Nr. 9 (490) septembrie 2006

Despre colaboraţionism

1. Contextul actualei dezbateri despre colaboraţionism

 Întrebarea nu este o întrebare, ci o suită de interogaţii gravitând în jurul temei colaboraţionismului. Această preocupare a ajuns la modă abia la şaisprezece ani de la revoluţia din 1989, poate nu întâmplător, fiindcă în puţine luni de aici înainte ţara noastră va intra cu acte în regulă în Uniunea Europeană. Elanul dezvăluirilor a fost blocat mai întâi de conduita regimului – recurent – al lui Ion Iliescu. Să îmi fie îngăduit ticul de istoric de a-l periodiza, pentru mai multă exactitate, şi de a-i numi etapele: 1990 – 1996: vremea eşalonului doi sau epoca celor trei mandate neconstituţionale; 2000 – 2004: iliescanismul salubru sau democratura prooccidentală. Blocajul a continuat însă şi în etapa regimului Constantinescu (1996 – 2000: vremea schimbării timorate sau, poate, din pricina coexistenţei dintre stânga şi dreapta în cadrul Convenţiei Democrate, a elanului cu nevoi speciale). Orice s-ar crede, nu este nici un paradox aici. Nomenclatura din valul doi devenită valul unu al postcomunismului – dar atenţie, postcomunism nu înseamnă, necesarmente, şi anticomunism, termenul indicând doar o succesiune cronologică! – grupată magnetic de charisma lui Iliescu, nu diferea, esenţialmente, de mediul liderilor noncomunişti dar oportunişti, unii dintre ei foşti întemniţaţi în gulagul romînesc. Nici foştii stăpâni roşii, convertiţi la haute couture, nici încarceraţii de odinioară, siliţi, mulţi dintre ei, la compromisuri şi colaborări contra naturii cu regimul defunct, nu aveau un interes major în desecretizarea arhivelor, temându-se în egală măsură de literatura otrăvită a dosarelor. Fiecare în felul său era un „fost” ajuns chezaş al viitorului în virtutea puterii prezente. În perfectă cunoştinţă de cauză, marea majoritate a stângii şi dreptei parlamentare din întreaga etapă de după căderea lui Ceauşescu şi până în 2004 a conspirat tacit împotriva nevoii de cunoaştere a adevărului.

Deconspirarea a luat un avânt neaşteptat, chiar dacă partizan şi parţial, asimetric şi manipulativ, deocamdată, pe la mijlocul mandatului prezidenţial al social-democratului Traian Băsescu şi al Alianţei Dreptate şi Adevăr. Întâi pentru că alegerile din toamna lui 2004 au cam măturat de pe scena politică gerontocraţiile vădite (Iliescu) ori deghizate (în spatele lui Constantinescu stăteau, de fapt, cum se ştie, mai întâi Coposu, iar apoi Diaconescu) şi au adus în prim-plan voturile generaţiei tinere de la oraş ca factor favorabil schimbării. În al doilea rând, pentru că România din acel moment era deja membră NATO şi adeptă făţişă a politicii americane. În al treilea rând, pentru că, în fine, pătrunderea în clubul statelor comunitare a României se poate face, după cum spun numeroasele avertismente occidentale, după ce se săvârşesc nişte paşi mai concreţi pentru diminuarea corupţiei de toate felurile. Pornind moara deconspirărilor, guvernanţii de astăzi, slabi în gestionarea situaţiilor de criză – inundaţiile repetate şi efectele lor -, dau o lovitură de imagine multiplă. O dată, ei produc dovezi în sensul programului cu care Alianţa s-a prezentat în alegeri: fac demersuri de restabilire a adevărului şi, pe urma acestuia, a dreptăţii. Apoi, demonstrează Uniunii Europene elanul lor autentic de asanare socială. Nu în ultimul rând, ocazia este nimerită pentru ca partenerii din coaliţie să îşi pună reciproc în valoare slăbiciunile, să încerce să se compromită spre a câştiga ei şi nu aliatul incomod un spor de imagine, de credibilitate, de voturi. Iar lucrurile merg atât de departe în privinţa aceasta, încât partidul cutare, în care s-au ridicat voci împotriva conducerii actuale, îşi decapitează opoziţia internă apelând la conţinutul dosarelor de Securitate.

Remarc, totuşi, că, în pofida elanului demascator şi a vâlvei create de fenomenul „Dosariadei” – datorate nevoii reale de adevăr, întârzierii enorme a demarării procesului şi, nu în ultimul rând, stilului discuţiilor publice naţionale (scandalul) -, suntem abia la periferia sa şi probabil că nici nu vom avansa prea mult de acolo în etapa imediat următoare. Ies la iveală turnătorii, nu însă şi ofiţerii de odinioară. Ce să mai vorbim despre nomenclatura care instrumenta ideologic şi politic „braţul său armat”, Securitatea? În această logică, nu este de mirare că principalele dezvăluiri se leagă de celelalte partide decât PSD, căci acesta din urmă a colectat cu un instinct infailibil nomenclatura. Şi tot aşa pare scutit de mari seisme şi PRM, partid întemeiat cu sprijinul multor naţionalişti şi securişti...

2. Un singur colaboraţionism, dar de mai mute feluri

 Există o deosebire fundamentală între colaboraţionismul intelectualilor din epoca stalinistă (înţeleasă până la destinderea dinainte de moartea lui Dej, cu finalul în 1963- 1964) şi cel de după. El constă în aceea că finalul primelor două decenii de comunism românesc a însemnat şi finalul gulagului atroce, marcat de moarte şi reeducare căutate cu metodă de dirigenţi prin slujbaşii Securităţii şi ai sistemului penitenciar autohton. Şantajul şi momirea au luat în mai mare măsură locul violenţei fizice şi al extincţiei după 1964. Nu sunt sigur că moartea lui Gheorghe Ursu a fost intenţionată, probabil se voia mai degrabă o punere exemplară la punct a scriitorului arestat fără a-l dori ucis. În schimb, execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu – om de condei, şi el – a fost ordonată expres. După 1964 Volgile negre nu mai opreau brusc în faţa unei case, golind-o de locatari chiar şi aleatoriu, cum s-a putut întâmpla anterior.

Prin urmare, fără a fi de acord cu Vadim Tudor şi alţi prieteni ai lui Ceauşescu şi ai Securităţii sale că în ultimele decenii comuniste româneşti serviciul secret devenise patriotic (era, bine mersi, tot parte a sistemului patronat de K. G. B., spionând, de exemplu, sau „rezolvând” trebuşoare murdare ale fratelui mai mare de la Răsărit, nu doar în limitele intereselor dirigenţilor aborigeni), anumite schimbări în doctrină şi tactici – acestea devenind mai persuasive – s-au înregistrat, fără nici un dubiu. Securitatea nu mai făcea jocurile „internaţionalismului proletar” în aceeaşi măsură ca pe vremea lui Stalin, orientându-se acum în direcţia interpretării „patriotice” a comunismului („PCR, centru vital al naţiunii române, purtătorul celor mai înalte valori democratice şi al celor mai înaintate tradiţii de luptă ale clasei muncitoare”, ea însăşi chintesenţă revoluţionară a poporului).

În prima etapă, Securitatea şi Partidul s-au străduit să lichideze rămăşiţele României burgheze, atât din pricini sociale – unele fondate (nevoia alfabetizării şi cultivării, a scoaterii majorităţii rurale iliterate şi sărace din starea endemică de înapoiere, necesitatea industrializării), altele nu (proclamarea luptei de clasă şi imitarea strictă a exemplului sovietic, în multe privinţe inadecvat, ca în cazul proscrierii „chiaburilor” socotiţi „culaci”!) -, cât şi datorită opoziţiei dintre internaţionalismul de extremă stângă (obsesia exportului de revoluţie socialistă, a formării sistemului comunist peste fruntarii statale şi diferenţe etno-culturale etc.) şi tradiţia naţionalistă după în vremea dictaturilor brune (Carol al II-lea, legionarii, Antonescu) în direcţia fundamentalismului ortodox şi a extremismului de dreapta.

Ulterior, odată epurată societatea de „duşmani de clasă”, atunci când burghezia şi intelectualitatea interbelică au încetat să mai fie un pericol pentru regim şi când România s-a mai distanţat, parţial şi inconstant, de Moscova, nevoia de legitimare a statului socialist şi a dominaţiei nomenclaturii a generat mişcarea de apropiere a comunismului autohton de tradiţia naţionalismului. Faptul s-a produs nu numai, cum se crede, ca urmare a invadării Cehoslovaciei (august 1968), ci şi analizându-se socialismele asiatice (chinez, corean, vietnamez), posesoare, fiecare, a unui colorit specific, adevărat model pentru Ceauşescu şi în alte privinţe. Revoluţia culturală în România a însemnat, prin urmare, nu doar includerea unei componente de „despotism asiatic” şi de „cult maoist al personalităţii”, ori îndepărtare de Occident în politica internă, pe când se proclama apropierea de el în cea externă. Ea a fost şi sudarea „doctrinei revoluţionare a proletariatului” cu cea a luptei pentru independenţă şi afirmarea valorilor proprii poporului român.

În virtutea acestor configuraţii ideologice – pline de asemănări cu cele din alte ţări socialiste, cum rezultă din sinteza dedicată istoriei democraţiilor populare de François Fejtö -, unii dintre intelectualii perioadei staliniste au pactizat cu noua conducere dintr-un impuls de distanţare sincer faţă de ororile dictaturilor brune (Tudor Vianu), dar şi din oportunism (G. Călinescu, M. Sadoveanu), când nu au cedat presiunilor exercitate de Miliţie şi Securitate. Alţii (cei mai notorii fiind, probabil, istoricul David Prodan şi filosoful Barbu Zevedei) s-au asociat firesc comuniştilor încă dinainte de a ajunge la putere.

Cei care nu s-au predat ideologic noilor stăpâni în prima etapă s-a întâmplat să o facă, în diverse forme şi proporţii, în a doua. Atunci au fost recuperaţi oameni ca Al. Paleologu, Constantin Noica ş. a.

3. Naţiune şi etică

 Generalizările pripite pot fi tolerate în cazul butadelor, dar nu când se încearcă analitic înţelegerea unei situaţii de mare complexitate şi de durată. Pretutindeni în lume există probleme morale, dar ele nu pot fi generalizate fără a cădea în ridicol nici măcar în cazul unor culpabili mult mai atroce şi mai faimoşi decât naţiunea română. Este destul să se compare cazul nostru cu cel al Germaniei hitleriste sau cu cel, mult mai puţin discutat la noi, al Japoniei militariste din vremea celui de-al doilea război mondial. Nu ne reliefăm nici măcar în comparaţie cu sârbii, bosniacii şi albanezii anilor 90, antrenaţi într-o vastă – şi reciprocă (deşi, iarăşi, cu nuanţe de neocolit) – operaţiune de „curăţire etnică”.

Neavând, aşadar, o problemă morală ca naţiune, mulţi dintre noi au probleme morale personale, conturate în diverse momente istorice şi în feluri cât se poate de diferite.

Dincolo de nivelul individual, există şi un nivel colectiv, identificabil în participarea unor segmente ale populaţiei şi mai ales de slujbaşi ai statului antonescian la Holocaust (pogromul de la Iaşi) şi la Gulag. Deja se cunosc o serie de fapte cutremurătoare legate de cele două înfiorătoare fenomene care acum zece ani erau inaccesibile, în marea lor majoritate. Dar şi aici, restituirea se cuvine să fie sistematică şi nepărtinitoare, pe cât posibil, respectându-se adevărul.

Mai departe în trecut, cele câteva episoade de intoleranţă religioasă (în Moldova lui Ştefan Rareş şi, apoi, a lui Ioan Vodă cel Cumplit, de exemplu) nu justifică, nici ele, generalizările grăbite. Ar fi însă o greşeală ca, din pudoare, oportunism profesional sau patriotism prost înţeles, studiul acestor chestiuni, socotite neconvenabile, să fie evitat sau rezultatele lui să fie falsificate.