Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

EDITORIAL

de

Traian ȘTEF

Deconspirarea prin vot secret

S-a mai deschis puțin capacul cazanului cu dosarele de Securitate. Nu că ar fi dat prea tare în fierbere și în foc, nici pentru că l-ar fi întors cineva cu fundul în sus, ci dintr-o clătinare mai accentuată. De aceste dosare se ocupă o instituție, Consiliul Na­țional pentru Studierea Arhivelor Securității, unde lucrează oameni tineri, curioși, ga­ta să arate că nu stau acolo degeaba. Peste aceștia, însă, e o lege care-i obligă să tacă și un consiliu superior, un colegiu desemnat politic, care primește dosarele, face anali­za lor și hotărăște prin vot secret dacă persoana a colaborat sau nu cu Securitatea, dacă a făcut, cum se zice,  „poliție politic㔠la miliția politică.

De la început a fost mare vînzoleala în jurul acestei legi a „deconspirării”. S-a năs­cut greu, s-a tras de ea în toate părțile pînă la schilodire, s-a mai întremat, dar este su­pusă în continuare unor lovituri și diversiuni. Asta pentru că menirea ei este de a scoate la iveală o întreagă lume de deasupra noastră, nu subversivă, de unde eram su­pravegheați și unde ni se hotărau destinele. Oameni care nu purtau uniforme, oa­meni ca noi, dintre noi, pentru noi, printre noi, plătiți pentru asta sau protejați, aveau o misie în plus și un cal  putere în plus. O misie patriotică și un loc mai în față la coada unde „se dădea”.

Se discută și acum, după ce alții au depășit situația acum 15 ani, dacă e mo­mentul, dacă e bine, cum să procedăm, cu cine să începem, care sînt gradele de vino­vă­ție. Se fac liste, cereri, se caută, se umblă, se aruncă ceață, se fac conferințe de presă la măsuța de pe trotuar. Li se cere celor care și-au văzut dosarul să anunțe la ziar nu­me­le ofițerilor de Securitate, de parcă instituția n-a avut state de personal. Mereu se a­mînă pînă la demonetizare. Mereu se spune că așa nu e bine, că  Securitatea ca funcție trebuie deconspirată, nu omul necăjit care a colaborat. Parcă am mai văzut sce­na­riul acesta. Cu Revoluția. Cei care au fost acolo, în frunte domnii Iliescu, Roman, Mă­gureanu, nu știu nimic, ei au stat în duba revoluționară cu geamurile negre care i-a transportat direct în fruntea statului, în timp ce adversarul era dus cu tancheta . Mai bi­ne comisii de partid care să studieze, să dea verdicte votate, inatacabile.

Eu unul nu am avut nici o legătură cu instituția sau cu oamenii ei. Ceea ce nu însemnă că nici ei nu au avut cu mine. Singurele cuvinte pe care mi le-a adresat un o­fițer de Securitate, în trecere, printre dinți, fără să se oprească, au fost pe coridorul li­ce­ului minier unde fusesem repartizat. Mi-a spus: „Nu mai faceți întîlniri acasă, to­va­rășe profesor”. Pe atunci veneau la mine periodic mai mulți prieteni care erau profesori prin zonă. După 1990, un amic mi-a prezentat un fost ofițer cu care am discutat mai mult. Mă cunoștea.  De la el am aflat cum funcționa instituția. Lucruri, de altfel, știute. Securitatea și Miliția aveau același șef, dar însărcinări diferite, în principiu. Evident, Securitatea reprezenta miliția politică. Toată populația era supravegheată. Inclusiv securiștii aveau sectoare care se suprapuneau cu ale milițienilor. Trebuiau să știe și să raporteze tot ce mișcă. Dacă o persoană din sector fugea din țară, securistul secto­rist era pedepsit. Toți aveau informatori. Un al doilea cerc era distribuit pe profesii. Fie­care profesie își avea ofițerii acoperiți și ofițerii responsabili ai domeniului. Erau o­fițeri acoperiți în școli, dar și ofițeri care se ocupau de învățămînt, care nu se ascundeau, mergeau pușcă la director și se închideau în birou pentru un timp. La fel erau pentru cultură, culte, sănătate, minerit etc.. Și ei aveau informatorii lor. Unii plătiți, alții șantajați  (o detașare, o suplinire în învățămînt). Urmau cercurile tot mai res­trîn­se ale șefilor. Șeful raporta la Partid. Prim-secretarul de județ era șeful tuturor (la cu­rent era și șeful de cadre – de fapt, cel mai tare în Partid). Verdictul se da acolo. Dacă, de exemplu, Securitatea informa la Partid că inspectorul șef de la Învățămînt ia șpagă, Par­tidul  îi spunea „dați dosarul, rezolvăm noi” sau „continuați”. Dacă într-o anumită funcție se prefigura o angajare, Partidul chema Securitatea și îi spunea „cercetați-l pe cu­tare”. Dar și Partidul făcea propria cercetare. Și Partidul avea informatori. Fiecare di­rector de instituție sau fabrică avea informatori, pînă la brigadier, președinte de CAP, pădurar, șef de asociație a pescarilor, șef de sală etc.. „Dar mie de ce nu mi s-a pro­pus niciodată?” l-am întrebat pe amic. „Nu te potriveai”, a fost răspunsul. Cei mai ex­puși erau premianții, ambițioșii, șantajabilii, complexații. „Și oricum erau destui în ju­rul tău”, a mai adăugat.

În fond, ce era Securitatea? Conducătorul absolut era partidul comunist. Se­cu­ri­­tatea era una dintre instituțiile exportate/importate care a impus și asistat, prin toate mijloacele,  comunismul la noi, contribuind în mare măsură la instaurarea ti­ra­niei și a cultului personalității. Partidul e primul responsabil pentru ceea ce s-a făcut în România după război. Securitatea era una dintre unelte și aceea cu cele mai multe funcții și puteri. Ea veghea ca totul să se facă neabătut, întocmai și la timp, fără de­vieri, trădări, după voia Partidului și a Conducătorului. Și românii noștri s-au grăbit să ajungă milițieni, securiști, activiști, membri ai partidului muncitoresc,  apoi socia­lis­t și comunist, secretari de partid,  de UTC, de ASC. Adică unelte. E adevărat, unii ro­mâni au murit sau au stat pînă în 1964 în închisori, alții au luptat în munți – mulți au fost prinși și executați, unii nu și-au trădat credința și au murit întemnițați, alții le-au luat bucuroși avutul, dar nu și crucea, și totuși cît la sută din populația activă a Ro­mâniei se complăcea în anii ’80 în a fi unealtă? Eu cred că peste 50%. Sînt de iertat doar aceia care au murit punîndu-se împotrivă, apoi aceia care au ales dizidența, îm­po­trivirea deschisă și exilul. Aceștia din urmă sînt singurii care mai pot face judecăți mo­rale în chestiune. Și sînt atît de puțini. Și reduși la tăcere cînd reproșează, cum e ca­zul lui Paul Goma.

De ce se consideră că trebuie deconspirată Securitatea? Nu atît pentru ce a re­pre­zentat ea înainte de 1989, se zice, cît pentru ce reprezintă astăzi. Securitatea avea o foarte mare putere, prin poziție, informațiile deținute și afacerile derulate, mai avea  un personal bine instruit și plătit care s-a coalizat - și din disperare - în timpul și după e­venimentelor din decembrie 1989 pentru a supraviețui. Informatorii au rămas o ma­să de manevră ușor șantajabilă și astfel impresia multora este că puterea s-a negociat me­reu cu Securitatea. De altfel, mereu am avut impresia că orice listă și orice funcție au fost, imediat după 1989, dar sînt și astăzi, stabilite de niște forțe oculte. A de­conspi­ra Securitatea înseamnă, în opinia mea, a ridica dintr-odată tot camuflajul. A tot chema persoane la CNSAS, a vota dacă au colaborat sau nu e un fel de mers cu be­țele-n roate. Mult mai simplu e să se facă publice numele foștilor angajați, apoi ale co­laboratorilor de toate felurile, iar cînd e vorba despre persoane publice, și dosarele.

Problema este, însă, de ce noi, românii, am acceptat așa de ușor să fim unelte iar acum ne prefacem că am uitat. Răspunsul la prima parte a întrebării ar fi că sîntem un aluat moale, iar la a doua parte, că am rămas pînă astăzi beneficiarii acelor avan­taje. Mona Muscă a semnat atunci pentru că avea o psihologie de premiant, pentru că avea ambiția de a lucra în Universitate și acela era primul pas (a preda la studenții străini). N-a mărturisit nici cînd a semnat adeziunea la Alianța Civică, nici la Par­tidul Alianței Civice, deși formularul avea rubrica respectivă, din aceeași dorință de afirmare. Apoi timpul a tot trecut și rușinea ar fi fost tot mai mare, s-a mai amăgit cu gîndul că n-a făcut un lucru așa de urît, a fost vorba doar de un an, se poate ierta. La gestul semnării pentru colaborare s-a adăugat ascunderea adevărului. Primul se poa­te ierta, al doilea, nu. Semnarea adeziunii față de partidul comunist reprezintă tot un colaboraționism, dar nu unul subversiv, în regim de unealtă ascunsă sub manta. Semnarea angajamentului cu Securitatea înseamnă duplicitate dusă pînă la deperso­na­lizare, la pierderea identității. Cine nu e în stare să mărturisească, nu se poate lepă­da de acel act, indiferent că-l consideră sau nu o vină, nu se poate schimba pentru a de­veni credibil, adevărat. Nu pun problema gradării răului sau a vinei  în funcție de ce ai făcut, cît timp nici nu consider o vină colaborarea cu Securitatea. Mai degrabă un rău dat moral, o prea mare adaptabilitate la sistemul social și un cinism al interesu­lui propriu tradus în lipsa de respect pentru celălalt. Dar dacă și celălalt este ca tine, ca mine, am putea spune că există o culpabilitate generală. În regimul comunisto-se­curist, însă, celălalt nu exista. Exista doar eu, cu tot colectivismul politic și cu toată ma­sificarea.

 Dar de ce o considerăm pe Mona Muscă mai vinovată decît cutare general de Se­curitate astăzi în Parlament. Poate că generalul a anchetat, a închis,  a omorît oa­meni. El este vinovat, dar Gabriel Liiceanu îl ignoră. Ea nu este la fel de vinovată, dar Ga­briel Liiceanu o condamnă moral. Această reacție se datorează căderii unei așteptări. Se prăbușește ceva în noi. Ne întrebăm ce ne mai rămîne.

Evident, politicienii trebuie să dea seamă primii. Pe noi, însă, ne interesează scri­itorii. De ce i-am culpabiliza mai mult pe scriitori și pe preoți? Scriitorului nu-i pu­tea lua nimeni creionul din mînă, nici preotului crucea. Nici harul. Culpabilizarea lor este, însă, mai îndreptățită decît a muncitorului. Și a oricui a lucrat în sfera conștiinței, a spiritualității. Colaboraționismul din anii 50 al scriitorilor români care au traversat războiul cu opera încheiată și de prim-plan este de neînțeles pentru mine. Co­laboraționismul scriitorilor care se formau în aceeași perioadă în a impune prolet­cultismul este, la fel, de neînțeles, în ordine morală. Aceștia din urmă au făcut-o pentru a trăi bine, pentru case, premii, onorarii, funcții. Dar ceilalți? Au venit apoi oma­gii­le, literatura patriotică, teatrul pentru amatori, protocronismul și colaborările subterane, compromisurile și concesiile. N-am avut mari contestatari între marii scriitori, n-am avut o literatură în exil, în samizdat, nici de sertar. Scriitorul român a lucrat me­reu cu gîndul de a-și vedea repede numele pe o carte, sub semnul imediatului, al pre­zen­tului care trebuia cucerit cu orice preț și cu orice mijloace. Excepțiile sînt ocolite astăzi pentru că mulți au făcut compromisuri și concesii.

Sînt de arătat cu degetul preoții, scriitorii, artiștii, intelectualii români care au co­laborat cu Partidul și cu Securitatea pentru că ei au alterat în noi ceva ce nu se mai poate împrospăta. La fel de rău este că astăzi intelighenția noastră asistă cu zîmbetul su­perior pe buze la becalizarea României. Se simte bine intelectualul român vorbind de la tribună (sau de pe sticlă), cînd Becali bagă mîna în buzunar, scoate purcoiul și în­tinde fără să numere un teanc de dolari. Nici pe domnul Liiceanu, care a devenit un pedagog al neamului cu microfon în ureche, nu l-am auzit sau văzut să protesteze cînd îi este folosit numele șmecherește de către Gigi Becali. Iar Cărtărescu vrea să ple­ce pentru că România nu mai este așa cum și-o dorește el astăzi.