Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

SCRIITORII ȘI SECURITATEA

 

Ștefan BORBÉLY

Mic tratat despre ape tulburi

(și o modestă propunere, la sfârșit)

Nu cred că se cuvine să generalizăm pripit criza de colaboraționism retroactiv la care asistăm, extrapolând imediat în direcția caracterului de ansamblu al poporului român, care poate fi acuzat de multe, dar nu de absența flerului istoric adaptativ, hrănit din ancestrala cutumă a gândurilor negre îndreptate împotriva apetisantei capre a vecinului. Cu atât mai mult, cu cât slăbiciunea șoptitului în penumbră pare a fi o meteahnă genetică a popoarelor latine, mai suple moral decât cele anglo-saxone sau teutone.

Amintiți-vă, de exemplu, de stupefacția pe care au trăit-o ocupanții germani din al doilea război mondial când s-au trezit că delațiunile francezilor, a căror țară o cotropiseră, curgeau spre ei potop, riscând să blocheze, prin flux continuu, cancelaria nazistă. La noi, ceva similar – nu ca morfologie, ci sub aspect statictic – s-a întâmplat după același război, în anii instaurării regimului comunist promoscovit, când numărul membrilor de partid a atins aproape subit, în câteva luni, cifre nici măcar visate de cei câțiva simpatizanți care constituiseră până atunci o brigadă purpurie destul de firavă, nu prea curajoasă.

Personal, nu încetez să le reamintesc prietenilor mei că am trăit, în 1989, privilegiul unei radicale schimbări de regim, care îți explică pe viu cum funcționează istoria, mai bine chiar decât ar face-o orice manual, sau chiar Profesorul Boia. Important, într-o asemenea situație, este să dispui de perspectiva interpretativă potrivită, care este una de tip hidrologic, fiindcă valul care trece strânge lax, la suprafață, toate gunoaiele, care vor pluti apoi nestigherit peste tot, mai ales pe canalele esențiale de putere politică și decizie.

Deloc întâmplător, la schimbarea din decembrie 1989 ocârmuirea țării a fost preluată de către Ion Iliescu și Petre Roman, adică de către doi specialiști în ape. Ulterior, ei au fost schimbați cu Traian Băsescu, fost comandant de navă pe ape internaționale destul de nesigure (după cum ni s-a confesat). Gigi Becali, care se profilează la proră, s-a făcut remarcat în mod fatal cu prilejul unor inundații, și în fotbal, unde lucrurile sunt, datorită corupției endemice, destul de volatile. Istoria are sarcasmul de a funcționa foarte precis, prin intermediul unor detalii mici, dar relevante: când înțelegi că logica vaselor comunicante – care aplatizează totul, mai ales vârfurile - este mai puternică la schimbarea unui regim politic decât aceea a selecției meritocratice sau a moralității, te lași mai puțin surprins de meandrele mișcărilor freatice ulterioare și devii – eventual cu o bună doză de melancolie resemnat㠖 mai înțelept.

„Dosariada” de acum e un fenomen social și politic foarte trist, nu numai prin faptul că ea generează o serie de victime stupefiante (mi s-a făcut realmente rău atunci când am citit mărturia zguduitoare a lui Sorin Antohi), ci în primul rând fiindcă ea se desfășoară extrem de „românește”, după logica haosului controlat și a generalizărilor fetide. De o bună bucată de vreme, rolul presei de la noi s-a schimbat, funcția de furnizor de informații și de comentator al fenomenului cotidian fiind surmontată de aceea de a fi devenit o interfață locvace și insidioasă a spațiului public. Presa noastră, mai nou, capitalizeaz㠄scurgeri”. Prin intermediul lor, partidele politice schimbă între ele amabilități sau veninuri, parlamentarii își trimit invective neadmise prin deontologia internă a Camerei, iar șefii politici lansează inițiative cu bătaie scurtă sau lungă, pe care ar fi trebuit să le elaboreze prin cabinete. Nu puține au fost cazurile în care membrii de partid – mai mici sau mai mari – au aflat tot prin intermediul acestor scurgeri că au fost maziliți sau înălțați în grad, de parcă în interiorul canalelor de decizie comunicarea ar fi obstaculată sau nu ar funcționa de fel.

Putem să explicăm în varii feluri aceste disfuncționalități instituționale controlate, însă n-ar fi bine să omitem reflexul strict uman care le generează, și care este cel de lașitate. Alunecoși și nesiguri pe calitatea privirii celorlalți, necum pe propria lor capacitate de a lua o decizie, puțini conducători politici de la noi au curajul de a-și convoca personal „subalternii”, pentru a le reproșa inerția, pentru a-i lăuda sau, dimpotrivă, pentru a-i pune pe liber. Motivul este, dincolo de lașitatea în sine, lipsa de autoritate și de prestigiu, derivată din conștiința plutirii vinovate și precaute în aceeași albie. 

Consecința este îngrozitor de simplă, fiindcă ea generează o societate fragilă, universal maleabilă, în care toți stau ca pe niște plute, gata să se răstoarne: patetic, eventual fatal – dar împreună. Instituțiile noastre postrevoluționare s-au clădit ca niște conglomerate de interese meschine sau mari, în care toată lumea cunoaște impecabil slăbiciunea celuilalt și știe cum s-o folosească în scop propriu. Din nou, ca pe vremea Securității, trăim într-o societate în care toți cei care contează au ceva de ascuns, numai că pârghia politică secretă de odinioară a fost înlocuită cu stratageme economice obscure, mocirloase. Să luăm, ca exemplu, un modest inspectorat de autoritate publică, în care gradul inferior știe foarte bine ce afaceri necurate derulează gradul superior, tot așa cum și acesta e perfect conștient de faptul că trebuie s-o lase mai moale cu disciplina și cu lipsa de concesii, dacă vrea ca mecanismul să funcționeze uns, fără frecușuri.

În perioada de după Revoluția din decembrie 1989, societatea românească a fost condusă în așa fel încât să se evite articularea unei autorități publice incontestabile, clădite pe prestigiu. Trăim într-o țară în care totul este stătut, ca-ntr-o baltă, sau maleabil, ca plastilina. Chiar și un președinte foarte lucid și decomplexat, cum este Traian Băsescu, nu știe să practice exercițiul distanței la care îl îndreptățește calitatea morală a funcției: consecința e că apare vulnerabil, ca fiind hărțuit din toate părțile, ceea ce-l scoate automat din competiția superioară a prestigiului. Celelalte instituții – Justiția, Poliția – n-au nici ele credibilitate, apărându-le oamenilor ca fiind destul de fluide, predispuse la complicități ascunse. De Parlament nu mai e cazul să vorbim; de ministere sau prefecturi, nici atâta.

Partea interesantă, în tot acest fenomen de tribalizare mocirloasă, este că CNSAS-ul ar fi avut toate șansele să se sustragă eroziunii fetide din jur, funcționând ca o instanță morală supraimpusă, neaservită celorlalte instituții ale statului. Deși cuvântul poate părea cam tare (eu îl folosesc strict tehnic, adică reductiv...), CNSAS-al a fost conceput ca un soi de transcendență, ceea ce poate că a devenit vizibil la noi abia în ultima clipă, atunci când lucrurile păreau să se fi rostuit pe termen lung, stârnind anxietăți sociale și politice pe deplin justificate. Germania a trecut și ea printr-o dilemă similară, declasarea instituției fiind împiedicată prin punerea ei sub conducerea unui pastor, om al sacrului, adică al unei valori superioare, pe care nimeni nu o contestă. La noi, dimpotrivă, toate frământările care au însoțit viața instituției, de la demisii marcante până la desecretizări selective, controlate de dosare, au avut drept scop discreditarea ca atare instituției, prezentarea sa ca pe o instanță tranzacțională, balcanică. (În chiar clipa scrierii acestor rânduri, s-a anunțat că DNA-ul a pus sub control financiar CNSAS-ul, pe motivul decontării abuzive a unor călătorii: un stigmat mai derizoriu cu greu se putea inventa...)

„Dosariada” se explică, în parte, prin logica acestei degradări și prin consecințele lucrative pe care ea le generează. Pe de o parte, controlul obscur este evident în deconspirarea selectivă a dosarelor: cineva trage din umbră sforile cu care sunt legate pachetele, desfirând unele legături, îngroșând nodul pe celelalte. Dintr-o instituție a controlului total, cum ar fi trebuit să funcționeze, CNSAS-ul a devenit una controlată din umbră: victimă, adică, a chiar mecanismului parșiv pe care este chemat să îl desconspire. Peste această criză de funcționare se suprapune voința unor membri de a răspunde eficient cererii sociale, generând frenetic victime, de care societatea românească are acum nevoie ca de aer, pentru a-și obiectiva frustrările, obida păstoasă și criza. Vom deveni, poate, cea mai debusolată țară care aderă la Uniunea Europeană: mai debusolată chiar decât vecinii noștri de tandem, de la sud de Dunăre, așa cum a arătat semeția lor cu prilejul meciului de fotbal de la începutul lui septembrie, în care ei au izbândit pragmatic și noi ne-am făcut de rușine, confundând victoria cu o pițurcă.

Prin discreditarea CNSAS-ului s-a încheiat, la noi, un alt capitol al speranței morale, printre ultimele care ne-au rămas în drumul spășit către Europa. Este clar că nu știm, dar că nici nu vrem să întreținem instituții sociale de prestigiu, infirmitatea explicându-se, cu precădere, prin incapacitatea de a fi deprins, încă, știința trăirii într-o ierarhie. În practica noastră socială cutumiară, hrănită dintr-o experiență istorică impecabil consolidată sub fanarioți, respectul pentru ceea ce este superior înseamnă, în primul rând, supușenie șireată, specifică servului aparent umil care pleacă versatil grumazul în fața autorității, fiind însă oricând gata să o lovească pe la spate. Epifania paradoxală a acestei semeții este carnagiul dement de pe șosele, unde, pentru mulți, oprirea la semnul „cedează trecerea” semnifică o umilință personală greu de îndurat, dacă nu de-a dreptul o înfrângere. Cu atât mai greu de suportat cu cât pe firul liber s-ar putea să treac㠖 horribile dictu – doar o simplă și banală Dacie.

E limpede, atât pentru cei din interior, cât și pentru cei din afara „breslei”, că lumea scriitorilor e destul de nesigură în fața rafturilor de arhivă care se deschid. Streinu, Doinaș, Paleologu, Antohi este o serie neagră greu de înghițit, mai ales că e doar începutul. Vor veni și alte nume, unele neașteptate, ca niște incizii dureroase, greu de suportat. Întrebarea, pe care nu încetez să mi-o pun, nu este dacă avem sau nu dreptul să îi judecăm (avem, fiindcă au plecat fruntea și stiloul în fața celei mai odioase instituții naționale din vremea comunismului), ci dacă avem sau nu dreptul să îi repudiem pentru totdeauna, ceea ce mulți se vor grăbi, într-un mod pripit,  să facă.

Plutește deja în aer – și pe micile ecrane – un asemenea pericol, sub forma generalizărilor, a nediscutării fiecărui caz în parte. Generația de jurnaliști tineri de care dispunem (unii buni, alții agramați sau școliți la cursul scurt al reportajului întocmit la cald, pe „câmpul de luptă”) se va repezi să-i anatemizeze în bloc, fără distincție, pe toți colaboraționiștii, pe simplul motiv că viața în ceaușism li se pare a fi fost multora doar o ficțiune întunecată, grotescă, trăită de marionete. Pe această ignoranță și mizează, de fapt, cei care „scurg” informații confidențiale spre ziare, dând naștere unor torente mediatice greu de oprit: că o dimensiune umană, foarte tristă, condamnabilă, a trecutului se poate neutraliza prin senzaționalism ieftin, de paradă.

Datorită surescitării juvenile care domină presa noastră senzaționalistă, riscăm să trecem din nou, cum am mai făcut-o, peste încă o șansă a societății românești de a se primeni prin interiorizare. Port-drapelul acestei isterii locvace e, tot din nou, poetul latifundiar Mircea Dinescu, capabil să disperseze prin meridionalism expansiv, pitoresc tot ce e grav, profund și suferință într-o temă. Prin urmare, cu un cinism ludic mai degrabă, decât cu naivitate, aș propune închiderea sediului de la București și mutarea CNSAS-ului în Ardeal. Cu calm, liniște și extrem de temeinic, aici se vor desface, migălos (dar poate dureros de încet, fiindcă așa ni-i firea...), toate nodurile...