, grație unui-spectacol lectură petrecut în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (ediția 2003) piesa Femeia din manuscris. Îmi amintesc că în dezbaterile de după, s-a observat insuficiența ordonării materialului dramatic, nesiguranța scrierii arborescente, alunecarea riscantă pe planuri multiple, insuficient controlate. Asta înseamnă, cel puțin în cazul de față, că Lia Bugnar se află în dificultate atunci când trebuie să își organizeze ideile în conformitate cu o structură, nu când le caută. Nu e mai puțin adevărat că operația de căutare se consumă în Femeia din manuscris în fondul de lecturi și experiențe culturale ori paraculturale ale autoarei. Altfel spus, înțelegi repede că Lia Bugnar a fost „prietenă cu biblioteca”, dar nu numai. Ci, probabil, și cu televizorul. Și asta fiindcă piesa ne dezvăluie un amestec  de reminiscențe din romanele picarești, din cele sud-americane, din Gib Mihăescu, din Pirandello, toată compoziția fiind scăldată într-un gros și greu de asimilat sos telenovelistic. Ni se istorisește „viața unei femei”. Care, copilă fiind, a fugit de acasă, și-a găsit refugiul într-o șatră țigănească, unde a trăit o tumultuoasă poveste de dragoste cu tânărul Kajar care ba o iubea, ba o bătea, ba îi cânta, ba o dansa. Apoi, aventuriera în cauză, amețită și dezgustată de mirosul specific al capriciosului ei iubit, își adună lucrurile, fuge pe neașteptate și, frumoasă fiind, îi sucește mințile unui bogat anticar pe nume Sebastian, căruia îi prevestește moartea. Prevestirea  se adeverește și femeia se vede moștenitoarea unei averi fabuloase, revendicată deopotrivă de alți ipotetici moștenitori. Dar, lovitură de teatru! Femeia nu e decât un personaj livresc născut din fantezia unui scriitor care caută în scris compensația pentru faptul că soarta l-a dăruit cu o soție cât se poate de casnică și de previzibilă. Numai că înspăimântat de câte rele a comis personajul său, scriitorul decide să pună capăt operei sale și să-și omoare personajul. Între el și acesta se duce o luptă dramatică la capătul căreia scriitorul suferă un atac cerebral, devine o legumă, urmând a fi îngrijit de credincioasa lui soție.

Pentru a pune în scenă acest text dulceag, Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia” din Focșani i-a dat mână liberă tinerei regizoare Gina Lazăr, originară de prin partea locului. Și cum talentele locale trebuie susținute fără rezerve, că doar nasc și la Moldova directori de scenă, juna regizoare a avut la dispoziție un buget de invidiat pe care l-a cheltuit fără nici un fel de reținere. Talentata scenografă Alina Herescu a creat un decor somptuos, compozitoarea Dorina Crișan- Rusu „trecând pe lângă femeie a obligat sunetele să creeze muzica” și fiindc㠄femeia avea chef să danseze” Marius Manole a fost poftit să inventeze coregrafia. Și, ne înștiințează mai departe regizoarea, „femeia nu a zis nimic, nici măcar mulțumesc!,  a continuat să danseze, să vorbească, să se certe, să se îndrăgostească, să fugă, să râdă, să-și bată joc, să se îndrăgostească, iar să urască”. Asta pe bani publici ori din sponsorizări  și, mai ales, pe nervii noștri, ai spectatorilor, care vedem o reprezentație ce s-a lungit, vorba lui Caragiale, „ca cașcavalul prăjit”, Suportăm cu stoicism în prolog „dansul valizelor”, dar parcă ne cade greu să vedem mai departe parodierea neprofesionistă a dansurilor țigănești. Cert e că de-a lungul celor două ore de pretins spectacol și de fals teatru nu am simțit nicidecum senzația de prospețime, de autenticitate. Poate că asta nici nu contează. Important e că producția în cauză a făcut praf miliardul de lei, cheltuit într-o producție fără miză estetică reală. Trist e că pe scenă se află mulți interpreți și puțini artiști. Inexpresivi în roluri inexpresive, ei nu pot, ori nu reușesc să se potrivească falsului, amplificând senzația stânjenitoare de sclipici turnat într-o producție a cărei vizionare nu o recomand nici măcar dușmanilor mei.

 

 O datorie veche

 CUM GÂNDEȘTE AMY de David Hare; Teatrul Mic din București ; Traducerea- Antoaneta Ralian ; Regia artistică- Cătălina Buzoianu ; Scenografia- Dragoș Buhagiar ; Muzica- Tom Brânduș ; Mișcarea scenică- Florin Fieroiu ; Cu-  Rolando Matsangos, Simona Popescu, Tatiana Iekel, Valeria Seciu, Mihai Dinvale, Alin Mihalache, Papil Panduru ; Data reprezentației- 15 decembrie 2005

 În consistentul caiet de sală pe care Maria Dinescu l-a întocmit pentru premiera spectacolului cu piesa Cum gândește Amy  de la Teatrul Mic, găsim, printre altele, o seamă de aprecieri ale criticului Michael Billington despre dramaturgul David Hare. Billington, reputat cronicar la cotidianul The Guardian, e pentru criticii de teatru români cam ceea ce înseamnă pentru politicieni Olli Rehn. Prezent în 2003 la București, cu ocazia Congresului A.I. C. T., venerabilul critic a văzut o seamă de spectacole despre care s-a exprimat în articolul Send off the clowns, reprodus parțial de Evenimentul zilei. Textul lui Billington, care nu prea corespundea cu opinia teatrocrației critice românești, a produs un seism mai puternic decât un raport de țară negativ, ori decât dezvăluirile aceluiași ziar despre „scandalul fregatelor”. Brusc trezită din letargie, critica românească a reacționat mai întâi prin glasul lui Victor Scoradeț. În ajutor i-au sărit și personalități cu preocupări mult mai serioase decât critica de teatru, precum Dan C. Mihăilescu ori liberal-conservatorul H. R. Patapievici care, ca un autentic om al Renașterii, se pricepe la orice. E mai tare la arta culinară decât Sanda Marin și mai expert în teatru decât Michaela Mihailov și Iulia Popovici la un loc. Degeaba! Billington a rămas la opiniile sale. Culmea e că în ceea ce scrie despre David  Hare, Michael Billington chiar are dreptate. Firește, că în cei 30 de ani în care a creat pentru scenă, Hare și-a mai schimbat tonul și stilul. „Ceea ce rămâne însă cu adevărat semnificativ este credința în forța teatrului ca mod de exprimare și convingerea de nezdruncinat că o parte din datoria scriitorului e de a interpreta societatea în care trăiește”. Or, Cum gândește Amy, piesă scrisă în 1997 și jucată pe numeroase scene din Anglia și din Lume, e un text despre teatru și despre societate dar și despre cutremurele de care nu sunt scutite acestea. Cum gândește Amy e mai mult decât o piesă pentru o actriță ori o dramă de familie. E o piesă despre felul de a fi al teatrului, despre lupta lui cu televiziunea și divertismentul ieftin, despre natura, deopotrivă ciudată, egoistă ,capricioasă, dar și tandră și duioasă a artiștilor, despre gloria și decăderea acestora, despre cât de vulnerabili sunt ei, despre contradicțiile dintre strălucirea suverană de pe scenă și zbuciumul vieții personale.

Tradusă la nivelul excelenței de marea profesionistă care e Antoaneta Ralian, piesa a fost montată la sfârșitul anului trecut de magnifica regizoare Cătălina Buzoianu (superlativele nu sunt aici golite de sens, ori semn al lipsei de idei a cronicarului, ci chiar au acoperire în realitate) într-un spectacol căruia i se potrivesc perfect chiar cuvintele puse pe hârtie de regizoare în eseul Elegie pentru regizor din   mai vechea carte Novele teatrale,  republicată în volumul mai amplu Mnemosina, bunica lui Orfeu- „Spectacolul contemporan este un eseu în imagini. Spațiu al ideilor, spațiu al cuvântului, spațiu sonor care acționează asupra spectatorului la toate nivelurile; intelectual, spiritual, afectiv, senzorial”. Cum gândește Amy are un astfel de efect asupra spectatorilor tocmai pentru că regizoarea se slujește în scrierea eseului său scenic cu inteligență și cu măsură deopotrivă de idei, de cuvinte, de sunete, de imagini în dorința de a ne dovedi că, până la urmă, teatrul adevărat se face cu actori adevărați și că teatrul românesc, căruia cam toți îi cântăm prohodul, totuși mai are actori care știu să joace. Totul e să fie folosiți cum se cuvine.

Amy e fiica unei unei actrițe cândva mari, odinioară celebră, acum silită să joace în spectacole de mâna a doua pentru a-și putea plăti facturile. Amy (tiltlul în engleză e Amy’s View) e martora a tot felul de evenimente învolburate, a zbaterilor și pasiunilor consumate ori care sunt relatate în casa rămasă de la tatăl său, un pictor celebru. O casă pe care scenograful Dragoș Buhagiar a conceput-o asemenea unui teatru inundat de tablourile ipotetice ale lui Bernard Thomas ( Papil Panduru) a cărui fantomă bântuie neîncetat încăperile mari și ostile. O casă în care poposește fără prea mare plăcere, din ce în ce mai obosită, mai tracasată, mai puțin răbdătoare  Esme Allen, jucată exemplar, fără nici un fel de urmă de schematism ori de accente simplificatoare, de Valeria Seciu, actriță făcută, după cum spune Cătălina Buzoianu în aceleași Novele teatrale, din „contraste violente, pe care cenzura inteligenței le învăluie în ambiguitate”. Contraste violente  ce o ajută pe actrița Valeria  Seciu să ducă la bun sfârșit un rol greu pentru omul Valeria Seciu. Rea, iritabilă și deopotrivă naivă, încurajată și apoi escrocată  de  Frank Oddie (jocul lui Mihai Dinvale e un percutant amestec de modern și de vetust, cu surprinzătoare și atent cumpănite schimbări de registru), Esme Allen intră în contradicție ba cu propria-i fiică (Simona Popescu), ba cu apologetul televiziunii, viitorul ginere Dominic Tyghe (Rolando Matsangos). Arta, măiestria de regizor a Cătălinei Buzoianu se văd în chipul admirabil în care a armonizat jocul celor trei actori. Căci dacă Valeria  Seciu e o verificată actriță  de susținere, Simonei Popescu și lui Rolando Matsangos le revenea misiunea de a-și proba capacitățile de a ține  piept violentului torent de vorbe ce vin dinspre deținătoarea rolului principal. Între ei sunt scene de ping-pong teatral, scene dificile ce se pot prăbuși oricând, pot deveni flasce, în absența jocului de la egal la egal. Simona Popescu și Rolando Matsangos izbutesc această performanță. Ei au învățat de la Cătălina Buzoianu c㠄fiara a intrat în arenă, felină încordată, sigură pe capacitatea formidabilă a instinctului manevrat, cu inteligență, să acționeze acolo unde trebuie” și se cuvine să fie pregătiți spre a nu fi sfâșiați. Important e că acționeaz㠄acolo unde trebuie” un trio. O biruință semnează de asemenea Tatiana Iekel în rolul bătrânei, sâcâietoarei, decrepitei Evelyn Thomas. În a doua parte a spectacolului, Tatiana Iekel e absolut copleșitoare.

Scena finală, de teatru în teatru, scenă a înfrângerii și a reluării de la capăt a jocului, formidabil concepută de regizoare împreună cu actorii Valeria Seciu și Alin Mihalache și coregraful Florin Fieroiu, e un spectacol în sine. O secvență ce o confirmă pe Cătălina Buzoianu care în Odă actorului din aceleași Novele teatrale scria- „Actorul. Clovn trist, el râde spre cerul mincinos, orbitor, al reflectoarelor, râde privind în apele oglinzii biata lume de mucava și clei mirositor, singura mirifică, reală”.

Scriu despre Cum gândește Amy, spectacol în care se înfăptuiește dorita „comunicare deplină dintre Actor și Regizor” la nouă luni după ce l-am văzut. În economia acestei rubrici, cronica la montarea de la Teatrul Mic încheie un an teatral. O încheiere și o cronică ce înseamnă nu doar decontul unei datorii vechi, ci și speranța unor deschideri viitoare ce își doresc să consemneze reușite.