Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

XIII. Antisemitism în România socialistă

 Norman Manea: S-a tot încercat, în polemicile literare ale ultimilor ani, să-i fie opus lui E.Lovinescu („xenofilul” cum îl socotesc național-socialiștii noștri de conjunctură), G.Călinescu, „divinul” care, cum știm, a plătit greu tribut demagogiei și oportunismului.

Nu e nevoie să-ți vorbesc despre marile calități literare ale lui Călinescu sau despre paginile fascinante și surprinzătoare ale incomparabilei sale Istorii... Mulți scriitori sînt însă nedreptățiți în mod scandalos (sau, poate, doar neînțeleși), evrei și neevrei. Oricum, autorul n-avea nici o slăbiciune pentru evrei; structura sa spirituală era mai curînd opacă intensității și neliniștii, menținîndu-se în idealul clasic. (Comentariile sale despre literatura modernă, în general, sau despre literatura de mari probleme morale, cum este cea rusă, sînt cu totul mediocre...) În plus, Istoria sa a apărut în plină guvernare legionară și n-avea cum face exces de simpatii proiudaice.

Și totuși... Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a fost primită cu atacuri isterice din partea intelectualității patriotarde și naționaliste.

Pentru că întrebările acestea îmi vin de la un istoric literar și îmi vin de la Iași, aș aminti, dintre multele manifeste anticălinesciene ale anilor '40, o broșură apărută la Iași, la tipografia Albina Românească: M.Gr.Constantinescu, Cazul Călinescu. Prefață la Istoria literaturii române, adevărat document al epocii, dar și al unei întregi tradiții  antisemite  obsesive. Iată titlurile cîtorva capitole: Incursiuni în opera de defăimare și les-națiune a d-lui G.Călinescu; Solomon Katz comparat cu Maiorescu, Jidovii preaslăviți etc. În Cuvîntul înainte,  furiosul autor citează pe larg din Brătescu-Voinești (Curentul, 26 noiembrie 1941). Merită să cităm și noi, măcar cîteva fraze: „Personalitatea și valoarea operei tuturor celor care au îndrăznit să se atingă de sfîntul neam al lui Israel sunt sistematic și stăruitor minimalizate. Bineînțeles, foarte inteligent fiind, Dl Călinescu se silește să-și ascundă jocul. S-a ferit să aducă laude prea mari sciitorilor evrei, ba chiar a redus la proporțiile meritate pe unii dintre ei. Astfel, cetitorii naivi îl vor socoti drept un critic obiectiv și nepărtinitor... Dar toată fina dumisale diplomație nu poate înșela pe un cetitor avizat, mai ales cînd constată că același critic, care consacră 128 de rînduri domnilor Aderca, Baltazar, Peltz (Simion Mehedinți), iar pentru A.C. Cuza abia șapte”..

Citarea acestor nume în opoziție pare ridicolă astăzi; dar ridicolul încă n-a omorît pe nimeni, în România, cum bine știm. Venerabilul academician Brătescu-Voinești, autor de povestioare repede clasicizate, își încheie protestul, cu „groază”, cum scrie, deloc academic, „înaintea constatării gradului de autotputernice la care ajunseseră evreii în șara noastră”. Într-adevăr, mai ales în 1941... în timpul guvernării legionare, apoi sub Antonescu, aliatul lui Hitler, evreii ajunseseră la o periculoas㠄atotputernice”.

Îmi amintesc eu însumi, de cît㠄putere” dispuneam, deși n-aveam atunci decît cinci ani, în lagărul în care deja ne instaurasem dominația. Autorul broșurii cere scoaterea lui Călinescu din învățămînt (pentru c㠄dărîma gloria trecutului”și făurește „temple” pentru talentele  de duzină ale prezentului, pentru că desconsideră naționalismul, pentru că este lipsit de „onoare patriotică și românească”, pentru că, „spirit critic negativist și periculosx”, este un „admirator al concepției cosmopolito-iudaice”), dar și izgonorea sa din „Iașul lui Ștefan cel Mare și al lui Eminescu”...

Să spicuim, ici-colo, din această penibilă broșură, care nu și-a pierdut totuși, din păcate, semnificația și chiar actualitatea.

„Un tip de rabin nebun, cu barba aruncată peste umăr. Așa îl vede dl. Călinescu pe Hașdeu, la sfîrșitul vieții... Nimic mai degradant decît să-l compari pe acela care a fost toată viața un vajnic antisemit, cu un rabin”; „Literatura română are după spusele d-lui Călinescu trei epoci, din care două sînt discutate și numai una acceptată de critic. Epoca veche căreia nu-i acordă nici un merit, epoca lui Eminescu pe care numai Eminescu o domină și epoca actuală în care nota dominantă o poartă evreii”; „Solomon Katz studiat machiavelic este insinuat în protipendala gînditorilor și a oamenilor de cultură și ridicat, prin comparație, mai presus valorii lui Titu Maiorescu...” „Dacă în locul lui Iorga ar fi fost vreun Sanielevici sau Brauștein care să fie dotat cu atîtea daruri, desigur că dl. Călinescu ar fi găsit cîteva zeci de pagini de elogii în care să fi arătat cîte limbi știa, cîte opere a scris, ce multilaterală activitate a desfășurat etc.”; Dl. Călinescu are deosebită predilecție pentru neamul lui Israel; dar dacă acest cusur al d-sale ar fi numai de oridin particular, dacă d-sa s-ar simți bine în sinagogă fără să caute a ne dovedi că sinagoga reprezintă superioritate bisericii creștine, atunci puțin ne-ar păsa”; „Judecata logică ne îndeamnă să respingem din rîndurile scriitorilor români pe orice străin neamul românesc, chiar de-ar fi genial și chiar de-ar scrie numai în limba noastră și numai pentru noi”; „Evreul, domnule Călinescu, este o ființă care numai prin asemănare de chip este la fel cu omul, dar încolo n-are nimic omenesc. Studiat de-a lungul vieții sale istorice și după documentele care dau temei acestei istorii, făcînd hronicul lor, el, adică neamul evreesc, este creat prin incest”; Dl.Călinescu este un anormal. Anormal ca român și anormal ca om. De aceea dl.Călinescu se muncește să descopere calități literare tuturor negustorilor de mărunțișuri...”

Citatele se pot înmulți oricît. Pînă la ultimul rînd al ultimei pagini în care, bineînțeles, opinia publică (și autoritățile, firește!) sînt somate să închid㠄porțile templului culturii acestui neam” și să elimine „din altar” pe nerușinatul „preot falsificator”.

Au vreo legătură aceste inepții cu actualitatea? Azi, în 1983, în România s-a instaurat, cum se susține, definitiva „egalitate, ba chiar se luptă contra naționalismului, șovinismului, antisemitismului. Desigur, multe din frazele citate n-ar mai putea să apară; dar prea multe dintre ideile de atunci reapar, și încă insistent, chiar dacă în formulări mai abile, cu o cosmetică de limbaj așa-zis marxist. Să rîdem, ar trebui... atîta tot. Asemenea repetate caricaturi de serie ale istoriei doar rîsul îl merită. Insul care, în atmosfera de captivitate asumată, are curajul la care aspiră și virtualii săi tovarăși de idei, devine repede „sîcîitor”. Tot ce tulbură aparentul armistițiu între supraveghetori și supravegheați înseamnă pentru admirație o excrescență ce trebuie reprimată. Pentru masa tăcută, bîrfitoare, elementul perturbator ala apatiei devine, de asemeni, sîcîitor. Evreul tulbură, vrînd nevrînd, ordinea, prin însăși condiția sa. În ochiul bolnav și sticlos al admirației el a fost dintotdeauna un spin sucit, care trebuie eliminat. Iar pentru cei ce aspiră la schimbare, a însemnat un aliat jenant, și, dacă se poate, de evitat.

Să luăm, de pildă, chiar interviul acela al meu, la care te-ai refeit. El a trezit ecou nu doar printre supraveghetori, ci și printre supravegheați. Uneori, chiar printre cei care nu se știe limpede ce sînt, dacă nu sînt cumva și una și alta (supraveghetorii sînt, la rîndul lor, supravegheați... ca să nu mai vorbim că există, totuși, în ciuda unei ierarhii ferme, și o mișcare, dinspre unii spre ceilalți, supravegheați care devin supraveghetori și invers.)

Interviul a avut ecou, firește, printre evrei (nu la comunitatea instituționalizată a evreilor mă refer). A apărut, de altfel, curînd după aceea, o excelentă poezie, în revista Tribuna, semnată de un important poet, Florin Mugur, remarcabilă pentru curajul dar și calitatea textului, dedicată în vitriol, lui C.V.T.”, cunoscutul simbol al actualei junimi naționalist-socialiste din România.

Au existat ecouri, desigur, și printre colegii de scris. Mai ales că ceea ce afirmam nu se referea decît cu totul marginal la chestiunea naționalismului, ci, în principal, la chestiuni literare. Una dintre primele aprecieri le-am primit din partea unui cunoscut eseist, conducător al unui important cotidian, personalitate culturală de prestigiu. „Admirabil! Atitudine exemplară!”, mi-a spus mai vîrstnicul coleg, un autor stimabil și un om care, mai ales în ultima vreme, își asumase în public intervenții de certă demnitate. Pentru că fusese și mai era un activist cultural de rang înalt, cu îndelungată experiență, l-am întrebat ce consecințe „administrative” ar putea declanșa textul. „Este un text inatacabil” m-a liniștit, cordial și nu știu cît de convins, interlocutorul.

Nu tot ce este „inatacabil” rămîne, însă, neatacat. Cînd s-a dezlănțuit un adevărat „linșaj” împotriva impertinentului autor al interviului, redactorul șef al cotidianului de largă răspîndire a publicat un elegios articol al unui critic literar despre cartea mea ultimă... dar am pierdut, firește, pendulanta rubrică pe care începusem s-o am la acel ziar. După mai multe luni, presa oficială de gang l-a atacat pe însuși înaltul demnitar cultural.

Atacarea unui personaj din „nomenclator” (chiar dacă aflat în dizgrație) nu mai este o operație oarecare, are nevoie de aprobare de la etajul superior al deciziilor de pedepsire. Iritat peste măsură, autorul atacat a răspuns vehement printr-un text aspru și demn, în care invoca, printre altele, vechimea de 400 de ani a originii sale românești. Mai puțin de un sfert, totuși, din vechimea de 2050 de ani revendicată oficial pentru poporul român! În acest context, nu avea desigur rost vreo aluzie la „admirabilul” și „inatacabilul” interviu, care precedase și, poate, chiar provocase furibunda convocare a corului de injurii. Nici n-ar fi apărut, firește.

Un alt caz este al unui prozator ardelean citat de obicei printre romancierii de  „obsesie etică și de înaltă conștiință”. În interviul său în România literară din 14 oct.1982 o frază suna astfel: „ai curajul sau onestitatea să-ți mărturisești public o idee sau să-ți afirmi o convingere și, nu o dată, ai „bucuria” să descoperi că nu ești născut direct din Traian și Decebal” (pasaj înlocuit de cenzură cu: „nu ești bun patriot”...) Poate și asta fi considerată cauza, o „aluzie” la represaliile contra mea?

Mă refer anume la lucruri aparent mici, care, într-o viață normală, sînt neglijabile, dar care, la noi, spun mai mult decît declarațiile de principiu.

După ultima conferință a scriitorilor, în conducere au fost aleși, în general, oameni cu afișate opțiuni democratice și cu atitudine civilizată. Ca o consecință, mi s-au cerut și mie, acum vreun an de zile, cîteva pagini, pentru Almanahul Asociației Scriitorilor din București. Nu prea sînt eu un scriitor de almanah popular, așa că am ezitat pînă m-am decis, în cele din urmă, la niște însemnări despre o convorbire avută acum mai mulți ani cu o celebră violoncelistă sovietică care ne vizitase țara. Destul timp după ce am predat manuscrisul am observat oarecare stînjenire la cei ce se ocupau cu sumarul. L-am întrebat, în cele din urmă pe responsabilul volumului, un cunoscut poet proletcultist al anilor '50 și un redutabil orator democrat al anilor din urmă, ce anume s-a întîmplat. Mi-a sugerat să nu dau numele întreg al marii soliste, ci s-o menționez doar prin inițiale.

Violoncelista, o mare violoncelistă, se numea Natalia Gutman. Textul meu nu a apărut.

Redactînd răspunsul la această întrebare am ajuns, iată, în ultima săptămînă din aprilie. Dacă ar fi să citez exemple culese din chiar ultimele zile, încă ar spune destul despre ce se întîmplă.

O serie de patru articole despre „Arena intelectuală”, semnate recent în România liberă de Eugen Florescu, arată că cele ce se întîmplă la Săptămîna sau Luceafărul sau Suplimentul Scînteii tineretului reprezintă, de fapt, ideologia forurilor conducătoare. Nefiind potrivit a se exprima adevărul chiar în Scînteia, misiunea este dirijată spre alte publicații, cu largă răspîndire. De data asta, chiar unui cotidian de mare tiraj ca România liberă.

Autorul analizează situația culturii franceze actuale cu aerul că am avea de învățat măcar din competența „elitei” franceze de astăzi. Este vorba de editori, ziariști, literați ai Franței actuale! De parcă nu tocmai semnatarul articolului ar fi capul regimentului de cenzori și comisari politici ai culturii noastre atît de ocrotită împotriva „pericolului cosmopolit”

Ciocoismul penibil, de proaspăt parvenit și fanfaron, se vede și în dezinvoltura cu care activistul CCPCR dă citatele în franțuzește, într-un cotidian socialist destinat...maselor. Un caz, probabil, unic în presa postbelică a Estului. Autorul scrutează nucleul „iudaic” al monopolului cultural occidental și se referă la dreapta politică franceză prin nume cu precădere evreiești. Cînd citează cazurile de comuniști trădători, el vorbește de „evreul vîndut” (în franțuzește, bineînțeles!). Textul oferă o mostră revelatoare a țopeniei fudule și perverse întruchipată de un activist superior de partid, în România de azi, același comisar cultural care redactează, în paralel, textele comunicatelor oficiale PCR, în limba de lemn cînd înfierează, bineînțeles, naționalismul, șovinismul, rasismul, antisemitismul.

Nimeni nu m-ar putea convinge că o pagină întreagă de ziar, ca aceea apărută chiar de curînd, în 23 aprilie, sub titlul unei dezbateri mai largi (Repere pentru o gîndire dialectică, antidogmatică a literaturii și artei) semnată Mihai Pelin (și anume în Suplimentul Scînteii tineretului — publicație mai curînd ideologică decît culturală și cu autorizată misiune politică) ar fi apărut din greșeală. Complotul „antinațional” (adică, prosovietic) din epoca primului „obsedant” deceniu postbelic este pus de data asta în legătură cu anterioarele încercări „cosmopolite”, dinainte de război, de a impune un „model străin”, antinațional. Firește, complotiștii sînt aceiași, în toate perioadele: evreii avangardiști, moderniști, abstracționiști, care sînt apoi, evreii proletcultiști, staliniști.

Această pagină nu a trezit nici o altă reacție publică, în afară de o semnalare, firește elogioasă, în Săptămîna. Înfierea dogmatismului proletcultist din primii ani ai noului regim prosovietic manipulează, bineînțeles, în „Suplimentul Scînteii Tineretului”, adevăruri parțiale, ignorînd deliberat politica de atunci a Partidului, poziția de atunci a actualilor conducători, inclusiv a actualului Președinte al țării, manifestările de atunci ale fruntașilor culturali ai dictaturii proletariatului.

În Săptămîna de acum două săptămîni, recenzînd un volum oarecare, despre Istoria parlamentarismului și a vieții parlamentare din România pînă la 1918, cunoscutul C.V.T. nu scapă prilejul ca, vorbind despre situația grea a țărănimii, să se refere la „alcolismul întreținut cu o sagacitate bestială de către unii mercenari, flagelul cametei practicate de aceiași intruși (s.n.) venali”. N-ar trebui să mire pe nimeni modul în care „comunic㔠temele, obsesiile și chiar frazele, din această și alte reviste cu cele ale unor vechi ziare legionare, dar și ale unora noi, din exilul românesc care apar în R.F.G., în America și Canada.

Răspunzînd vînduților de la „Europa liberă”, acad. Eugen Barbu s-a gîndit că n-ar fi rău s㠄demaște” structura jidovită a poporului factor imperialist de poluare a conștiinței ascultătorilor din Est. Într-o emisiune radiofonică, E.B. a dezvăluit, în consecință, adevăratele nume ale redactorilor, cum figurează ele în dosarele organelor de „specialitate”, Numele „jidovești”, adică, ale celor ce se ascund sub pseudonime echivoce. Deși textul publicat ulterior (în Săptămîna din 15 aprilie 1983) a fost completat de „forurile” de cenzură și cu pseudonimele grecilor, armenilor, și chiar ale românilor ce lucrează la dușmănosul microfon yankeu, cumpăna se apleacă, firește, în direcția previzibilă.

Iată și o altă întîmplare recentă, extrasă din banalul existenței cotidiene.

Poetul F.M. primește acum cîteva zile un telefon de la revista Flacăra unde deține o rubrică săptămînală. „Trebuie să scoți cinci rînduri. Cum știi că eu nu vă pot suferi pe voi jidanii, nu vreau să modific eu textul. Așa că operează tu”. Poetul trîntește telefonul. Se sună din nou. Aceeași voce, același redactor.? Poetul trîntește din nou telefonul. Se sună iar. Altă voce, secretarul de redacție: „Trebuie să tăiați cîteva rînduri”. Poetul relatează ce i s-a întîmplat și comunică redacției că, dat fiind că a fost insultat de la un telefon oficial al unei redacții, de o persoană care i se adresa cu funcția sa oficială, își încetează colaborarea. Redactorul ia notă, calm, și închide. Peste cîteva zile, informîndu-l pe redactorul-șef despre pățanie, poetul primește asigurările indignate ale lui Adrian Păunescu în legătură cu concedierea iminentă a antisemitului, care nu era de altfel, la prima sa izbucnire „necontrolată”. Poetul M. acceptă însă, ulterior, rugămintea antisemismului I.P. de a interveni, el însuși, pe lîngă redactorul-șef ca huliganul să nu fie, totuși, dat afară. Blîndul evreu își oferă, creștinește, și celălalt obraz: se duce la poetul Păunescu, intervine pentru iertarea păcătosului. Adrian Păunescu dă această memorabilă replică: „Dacă te-ai fi sinucis în clipa aceea, n-ai mai fi putut veni să intervii pentru el. Așa că eu tot îl dau afară”. Dreptele cuvinte merită reținute chiar dacă, desigur, păcătosul n-a fost concediat.

Asemenea întîmplări nu mai sînt de mult întîmplătoare. Le întîlnim la tot pasul, în ziare, în relațiile sociale directe, ca și în adversitatea, neexprimată direct.

Există și altfel de întîmplări. În holul de așteptare de la Uniune m-a întîlnit, în iulie 1982, în plină campanie de presă împotriva mea, fascinantul poet al „necuvintelor”... Ne știam de mult fără a fi prieteni, din vremea cînd flacăra risipitoare a harului său se rotea între noi toți ca o superbă incitare la Poezie. Se produseseră în ultimii ani penibile lunecări ale bardului, contemplasem derutante grimase ale Poetului în Cetate și între confrați. Tocmai în vremea cînd se făcea reclamă națională candidaturii sale la Premiul Nobel, chipul său părea desfigurat de prea multe abdicări, de parcă tocmai așa ținea să se înfîțișeze lumii primul scriitor român încununat de înalta distincție. Explicațiile pe care adesea mi le dădeau foștii săi prieteni  deloc nu puteau liniști dezolarea cu care urmăream convertirile sale. Oricît m-a răvășit noua sa mască surpată, nu uitasem, totuși, tot ce mă legase cîndva de poezia sa juvenil magică, înaltele curcubee ale limbajului său inconfundabil.

M-a văzut, așadar...în holul Uniunii. A dispărut a reapărut cu o floare înclinîndu-se, glumind, mi-a oferit floarea, m-a tras într-un colț ferit, m-a îmbrățișat, m-a sărutat, mi-a pus mîinile sale mari pe umeri, m-a așezat pe canapea. „Vreau să te rog un singur lucru” mi-a șoptit. „Vreau să te rog să nu mori. Trebuie cîțiva bărbați țepeni care să reziste, să salveze țara asta. Ești mai puternic ca mine, ai vocația prozei. Poezia e barbară... Da, da, ești mai puternic, poezia e barbară. Să reziști. Te rog să nu mori, asta te rog... Am citit lăturile alea ce se aruncă peste tine. Să nu-ți pese, să reziști. Eu nu mai pot...Nu mai pot! Uite, ticăloșii au răspîndit zvonul că soția mea... știi, ființa aceea minunată... că Dora mi-a fost trimisă de sinagogă. O jidoavcă sub plapumă!... așa spun. Care se duce să povestească tot la sinagogă.”

Am ridicat uluit privirea spre uriașul de lîngă mine. Am apucat să mormăi prostește: „Bine, dar știam că ea nu e... n-are nici o legătură cu... „Mîna mi-a apăsat umărul. „Nu mă interesează taina nașterii ei. Dar nu mai suport! Ieri am țipat prin tot orașul că Ștefan cel Mare este prezervativul istoriei române. Da, asta este, bătrîne!. Prezervativul... am s-o repet în gura mare. Prezervativul istoriei române. Da, asta este bătrîne! Prezervativul...am s-o repet în gura mare. Prezervativul istoriei române!” S-a aplecat mai mult, a coborît din nou glasul.

Uită ce ți-am spus. Nu mai suport... Uită ce ți-am spus. Dar nu uita ce te-am rugat: să nu mori, bătrîne, asta e important, să reziști”. M-a sărutat din nou și s-a furișat de lîngă ciumatul care eram.

Urmele degradate ale harului, ale marii forțe de seducție pe care le întruchipa cîndva poetul frumos ca un tînăr zeu slav. Chipul schimonosit al fricii artistului, vulneravil în fața forței compacte a Puterii. Și în forma ei cabotină, vibrația poetului păstra urme de tulburătoare suferință.

Pornind de aici, adică de la cei a căror înzestrare îndreptățea obligații morale pe măsură, neconfirmate, din păcate, decît rareori, am putea înțelege, poate, ce se întîmplă în celelate straturi ale intelectualității, ale tinerei muncitorimi confuze, atomizate, ale vechii clase țărănești ruinate.

 

Sînt și alte întîmplări. La declanșarea campaniei împotriva mea, un reputat critic literar i-a adresat lui Adrian Păunescu, așa am auzit, o curajoasă scrisoare de protest prin care se solidariza cu mine. Față de antisemitism, în plenarele Consiliului Uniunii s-au exprimat repetate proteste, unele scrise, întrunind o majoritate impresionantă. În ședința secției de proză a Asociației Scriitorilor din București în care s-a discutat cartea mea, denunțată violent de revista Săptămîna, s-au solidarizat cu autorul mulți colegi prozatori ca și critici literari: Mircea Iorgulescu, Al.Paleologu, Nicolae Manolescu. Am fost cu deosebire mișcat de cuvintele lui Al. Paleologu care, vorbind despre o carte „absolut remarcabilă, tulburătoare”, a subliniat c㠄tema morții” este proiectată inedit, ca o întrerupere a firescului, ca primejdie repetată și imediată de anulare a ființei; morți succesive, cotidiene, nu obsesia maniacală a morții! Al.Paleologu a sesizat, de asemeni, în Lipova nu doar contrastul dintre instructorul religios, privit cu umor, și cel „revoluționar”, privit cu spaimă și oroare, dar și elogiul subversiv al repaosului. „Caracterul divin al repaosului”, ca termen al normalității, al frumuseții și cordialității, în opoziție cu presiunea muncii obligatorii! Rafinatul meu lector și admirator a afirmat, în concluzie, c㠄valoarea exemplară a cărții este nu doar literară, ci și libertară și umană”...

În plină furie antisemită astfel de manifestări răstoarnă tonic perspectiva. Într-o carte apărută în 1982, bătrînul academician Iorgu Iordan, în vîrstă de peste 90 de ani, dă o replică juvenil curajoasă actualilor neolegionari, numindu-i chiar, adesea, sau oferind suficiente indicii pentru ca ei să poată fi identificați. Iorgu Iordan face această afirmație deosebit de importantă și pentru înțelegerea realității de azi: „la noi fascismul s-a manifestat de la bun început, încă de pe vremea cînd nu se numea așa, din cauză că nu venise încă Mussolini la conducerea Italiei, prin antisemitism (s.n)”.

 

Dar antisemitismul trebuie neapărat privit și dinspre „cealaltă parte”. Oroarea antisemitismului sovietic am înțeles-o cel mai bine, poate, nu din relatările și tăcerile intelectualilor evrei pe care mi s-a întîmplat să-i întîlnesc sau din sumedenia de fapte mici și mari pe care le-am observat eu însumi cu ușurință, ci printr-o întîmplare oarecum neobișnuită, într-o însorită duminică de decembrie 1982, la Kiev, în redacția unei publicații culturale.

Intrase la un moment dat în încăpere un bărbat scund, viguros, trecut de 50 de ani, cu ochi negri și vii, cu părul stufos, alb și mișcări sprintene. A intrat repede în vorbă cu mine. Am aflat că este poet, prozator, dramturg ucrainean, că știe românește și a tradus cîteva cărți. Glumeț, vioi, neastîmpărat, de o caldă ospitalitate volubilă. Voind să-și facă, parcă, mai pregnantă o glumă a însoțit-o cu cîteva cuvinte în idiș.

Se stabilește, în astfel de clipă, o inevitabilă complicitate... dacă nu și culpabilitate.

Interlocutorul meu nu părea însă nici stînjenit, nici ostentativ. În pofida privirii atente cu care mă urmărea frumoasa securistă translatoare ce îmi însoțise toată călătoria, am renunțat la zîmbet și prudența mea și am spus, în rusește: „și eu știu idiș”. Negriciosul a dat din cap, foarte mulțumit, și a început să vorbească despre frumusețea acestei limbi. A scos din burtoasa sa servietă plină de cărți și hîrțoage o cărticică subțire, învelită într-un caiet, pentru a-mi arăta abecedarul după care s-a apucat, de curînd, să învețe idiș. Am înțeles că nu este evreu. Aflînd că ne va însoți prin oraș, am prins curaj să cer translatoarei să vizităm monumentul de la Babii-Iar.

În clipele cînd am rămas doar noi doi lîngă monument, poetul mi-a confirmat ceea ce știam. Într-adevăr, în masacrul de la Babii-Iar numărul rușilor și ucrainienilor uciși fusese foarte mic (cîteva zeci, în comparație cu peste zecile de mii de evrei). „Este o porcărie faptul că inscripția vorbește de cetățeni sovietici”, a spus, răspicat, ucraineanul. „Lumea știe foarte exact cum a fost.

Tinerii care vin, înainte de cununie, să pună flori și să se fotografieze la monument, deși sînt ucrainieni și creștin, știu foarte bine pe cine cinstește acest monument”. Erau cîteva perechi, într-adevăr, mire și mireasă, cu tot alaiul de gală, cam prăpădit, ce se fotografiau în fața monumentului.

În cele cîteva ore cît am hoinărit prin oraș, apoi, cu proaspătul meu amic, am aflat lucruri încă mai surpinzătoare. Însoțitorul meu se apucase să învețe, ajutat de un scriitor idiș, limba lui Șalom Alehem, nu neapărat din pasiune lingvistică, ci ca reacție împotriva antisemitismului oficial și a confuziei populare care îl acceptă. Un gest de frondă pe care îl reafirma, spre stupefacția generală, oriunde putea. Mi-a povestit despre ferocitatea antisemită de ieri și de azi, dar și despre surda opoziție la mistificare. Fiu de țăran, fost medic de țară, păstrînd în felul de a se purta o puternică amprentă de simplitate și bun simț popular, volubilul Andrei, iubitor de vin, de oameni și cărți, de glume și femei și mîncare gustoasă știa foarte bine pe cine scandalează atitudinea sa.

„Într-o seară, în tramvai — a continuat el să povesteasc㠗 mi-am deschis din nou cărticica mea cu litere ciudate. O bătrînică de lîngă mine s-a aplecat peste carte, a văzut despre ce e vorba, și foarte mirată a șoptit: „ir zent a id”? (Sînteți evreu?) Nu știu încă bine idiș dar atîta înțeleg și eu... I-am răspuns în ucrainiană și cu voce tare, să audă tot tramvaiul: „Nu, nu sînt evreu. Învăț această frumoasă limbă pentru că nu-i pot suferi pe antisemiți!”. Bătrînica, stînjenită, speriată de ceea ce făcusem, s-a retras cîțiva pași, tăcută, strănsă în ea, fără să mai ridice privirea. Dar cînd a coborît din tramvai, s-a apropiat de geamul la care ședeam, mi-a făcut, de partea cealaltă, cu mîna, și-a lipit palma de piept și a spus, clar, să înțeleg: „îți mulțumesc, îți mulțumesc din suflet”. Iar eu mi-am reluat liniștit lecția de idiș. Caut să învăț în fiecare zi măcar douăzeci de cuvinte”.

A adaăugat: „Vreau neapărat să-l traduc pe Șalom Alehem. Cei ce l-au tradus pînă acum știau idiș, dar nu și ucrainiana literară. Îl iubesc pe Șalom Alehem pentru că în tot ce a scris nu este nici o urmă de ură. Doar zîmbet și iubire. Vreau să-i fac o traducere cum merită.” Evreii plecați din România au continuat, se pare, să întreție un sentiment de nostalgie și fidelitate, Nici n-au încercat să emigreze în masă din România decît după 1944 (nici nemții, de altfel) deși au trecut prin destule perioade grele. Ei s-au întors adesea în țară, ca turiști, pentru a-și revedea locurile și amicii. Asta spune, desigur, și altceva despre țară și oameni...

 

Nu orice reacție de respingere este neapărat antisemită. Există o diferență de sensibilitate și de viziune care face, adesea, să nu fim, pur și simplu, pe placul celorlalți. Nu oricine refuză, să zicem, spiritualitatea indiană este, neapărat, un dușman al indienilor. În cazul evreilor, o lungă și tristă istorie de persecuții a ascuțit, însă, teribil, și cu temei, sensibilitatea. Zodia seninătății imperturbabile ne este încă, prea adesea, inaccesibilă. Am rămas supuși unei insidioase presiuni zilnice, la care nu știu cine și-ar păstra cumpătul.

Există în mesajul iudaic, în sensibilitatea artistică evreiască, o vibrație care rămîne, probabil străină spiritelor senine, echilibrate. Opacitatea față de acest univers al intensității nu este, uneori, decît o incompatibilitate firească, pasivă, care n-are nici o legătură cu antisemitismul.

În pofida marii noastre nevoi de simpatie, de afecțiune, în pofida tensionatei „așteptări” de-atîtea ori înșelată, trebuie să credem că nu neapărat „simpatia”, ci obiectivitatea va aduce pe cel drept lîngă cei nedreptățiți.

Îl citez cu vădită aprobare pe Eminescu, deloc un simpatizant al evreilor: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național, ceea ce-i injust  nu devine just prin aceea că-i național, ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea  că-i național, ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i național”.

Asta este valabil și pentru români și pentru maghiari, ruși, polonezi, nemți și pentru evrei. Respectat cu strictețe, un astfel de principiu de bun simț ar fi împiedicat, poate, izbucnirile antisemite ale lui Eminescu, poet al românilor, dar și antisemitismul lui Karl Marx, sanctitatea comunistă.

Nu cred că oamenii se nasc antisemiți, că pruncii, în leagăn, sînt comuniști sau budiști sau antisemiți.

Nu sînt foarte convins că evreii sînt ușor de iubit. Ne-am format și deformat în condiții diferite de ale celorlalți. Nu iubire ar fi să solicităm, ci obiectivitate: egalitate, dreptate, bun simț, inteligență emulație. Ne-am cîștigat, cred, în zbuciumata noastră istorie, și dreptul la defecte. Și la defecte, nu doar la calități.

Poate, nu sîntem ușor de iubit. Am fost asociați în iconografia antisemită cu deținuții de drept comun sau cu cei politici, cu arierații, bolnavii, homosexualii etc. Drumul spre ură și crimă nu noi îl deschidem, nu noi îl provocăm. Merităm, dacă nu iubire, măcar înțelegere, solidaritate.

Dușmanii noștri nu sînt toți tembeli, nici doar limitați sau manipulați. Oricît ar fi patologica lor obsesie subiect de comedie, ce reprezintă și o plicticoasă, dar și primejdioasă presiune a mediocrității care ne mediocrizează, nu o dată, și pe noi.

 

Recent în vizită în România liderul Partidului Muncii din Israel a făcut o declarație, reprodusă de ziarul Cultului Mozaic, care ar  suna astfel: „Ii sîntem adînc recunoscători Președintelui Ceaușescu ca israelieni, ca evrei și ca socialiști” Pînă și „ca socialiști”? Oficialul sionist a ținut să-și motiveze plecăciunea: „ca israelieni pentru că luptă pentru pacea în Orientul Apropiat, ca evrei, pentru tot ce a făcut și face pentru evreii români, ca socialiști, pentru socialismul pe care îl construiește în România”. O formă mai puțin explicită a elogiului ar fi fost probabil, mai adecvată. Dar politica e politică.

Zilele trecute s-a întors de la Varșovia de la comemorarea Răscoalei Ghetorului Eminența Sa șef Rabinul României (bănuiam eu că va fi prezent acolo!...) După întîlnirea avută cu generalul Jaruzelski, a spus că acesta i s-a părut un „extraordinar umanist”. Să ne amintim ce fac și ce spun Arhiepiscopul României, Monseniorul Catolic? Să admitem că este vorba de „politicieni ca atîția alții”?

Șef Rabinul actual al României, în această calitate, de politician reușit utile tranzacții, Autoritarismul, pragmatismul obedient nu anulează compromisurile profitabile. Politica nu este morală, trebuie judecată, se pare, după alte criteii. Numai că eu sînt scriitor, nu politician (nici comentator politic).

Un caz recent. O doctoriță evreică din orașul meu natal, pe care o cunosc din copilărie. Crescut㠄aristocratic”, a primit o educație care i-a conservat inocența, lipsa de simț practic. Este la a doua căsnicie ratată. De data asta, soțul pare un personaj dickensian, aproape neverosimil: zgîrcit, rău, timid, violent, prost. O terorizează. Buget, bătăi, amenințări. Ciudate defecte, „neevreiești” (rareori un soț evreu își bate nevasta). La procesul de divorț de luna trecută, țeapănul inginer evreu a făcut, în instanță, această declarație: „Acest proces nu este un proces de divorț, ci un proces politic. Soția mea vrea să divorțeze pentru că vrea să plece în Israel. Eu nu părăsesc România! Acesta este adevăratul motiv al divorțului. Voi prezenta instanței scrisori, ziarele pe care ea le-a adus de acolo, din călătorie, cu sublinierile ce le-a făcut, să vă convingeți că este un proces politic”. Se poate spune: „porcul, ipocritul, jidanul”. Se poate spune, mai exact: „un ticălos, cu atîția alții”.

Sîntem condamnați să plătim totul mai scump ca alții? Să cerem mai mult de la noi înșine și de la alții? Să cerem atît de mult de la noi înșine, ca să nu mai așteptăm nimic de la alții? Cine știe, poate nici n-ar fi un dezavantaj, pînă la urmă.

Între preot și poet, între ideologie și creație... o cumpănă solitară. Nu-mi plac încolonările. Aș repeta cu Joyce: „N-am să slujesc ceva în care nu mai cred — fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea — și am să încerc să mă exprim în vreun mod de viață sau de artă pe cît de liber și de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc: tăcerea, exilul și viclenia”. Joyce scrisese, într-o compoziție școlară, la 15 ani: „Human reason should be casta, pacifica et desursum”. Rațiunea umană ar fi să fie curată, pacifică și din înalt luminată...

Lepold Bloom, celebrul personaj din Ulysses, întruchipează criza de final de epocă a culturii europene. În capitolul 12, Ciclopii, Bloom apare între obișnuiții cîrciumei, palavragii vulgari și xenofobi. La sarcastica provocare: „Care-i națiunea dumitale, dacă îmi dai voie să te întreb?”, el răspunde, fără iritare: „Irlanda, eu aici m-am născut. În Irland. Cînd comesenii irlandezi nu-și mai pot zăgăzui exaltarea antibritanică, Bloom intervine însă violent și ferm: „Și eu aparțin unei rase care-i urîtă și persecutată. Chiar în momentul acesta. Chiar în clipa asta”. Autorul adaugă: „ce mai, aproape că-și ardea degetul cu mucul ăla de țigară”. Bloom continua să vocifereze: „Jefuită. Înșelată. Insultată. Persecutată”. Iar cînd repet㠄chiar în clipa asta” își ridică pumnul în sus. Îl și coboară, repede, știind că monologhează zadarnic. „Dar n-are nici un rost, zice. Forță ură, istoria, toate chestiile astea. Asta nu-i viață pentru oameni. Insulta, ura asta. Și toată lumea știe că viața, viața adevărată  e exact contrariu”.

Ce altceva o fi viața, s-ar putea întreba nu doar interlocutorul de atunci al lui Bloom, ci și abrutizatul cetățean turmentat, de azi. „Iubirea, zice Bloom. Vreau să spun, contrariul urii”.

În cele doar cîteva pagini ce succed incidentului, autorul inventariază și sintetizează întregul repertoriu de fixații și invective antisemite, a cărui firească apoteoză este voioasă încercare de lapidare.

Ficțiune, „din înalt luminată”. „Desursum”. Bloom reapare, dintr-o dată, într-un cer inaccesibil, departe de mizera conjunctură terestră. „El, ben Bloom Elijah”, veșnic nemulțumitul de sine, pronind  „în unghi de patruzeci și cinci de grade peste stabilimentul lui Donohoe în strada Little Green, precum piatra dintr-o praștie,” Înălțat în zarea altor tensiuni, ales pentru o altă altitudine a suferinței.

Nu putem ignora, desigur, umilitoarele vecinătăți ostile. Dar îndreptățirea se situează în cerul altei interogații... fundamentală, ca iremediabila noastră neliniște.