Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

POEME

 

Gellu DORIAN

Galerele

Își întinde brațele pe lîngă trup prin aer,

două galere la care a tras de la naștere,

numai transpirația îngerilor i-a umezit buzele,

cerul a fost mereu sterp ca un uger din care se auzea șuieratul unui șarpe,

 

Dumnezeu peticit într-un album cu fotografii

de pe vremea când brațele își luau zborul

în chiar somnul în care se îngropau,

 

în trup i-au urcat rînd pe rînd tot felul de figuri pe care acum

le descarcă în dane doldora de resturi ale unor vremuri

din care nici forcepsurile nu mai scot nimic –

 

uneori în același ritm,

pe lîngă gratiile trupului de după care se aud voci

ca într-un bazin de înot,

alteori, stîngul înapoi, pe lîngă coapse,

dreptul înainte, printre îngeri

ca un fulger ostenit pe fața întunecată,

cerul umflat cu pompa de pe pămînt,

 

uneori, ambele deodată prin aerul sărat

ca o gură de ocnă,

mișcînd trupul pînă la extremități,

de unde să făceau franjuri, ca fuioarele prin furtuna plină de dinți ascuțiți,

cînd privea prin fereastră

trupul botezat al lui Iisus,

cînd Dumnezeu se făcea sloi de gheață

și, alunecînd, urca în cer, ca într-o altă casă

în care ne va primi pe rînd –

 

pînă atunci, trage la galere ca un  osîndit prin apele seci

ca nucile în ghearele babuinilor,

dintr-un pustiu în alt pustiu,

stîngul înainte,

dreptul înapoi,

prin aerul ud doar de transpirația îngerilor

pedepsiți să ducă trupul pînă la capăt.

Gunoiul

Iese în fiecare clipă din orașul în care intră imediat,

să mai stea o dată la masa de la care a fost alungat ca un cîine,

să mai privească o dată fața lunguiață a celuilalt,

să mai bea cu el din paharul lui,

să simtă votca urcîndu-i în cap

unde de multă vreme nu se mai întîmplă nimic,

 

nu e bine de loc,

 

și iese iarăși din orașul în care ar fi putut să se sinucidă în orice

clipă,

dar revine ca ecoul în chiar locul de unde a plecat,

celălalt, cu fața lunguiață, îl plesnește peste obraz

cade lat pe fața de masă

de unde este scuturat ca e firimitură de pîine

direct în gușa vrăbiilor,

 

nu e bine de loc,

 

din găinațul lor va ieși ca din orașul în care s-a ostenit

să nu stea locului, să plece în fiecare clipă

și în fiecare clipă să se întoarcă

în același loc,

votca lui îl aștepta în chiar sîngele celuilalt cu fața lunguiață

ca o lubeniță tăiată felii

pentru atîta risipă de sine,

cît e de lungă podeaua, întins printre picioarele meselor,

ca un ziar făcut boț și aruncat în pubela

din fața iadului,

 

nu e bine de loc,

 

poate acolo unde dorea să se întoarcă după ce pleca de fiecare dată

cînd revenea,

era raiul

și din iarba subțire trasă în piept,

nările lui erau ale celuilalt cu fața lunguiață, livid și cu bagajele la ușă,

deja la marginea orașului

unde din creștet îi ciuguleau ciorile,

din ochi, îngerii căzuți grămadă într-o groapă acoperită de cer,

fumul abia arătîndu-i ochii

prin care nu se mai regăsea,

 

nu, nu e bine de loc,

 

următoarea clipă va fi mai bună decît ultima prin care a ieșit

să nu se mai întoarcă,

dar masa îl aștepta plină de ploi de votcă, femei

care storceau fața celuilalt, lunguiață, întinsă

peste toate fețele de masă peste care stăteau coatele ascuțite ca niște cuțite

ale celorlalți, cu fețele lunguiețe, gata să-i albăstrească sîngele

din care abia de putea ieși pentru ultima oară,

așa cum a făcut-o cu mulți ani în urmă

cînd nici el nu știa de unde a sosit

în orașul care-l va morsoca într-o ghenă

cu degetele disperate ale cerșetorilor

din care iese

alb ca hîrtia pe care scrie

 

„nu, nu e bine de loc…”!

Spuza

Uneori nici atîta nu este –

 

își privește trupul ca pe un schit

din care ies pustnicii să-și aprindă țigările la marginea pădurii,

vrăbii pe vergelele de alun,

șoaptele lui se împart între rugăciunile lor

și dorința lui de-a se năpusti într-un bordel

în care să intre sub pielea femeilor ca o boală pe care o pot

vindeca numai tristețile

păturite frumos în camera în care și-a făcut singurătatea praf

așezat pe pielea albastră a cerului

în care bat toba mînuțe transparente de îngeri,

 

alteori este totul,

 

iese din trup și-și privește trupul ca pe un costum de haine,

ce mîini o să i-l perie,

ce ochi o să-l privească,

nu va mai fi nevoie de rugi și pustnici puși să greșească,

deodată se va afla acolo unde nici cu gîndul n-a fost,

umbrele femeilor se vor transforma în femei,

băncile din parc, gările, în palate de lux,

Dumnezeu zugrăvit în credința lui făcută pliculeț închis

într-o parte ascunsă a inimii,

ce rost mai are să se întoarcă în schit,

nici în somn nu se va putea părăsi,

 

dar deodată se face mic,

fir de praf într-o grămadă de praf,

gând luat de-a valma de mîluri

prin care nu se mai vede peștișorul de aur,

la masa din colț, stors și acru ca o lămîie,

în jur doar chiștoace de țigări strivite de tocurile

femeilor care au coborît din bordeluri

să-i arate că ele există în realitate,

 

uneori nici realitatea în care respiră nu-i vine

cum vin mănușile pe mîinile

care-l adună de pe masa care l-a vărsat ca pe un  pahar cu apă

din neatenție,

 

alteori este chiar realitatea,

dar nu-i mai folosește la nimic…

Colțul

Bănuit că se gudură, este lovit,

mai întîi în privire

și de acolo îi ies șuvoaie de lumi împletite în funii

pe care le despletește încet pînă la capăt,

apoi direct în creștet, ca lumea astfel despletită să învie

și să-l devoreze,

cerul intră în el ca un fus,

cineva acolo toarce și nu i se văd mîinile, nici ochii,

numai inima ca un bulgăre aruncat în golul care nu se mai termină,

 

departe de el gîndul

că mîine va fi alături de cel căruia i-a strigat numele

și în el s-a auzit surd glasul pe care-l ține în el

ca pe un leu în cușcă,

 

pînă la urmă va ști cine l-a lovit

și-i va săruta palmele,

va afla că nu el a fost lovit ci convoiul acela de lume

împletită și rumegată de măgarul lui Oknos,

dar nu se  va putea nici ridica, nici coborî,

bănuit doar că există, va fi ucis,

rotunjit ca o măciulie în vîrful sceptrului

de palma făcută pumn numai atunci cînd

bănuit că se gudură, este lovit.

 

Numai cînd urcă atît de sigur la cer

mult mai adînc i se pare pămîntul cu care acum se poate juca

așa cum fac singuri în casele lor copiii

stăpîni ai întregului spațiu.