Nr. 9 (490) septembrie 2006

Recunosc, cu suferinţa am o problemă morală

Nu naţiunea are o problemă morală, ci doar unii dintre noi. Iar „a avea o problemă morală” nu trebuie neapărat tratat ca o mare nenorocire. Cred, mai degrabă, că e mai rău să n-ai nici o problemă morală. Să te crezi tu însuţi imaculat, ferit de orice păcate mai vechi sau mai noi, incoruptibil, decît să ai una pe care să ţi-o mărturiseşti ţie însuţi întîi, apoi altora. Să o analizezi sincer, chiar dacă dureros, de care apoi să scapi finalmente vindecîndu-te ca de o boală grea. Aceasta-i problema: să degajăm din noi acest sentiment apăsător, insuportabil, ca o fatalitate, că a fi trăit cei mai mulţi ani ai vieţii noastre în comunism, pînă în 1989 – ei, da, şi coabitat, uneori nu neapărat insuportabil (cum altfel?, biologic au fost doar cei mai frumoşi ani ai noştri în pofida contextului), alteori, în schimb, ca într-un iad pe pămînt - ar fi fost un păcat de moarte. Unul, să zicem, ca în Biserică, îndreptat direct împotriva Sfîntului Spirit (Duh).

Îl desfid pe oricine îmi spune astăzi, şi care în decembrie 1989 a avut aproximativ vîrsta mea (41 de ani) sau e mai mare, că nu şi-a intersectat deloc biografia, opera, cariera lui cu sistemul omniprezent comunist. Sigur, în proporţii diferite, cu efecte asupra lui şi a operei lui diferite. In funcţie de caracter, şansă, abilităţi personale. Cu trei excepţii: sinucigaşii (inclusiv cei care şi-au castrat vocaţia, inclusiv literară), deţinuţii politici (ei sînt însă o variantă, cel puţin social, a sinucigaşilor) şi fugiţii din ţară în neagra străinătate. Eu, din această perspectivă, recunosc cu suferinţă, la care nu mă zgîrcesc, că “am o problemă morală”. Dar de m-aş fi născut eu, precum noii noştri procurori, ceva mai tîrziu? Bunăoară la sfîrşitul anilor ’80? Mai vorbeam eu astăzi aşa?