Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

VITRINA CU CĂRȚI

 

 

Stelian Tănase

Elite și societate – Guvernarea Gheorghiu- Dej 1948 – 1965, Editura Humanitas, București, 2006

 Mi se întâmplă adesea să am sentimentul că trăim într-o Românie care a uitat multe înainte de a le fi aflat, ori care se preface și că a uitat și că nu a aflat nimic. O Românie în care o comisie prezidențială a primit sarcina de a stabili adevărul despre comunism ca și cum realitatea brutală de odinioară fie nu ar fi fost suficient de evidentă, fie că e pradă amneziei. Ca și cum nimeni nu ar fi intrat demult în vreo librărie și nu ar fi putut să constate că doar anul trecut au apărut trei remarcabile cărți despre comunismul românesc. Le reamintesc deci titlurile. Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu, Clienții lu’ tanti  Varvara de Stelian Tănase, Pe umerii lui Marx de Adrian Cioroianu. Cărți ce s-au adăugat altora mai vechi scrise de Ghiță Ionescu sau de Vlad Georgescu ori mai noi datorate lui Marius Oprea, Stejărel Olaru, Dragoș Petrescu, Dan Pavel, Lavinia Betea, etc sau chiar celor trei amintiți mai sus, cărți ce au a meritul de a fi exclus din analiză adjectivita, opunându-i analiza și raționamentele. Cărți ce s-au alăturat celor deja tipărite în Occident.

Elite și societate- Guvernarea Gheorghiu-Dej-1948-1965 apărută în primă ediție în l998 la Editura Humanitas și retipărită tot acolo în 2006 e un examen solid pe care Stelian Tănase îl face unei perioade frământate, marcată de întorsături dramatice, perioada în care „secta mesianică”, cum o numește Tismăneanu, a părăsit „subterana”, invocată  de Stelian Tănase în Clienții lu’ tanti Varvara,  și odată ieșită la lumină a încercat și izbutit cu ajutorul unui imens sprijin extern să se constituie în elită conducătoare. E drept, fenomenul nu începe în l948, ci imediat după august l944, fenomen extrem de bine pus în evidență de Adrian Cioroianu în Pe umerii lui Marx, un rol însemnat revenind în acest sens Comisiei Aliate de Control ori ARLUS- ului.  Dar îndată după alungarea regelui Mihai I „partidul comunist preia…puterea politică pentru a se folosi apoi de stat ca instrument pentru a modela o altă societate decât aceea pe care o găsește când preia puterea”. Odată cu venirea la putere a guvernării Gheorghiu-Dej, arată Stelian Tănase, „1. minoritatea guvernează prin presiune și teroare majoritatea  și 2. concentrează resursele și le folosește pentru o intensă industrializare.” Teroarea  și presiunea minorității, reformularea ordinii sociale, industrializarea cu orice preț și imense sacrificii umane, în disprețul legilor economiei reale, sunt liniile directoare impuse de guvernarea Gheorghiu-Dej, continuate de socialismul dinastic al lui Nicolae Ceaușescu, linii directoare derivate din însăși esența ideologiei comuniste, mai presus de orice staliniste, ce nu a părăsit România până la sfârșitul lui 1989. Transformarea unui grup radical, dar periferic în elită guvernantă e un proces în intimitatea căruia se pătrunde cu greu. Tocmai de aceea, dar și pentru a asigura armătura teoretică indispensabilă cercetării sale, Stelian Tănase plasează în debutul cărții un capitol ce clarifică termenii. „Este de preferat să vorbim, în regimurile totalitare, nu atât despre raporturile dintre diferite clase, cât despre elite și societate, de elite și mase, de vreme ce aceste regimuri, pentru a se impune distrug vechile structuri  de clasă, anulează diferențele pe care le găsesc la instalarea lor”. Operația aceasta de distrugere, asumată fără reținere de guvernarea Gheorghiu-Dej, o guvernare cu o evoluție deloc lineară, deloc previzibilă, nicidecum egală cu sine, cu o teatralitate tragică, cu exces de lovituri de teatru, cu lupte intestine și excomunicări, cu epurări și condamnări la moarte, și-a propus din rațiuni ce țin de specificul ideologiei comuniste de inspirație moscovită, stalinistă, înlocuirea societății rurale tradiționale puțin industrializate cu o alta cu o alta care nu a corespuns în fond necesităților unei societăți moderne, „cu un grad de complexitate superior, cu structură socială postindustrială, cu un nivel înalt de participare a populației la sfera publică”.

Nu mai e demult un secret pentru nimeni că PCdR a fost până în august 1944 o formațiune minoră, cu un număr nesemnificativ de aderenți și cu o compoziție etnică în care elementul românesc era extrem de puțin reprezentat. Slăbiciunea aceasta a „unui partid al clasei muncitoare”, explicabilă tocmai prin inconsistența muncitorimii din pricina redusei industrializări a țării, a adus cu sine dependența organică de Moscova, o dependență ce se va menține multă vreme, în forme diferite, uneori înșelătoare. Până la ieșirea din ilegalitate, conducerea PCdR era divizată în trei aripi- cea din închisori (printre care se află și Gheorghiu-Dej, cel ce va fi apoi fie șef al partidului, fie prim-ministru, dar oricum conducător al țării), cea din libertate, cu ciudate legături cu autoritățile statului ( cf. Clienții lu’tanti Varvara)  și cea de la Moscova. Deși încă de la început raporturile dintre aceste trei aripi nu au fost deloc cordiale, iar lupta pentru putere a consumat multe energii,  adeseori decontate la Moscova, elementul de coeziune e dat de totala aservire a noii elite față de cea suzerană din Capitala URSS. „PCR- scrie Stelian Tănase- a fost un instrument mai ușor de manevrat decât alte partide datorită periferiei duble în care se afla; în raport cu centrul moscovit și în raport cu societatea.” De aceea „elita locală a PCR s-a constituit într-o clientelă a conducerii PCUS”. De altfel, în mediile comuniste, despre România se vorbea încă din 1947, ca despre a șaptesprezecea republică sovietică.

Stelian Tănase distinge trei mari etape în diacronia guvernării Gheorghiu-Dej. Prima, între 1948 și 1953, deci de la respingerea planului Marshall la moartea lui Stalin, în care se naște cu forcepsul, cu maximă duritate , cu imense costuri umane, „o lume nouă”. Cea de-a doua, între 1953 și 1958, care înseamn㠄cinci ani tulburi” consumați și resimțiți ca atare atât de elita conducătoare de la București, cât și de elita suzerană de la Moscova. Niciodată elita conducătoare de la București nu a acceptat destalinizarea, iar celebrul Raport secret al lui Hrusciov a fost perceput drept o amenințare la însăși pozițiile sale dominante. Mult comentata retragere a trupelor sovietice din 1958 a fost în mică măsură o „lovitură de maestru” a lui Dej, cât consfințirea faptului că la Moscova România era percepută drept țara cea mai puțin „periculoasă”, mai puțin posibilă a fi „destabilizată”. A treia etapă, cea cuprinsă între 1958 și 1965 e cea mai interesantă, căci în decursul ei se stabilesc liniile directoare ce vor determina evoluția României nu doar în ultimii ani ai regimului dejist, ci și pe toată durata domniei lui Nicolae Ceaușescu. De altfel, încă din perioada Dej, puterea lui Ceaușescu era imensă prin însuși faptul că el era șeful Secției organizatorice, controlând direct aparatul de partid. Între 1958 și 1965, coeziunea elitei conducătoare devine reală, PMR își sporește considerabil numărul de membri, își modifică structura și compoziția nu doar națională, ci și profesională, admite în rândurile sale elita profesională, se pregătește pentru statutul de „partid de mase” la care visa Ceaușescu. Se reia industrializarea accelerată, în disprețul legilor economice (asta în pofida „legendelor” despre valoarea de economist a unuia dintre baronii lui Dej, Alexandru Bârlădeanu), se încheie cooperativizarea agriculturii. Către sfârșitul perioadei se simte o oarecare ameliorare a nivelului de trai. Totodată se conturează liniile „comunismului național”, nimic altceva decât un stalinism defectiv de internaționalism. Raporturile tensionate cu Hrusciov (înlăturat de la putere în l964) îl determină pe Gheorghiu-Dej să decidă o reconciliere cu propriul popor. O face, pe de o parte, prin resuscitarea sentimentului național, prin afișarea unei politici de independență față de Moscova (actul cel mai spectaculos fiind celebra „Declarație din aprilie 1964”), pe de altă parte, prin îmbunătățirea vieții (reducerea ratei acumulării). Deși masele guvernate aveau, în realitate, puține motive să-i fie recunoscătoare și cu toate că nivelul de trai era debil prin comparație chiar cu alte țări din lagărul socialist, neașteptata ieșire din scenă a lui Dej, în martie 1965, a provocat destulă emoție care, la judecata de apoi a istoriei, se dovedește puțin meritată de beneficiarul ei postum.

Niciodată, comunismul românesc nu a practicat o reală destalinizare. Orice redefinire autentică față de principiile stalinismului a fost refuzată de elita guvernantă din România, de „nucleul ei decizional”. Preocuparea acestuia a fost înainte de orice monopolul puterii. Supremația unei ideologii utopice nu a fost niciodată pusă la îndoială. Aceste elemente au fost continuate și amplificate de guvernarea succesorului lui Dej, Nicolae Ceaușescu, a cărui primă grijă a fost  evacuarea imaginii fostului „tovarăș Gheorghiu” din istoria partidului. PCR și-a continuat politica de sorginte stalinistă consfințind insuccesul politic al unei formațiuni cu un număr apreciabil de cotizanți ce avea să dispară instantaneu la 22 decembrie 1989, deși elemente ale comunismului rezidual sunt identificabile și azi.

Cartea lui Stelian Tănase e importantă pentru că surprinde esența raporturilor dintre guvernanți și guvernați, dar și dintre elita politica de la București și cea de la Moscova într-un arc de timp care în elanul anticeaușist de după l989 s-a albit inexplicabil, transformându-se în fals. În demontarea acestui fals, Stelian Tănase izbutește cu succes un aliaj între prezentarea faptelor istorice, investigarea arhivelor, evaluarea sociologică și analiza economică.

 Mircea MORARIU

***

Dorin Tudoran

Absurdistan – O tragedie cu ieșire la mare, Editura Polirom, București, 2006

 La o distanță de opt ani de la apariția masivului volum Kakistocrația, numele lui Dorin Tudoran se află din nou pe coperțile unei cărți intitulate Absurdistan- o tragedie cu ieșire la mare, apărută în 2006 în colecția Egopublicistică  a Editurii Polirom. Cartea, de aproape 400 de pagini, reunește editoriale, analize politice, pamflete, portrete, interviuri pe care binecunoscutul poet le-a publicat între 2002-2005 în periodice de circulație națională precum Adevărul, Adevărul literar și artistic, Cotidianul, Cuvântul libertății, Evenimentul zilei, Jurnalul național, România liberă, toate puse sub moto-ul „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie”. De aceea România este un orwellian Absurdistan, indiferent că Vraiște-Vodă ce o diriguiește se cheamă Iliescu, Constantinescu ori Băsescu. De altminteri, însuși faptul că aceste personaje au ajuns la putere e un lucru ce nu trebuia să se întâmple, de unde incizia deloc milostivă pe care stiloul lui Dorin Tudoran o practică în așa-zisa „clasă politică românească”, cea cu termopane, motorete, golden-sprițuri și fără nici un fel de vocație de autentică elită. Cartea își depășește condiția de simplă culegere de texte rătăcite la un moment dat prin ziare, grație ordonării tematice întreprinse de autor, ordonare din care rezultă o ciocnire deloc plăcută, nicidecum „moale” între un cotidian anomic și o conștiință autentică. Cotidianul e compus din impurități stranii (Baobabul românesc), dintr-o continuă, gâfâită, jalnică alergătură electorală în  care nu contează nici țara, nici electoratul (Alegeri,catindați,urmări), dintr-o fotografiere a felului în care, odată ajunși la putere, „aleșii” au uitat tot ceea ce au promis, văzându-și doar de propriile interese, contribuind prin asta cât de vârtos se poate la desăvârșirea haosului național (Vraiște Vodă), din diagnoze asupra Pacientului național, dintr-o examinare a slăbiciunilor presei românești (Presa vs presa), slăbiciuni parcă tot mai pronunțate în vremea din urmă, dintr-o serie calmă  și nostalgică de Cvasiportrete, din analizarea efectelor devastatoare a incapacității de a vedea  corect (Orbirea) și din amestecul în Curcubeul huiduielilor. Cartea e structurată rotund, fiind deschisă de un amplu interviu, intitulat Șah la orgoliu, acordat în 2004 lui Daniel Cristea-Enache și publicat în ALIA  și se închide cu un alt interviu, cu Nicolae Coande, publicat în Cuvântul libertății.

Textele lui Dorin Tudoran, calme ori inflamate, scrise cu grija de a nu sacrifica analiza de dragul exercițiului stilistic, nu sunt deloc comode. Cu atât mai puțin „surâzătoare”. Nu sunt din acelea ce vor să placă tuturor. Lucrul e cât se poate de normal, de vreme ce autorul lor e unul dintre puținii autentici disidenți români din perioada socialismului dinastic, atunci când a nu fi pe plac costa scump. Poate că în 1985, Departamentul românesc al Europei libere și directorul său de atunci, Vlad Georgescu, a izbutit să facă în așa fel încât represiunea „patrioticei” Securități să nu-i fie  fatală lui Dorin Tudoran. Nu exclud ca același Departament să fi contribuit ca Dorin Tudoran să primească, fie și numai cu un ceas mai devreme, pașaportul ce i-a îngăduit să părăsească o țară din  care altminteri nu și-ar fi dorit să plece. Dar, așa după cum  depune mărturie Jurnalul Monicăi Lovinescu,  îndată ce Dorin Tudoran nu a mai fost un caz demn de plasat în deschiderea programelor Actualitatea românească ori România și drepturile omului, nici Radio-ul, și nici directorul său, nu i-au oferit lui Dorin Tudoran o slujbă bine plătită, fostul disident preferând să spele vase decât să lanseze filipice la adresa celor ce i-au refuzat angajarea, precum au făcut-o alții (cf. Paul Goma- Scrisori întredeschise). Nici azi, Dorin Tudoran nu e o vedetă mediatică, apare rar pe ecranele televizoarelor românești, nu e interesat de numărul camerei ce-i surprinde mai bine chipul, iar unele apariții i-au provocat chiar dezamăgiri ( Curcubeul huiduielilor).Nici azi, Dorin Tudoran nu e un „amabil” de profesie. E neiertător cu Nicolae Breban, cel pe care îl consideră, și nu fără argumente, a fi funcționat drept „agent de influență”, dar și cu Andrei Pleșu, cu Zoe Petre, cu Andrei Cornea ori cu Adrian Cioroianu. Nu cred că e întotdeauna drept. Firește că mecanismul pamfletului e, cum repetă de câteva ori Dorin Tudoran, exagerarea, dar în cazul atacurilor la adresa lui  Adrian Cioroianu, la origine cred că s-a aflat o lectură exagerată a unor texte cu evidentă ironică publicate de acesta în Dilema veche, iar la originea celor ce l-au vizat pe Andrei Pleșu un dram de rea-voință. Sigur, înțeleg că în nici un domeniu Dorin Tudoran nu practic㠄critica prietenească”, aceea pe care o teoretizează originalul Traian Băsescu, tot la fel cum nu-i sunt pe plac tranzacționismul ori jumătățile de măsură. Dar…. Oricum ar fi, e sigur că Dorin Tudoran nu a făcut deloc rău atunci când a pus în practică spusele lui Dante Alighieri- „ Cele mai negre locuri ale Iadului  sunt rezervate celor ce se mențin neutri în vreme de criză morală”. O dovedește cartea Absurdistan- o tragedie cu ieșire la mare.

 Mircea MORARIU

***

Un eseu despre Sahara lui Ioviță

 După volumul Vlad Ioviță. Un hectar de umbră pentru Sahara (antologie, tabel cronologic și referințe istorico-literare de Viorica Zaharia-Stamati) apărut la Editura Litera Internațional și Grupul Editorial Litera în colecția Biblioteca școlarului; serie nouă (colecție inițiată și coordonată de Anatol Vidrașcu și Dan Vidrașcu), în preajma consemnării a 70 de ani de la nașterea regretatului prozator și cineast care a fost Vlad Ioviță, Viorica Zaharia-Stamati ne mai dă și un inspirat demers exegetic – Eseu despre proza lui Vlad Ioviță (150 pagini), care, recent, a văzut lumina tiparului la editurile Augusta și Artpress din Timișoara.

Eseul este o formă literaturizată a unei teze de doctorat despre lumi artistice, personaje, tehnici narative în proza lui Ioviță, pentru care licențiata Universității Transilvania din Brașov, proaspăt doctor în filologie, lector superior la Catedra de literatură română și comparată a Universității Pedagogice de Stat Ion Creangă din Chișinău, Viorica Zaharia-Stamati, are un cult aparte. Această afecțiune cărturărească își află sorginte, mai întâi, în (re)descoperirea zonelor profunde ale realității umane, a feliilor de viață într-un excelent mixaj de formule eterogene. Între acestea tânăra cercetătoare remarcă laconismul dialogului hemingwayan, monologul interior joycean, fluxul proustian al memoriei involuntare, pluralitatea vocilor, a planurilor narative și a punctelor de vedere în descendență faulkneriană, valorificarea parabolică în stil camusian, tehnica flash-back-ului și mecanismul sugestiei simbolice.

Autoarea insistă asupra background-ului literar al anilor 60-80, asupra formulei lirico-baladești, pune în evidență modalitățile de analiză și caracterizare psihologică a unor personaje inadaptabile, ne introduce într-o lume a ciudaților și suciților, accentuând performanțele tehnice în (re)ontologizarea discursului narativ, a imaginii lumii,a unei societăți în derivă. Complexitatea tehnicilor narative e condiționată de microcosmosul uman, de sufletul unor intelectuali în prima generație. Opțiunea lui V. Ioviță pentru anumite formule narative ține, se pare, de un manierism sui generis. Iată de ce e explicabilă plăcerea Vioricăi Zaharia-Stamati de a cataloga cât mai multe figuri și tehnici narative. Nu știu în ce  măsură putem vorbi de un mimetism artistic în cazul lui Vlad Ioviță, dar, cu siguranță, prozatorul pune sub lupă drama subiectivă a unui singur personaj, existența măruntă, banală, focalizând atenția pe un moment de criză, în care realitatea nu poate fi escamotată.

Vlad Ioviță, ca orice scriitor transnistrean aflat la marginea românismului, trăiește acut drama dezrădăcinării. Să recunoaștem: în fond, Ioviță și Beșleagă sunt cei mai tragici, mai puțin lirici și cei mai anticalofili și contorsionați.

Într-un dialog cu Mihai Cimpoi Vlad Ioviță afirma: „Prea multă sinceritate... strică. Vreau să văd lumea nu numai din punctul meu de vedere, ci din mai multe puncte de vedere. Ale tuturor celor de vârsta mea. Caut să scriu la persoana a treia, mă străduiesc să fiu cât mai obiectiv”.

Ioviță a cultivat programatic genul scurt. Evoluția lui prozastică e urmărită în acest eseu cu multă acribie, din diverse unghiuri, favorizând perspectivele semiotice și hermeneutice. Viorica Zaharia-Stamati vine cu  disocieri absolut inedite despre tehnica punctului de vedere, despre dialogul intertextual în nuvela Se caută un paznic, despre statutul naratorului în diferite tipuri de narațiune, despre nuvela antologică Un hectar de umbră pentru Sahara, despre onirismul nuvelei Sirena.

 Se știe: autorul de proză scurtă simte enorm și vede monstruos. E și ceea ce demonstrează cercetătoatea în analizele personajelor din Dans în trei, Magdalena, Dincolo de ploaie, în care se descoperă fulgerător, cu lumina blitz-ului, un suflet de intelectual în prima generație, un black-hole, un vortex. Iată o confesiune a naratorului: „Și acum să vă spun că acela am fost eu. Eu sînt Vaniuța Milionaru”. Într-o confesiune, scriitorul se destăinuia: „ Am vrut... să descriu un tânăr din generația mea... Noi am venit cu toții de la țară... Era greu să pui această generație într-un canon, într-un anumit tipar de gândire... Vaniuța Milionaru era un prototip al primilor gazetari ce lucrau la televiziune, al primilor scriitori, primilor artiști...”.

Viorica Zaharia-Stamati este o cercetătoare avizată, stăpânește materia, operează cu concepte adecvate și bine articulate, are vocația sintezei și apetența teoretizării. Eseu despre proza lui Vlad Ioviță este o carte extrem de necesară în înțelegerea unui scriitor oarecum marginalizat, care odată cu înaintarea în timp devine mult  mai sclipitor, actual și valoros, singurul propritar dacă nu al unei Yoknapatawpha, cel puțin al unui hectar de umbră pentru Sahara, cu o lume de dezrădăcinați și înstrăinați.

 Alexandru  BURLACU

***

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți  de Emanuel Engel

(Ed. Arca, Oradea, 2005)

 Cartea lui Emanuel Engel face parte din paleta genului memorialistic ca evocare, stând alături de însemnări, jurnale, corespondență, memorii, interviuri, acte, depoziții sau doar mărturii, mai mult ori mai puțin însemnate. E o adevărată încântare să retrăiești cu autorul energeia din păcate destul de entropică a culturii Oradiei (un gramatic avizat ne-ar putea spune cum e corect: Oradiei sau Orăzii) ultimilor cinzeci și ceva de ani când „pelerini” la porțile ei, precum Edmond Nicolau, Vladimir Streinu, Vida Geza, Sică Alexandrescu, Romulus Todoran, Ivan Ordentilch, Al. Graur, Marietta Sadoveanu, Horea Oprescu, Al. Husar, Baruțu T. Arghezi, Maria Zeller-Zamfir, Flavia Buref, Miron Niculescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George georgescu, Elvira Godeanu, Camelia Dăscălescu, Costache Antoniu și alții – au stat alături de orădenii Ilie Giulai, Ion Bradu, Valentin Avrigeanu, Dorel Urlățeanu, Cristina Tacoi, A.G. Vaida, Emil Cotoi, Alla Tăutu, Alexandru Mătușan, G. Toacsen, Pașca Ionică, S. Blum, preotul Olaru, parohul Belteki, Florica Bradu (FloricaBâr), Alexandru Magereanu.

Pendularea autorului între întâmplări adesea marginale și evocarea unor personalități de excepție ale culturii românești, în sens larg, este de două ori semnificativă: o dată prin lipsa de complexe pe care ți-o dă experiența trăită în angajarea în actul cultural și a doua oară prin demitizarea personalității prin inserția în imaginea sa – uneori edulcorat㠖 a unor picanterii care, departe de a dezavua, întregesc efigia celui vizat. Desigur, lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără un talent de prozator – de la crochiu la tabletă, la schiță și mai apoi la portretistic㠖 y compris selectivitatea de rigoare. De altfel, cine l-a cunoscut, fie direct, fie prin diverse mărturii ale contemporanilor, fie chiar din paginile sale de publicistică, și-a putut face o părere despre cultura clasică bine asimilată, despre lecturile sale literare și istoriografice, despre hobby-ul muzicii întreținut cu fervoare, cât și despre ceea ce Montaigne numea honnte homme: devoțiunea stând sub semnul elegiac al futilității, discreția și discernământul împinse până la umilitate. Sunt astfel memorabile scenele intruziunii securității politice în Cercul literar „Iosif Vulcan”, când preotul Olaru a plătit cu detenția simplul fapt de a fi preot și a participa la ședințele de lucru, sau întâmplarea, de data asta în alt registru, cu întrebarea lansată de politrucul nomenclaturist jdanovisto-nikolskian Haș, când a văzut o sculptură amplasată la locul ei într-un scuar: „De ce ați aruncat pe jos sculptura și cât costă”. Ca să nu mai pomenim de o altă sinistr㠄fază”, aceea a amenințării adresată autorului de către același nedezmințit Haș când acela s-a plâns că nu poate goli de locatari casa lui Iosif Vulcan pentru a o transforma în spațiu muzeistic.

Va trebui să revenim la această carte în care un timonier, fiu al lui Rudolf Wilhem Engel și al Jessycăi Berta Smith, scrie pe valurile unor vremuri tulburi un traseu valabil, găsindu-și, azi, mai mulți emuli decât confrați. Iar autorul poate fi liniștit: faptul că figurează în primul comitet de redacție al celei de a V-a serii a revistei Familia, alături de Alexandru Andrițoiu, Traian Blajovici, Radu Enescu, Horvath Imre, Mircea Malița, Titus Popovici, Stelian Vasilescu, Vida Gheza,  nu a fost o întâmplare obișnuită în timpul odiosului regim comunist.

 Mircea CONSTANTIN

***

„Cerșetori în loden” de Culiță Ion Ușurelu – Romanul

asumării unui destin

 Oare ce este mai fertil într-o discuție literară, dar și mai derutant decât perechea de termeni: realitate – ficțiune?! Serviciile și deserviciile aduse de cele două concepte nu vor fi niciodată riguros contabilizate. Operarea grăbită cu ele reprezintă o capcană pe care cu patimă ne-o întindem singuri, ca să descâlcim parțial unele pagini dintr-o scriere literară.

Scriitorul vrâncean Culiță Ion Ușurelu ne provoacă la o astfel de dezbatere. Câtă ficțiune și câtă realitate este în romanul „Cerșetori în loden” apărut la Editura „Salonul Literar” din Focșani în anul 1999? Nu vom face, desigur, o investigație prea puțin relevantă în plan artistic. Importantă rămâne traiectoria romanului în scopul atingerii și depășirii exigenței artistice.

Personajul principal, Nicolae Rușitoru, traversează paginile cărții confesându-se. Când melancolic și când revoltat, când meditativ și când sarcastic, acest personaj ne vorbește, ne privește în ochi, cu intenția vădită de a ne scoate din amorțeală, din comoditate și din lașitate. Nicolae Rușitoru dispune de candoarea introspecției pe care o utilizează cu duioșie și acreală împotriva propriului drum de intelectual, cadru didactic. Trece acest personaj, pe care nu ne grăbim  să-l identifică cu autorul cărții, prin diverse ipostaze, care îi relevă umanitatea reținută și inteligentă îmbrăcată în hainele unei afectivități traumatizate.

Profesorul Rușitoru este un ostracizat în regimul dictatorial al lui Ceaușescu. Chiar cu primul capitol, „Condamnarea”, romanul ne atrage spre lectură. Profesorul rebel este azvârlit din învățământ cu „mânie proletar㔠pe motiv că este un... trădător... Adică și-a permis să gândească altfel decât sunau indicațiile venite de sus.

Reacțiile celorlalte personaje din jurul lui Rușitoru sunt diverse și... perverse. Ca fascicule de lumină rămân cei doi fii: Cristi și Marian. Și, ca de atâtea ori în viață, soția se profilează pentru Rușitoru, ca fiind cel mai neînduplecat dușman. Din diverse motivații interioare și creatoare Culiță Ion Ușurelu o configurează pe soția lui Rușitoru, Marga, în culori sumbre, care fac din această apariție feminină o ființă descărnată de orice... feminitate. În privința personajului Marga, autorul adoptă o atitudine agresivă, care atinge uneori pamfletul acuzator.

Rușitoru își continuă periplul aducător de noi suferințe. Boala ce îi răvășește trupul pieritor îi amplifică dezbaterile cu sine și cu ceilalți despre situația omului în cadru social. Un loc obsesiv al acestor confruntări este ocupat de poziția scriitorului în regimul totalitar.

Ca o trăsătură dominantă a romanului întrezărim intenția autorului de a combina chinul cărnii și al spiritului cu dezbaterile acerbe pe tema dictaturii, a devenirii sociale și individuale. Ca o echilibrare râvnită este și împărțirea romanului în două jumatăți. În prima jumătate, acțiunea este plasată înainte de prăbușirea lui Ceaușescu, iar cea de-a doua parte în regimul de...tranziție. Privirea neînduplecată a lui Culiță Ion Ușurelu nu se atenuează, nu se entuziasmează în fața noilor realități politice. Impresia la lecturarea acestor pagini este că spiritul acid al autorului a căpătat noi dimensiuni. De la ironia fină la sarcasmul devastator. Culiță Ion Ușurelu utilizează aceste procedee literare pentru a scoate în pagină personaje, scene și întâmplări care devin verosimile literar și valoroase estetic.

Personajele de toate culorile... temperamentale și caracteriale sunt aruncate dinaintea ochilor noștri de Culiță Ion Ușurelu pentru a fi asamblate într-un micro-univers literar. Unele personaje amuză, altele ne provoacă frisoane de indignare. Personajul Rușitoru își caută pentru sine noi definiții într-o călătorie în Occident, printre românii care, din diverse pricini, și-au părăsit țara. Nici de astă dată nu se înregistrează deturnarea autorului de la privirea critică și pamfletară. Personajul transgresează experiențe, întâmplări...accidente, din care se salvează prin întoarcerea la... disputele literare și... sufletești.

Prin potopul de nereguli ridicole și de abuzuri aberante ale perioadei de tranziție, se întrevede o speranță, chiar și iluzorie pentru unii dintre cititori. Este credința în Dumnezeu, pe care personajul romanului o reîmprospăteză într-un pelerinaj pe la mănăstirile din nordul Moldovei. Prin divinitate, personajului i se dezvăluie o umanitate pierdută și în curs de regăsire. Dar cel care trebuie să se regăsească permanent este chiar personajul în carne și oase. Iar carnea de pe el dă semne vădite de cedare a resorturilor vitale. Boala nu l-a cruțat, a evoluat spre călătoria finală a tuturor muritorilor. Cu trupul slăbit, personajul dialoghează imaginar cu bunicul copilăriei și adolescenței sale. Bunicul este bătrânul înțelept din fiecare dintre noi. Și personajul romanului „Cerșetori în loden” i se destăinuie acestuia ca la ființa cea mai apropiată sufletește. Mai ales că pe cei doi nu-i mai desparte o prea îndelungată zăbovire a vremii. Este o confesiune cu sine... Este o mărturisire tragică, fiindcă în prezența morții toți suntem singuri, părăsiți... Dar ne căutăm sprijin în iluzii, în vorbe...

Culiță Ion Ușurelu, prin personajul său Nicolae Rușitoru, se ridică dinaintea noastră ca un scriitor-personaj ce-și cucerește și-și dezvăluie înțelepciunea senină, echilibrul sufletesc și iubirea de oameni, de adevăr, de frumos. Nu poți să nu fii de acord cu multe dintre aserțiunile ce se desprind din paginile cărții... Chiar dacă acordul cu ideile romanului nu este integral, asta nu înseamnă că imaginile literare nu te subjugă prin autenticitatea și tumultul trăirilor. Și peste paginile cărții plutește parfumul unui cosmos literar suficient lui însuși. Această victorie îi aparține doar autorului Culiță Ion Ușurelu, care a reușit să transfigureze un material de viață, și personală, și națională, și europeană. Acest material diform, hidos uneori, uluitor alteori, a fost disciplinat de Culiță Ion Ușurelu pentru a constitui pânza de mătase din care a tăiat și cusut haina luxoasă pentru romanul „Cerșetori în loden”.

Este o performanță estetică a autorului de a preface chipul urât al vremurilor într-un tablou frumos, atrăgător... Și acest tablou este romanul „Cerșetori în loden”... Roman care nu estompează urâțenia lumii... Roman ce reclamă pentru noi un orizont interogativ... Roman prin care Culiță Ion Ușurelu își dezvăluie sufletul și suferințele de scriitor ce-și asumă deliberat propriul destin...dincolo de ficțiune și de realitate... pentru a se întâlni cu sine... și cu cititorii... cărora le oferă o carte împlinită estetic.

Costel PRICOPIE

***

Calendarul Maramureșului, 2006

 În Maramureș, respectiv în Baia Mare, s-au pornit multe inițiative care au fost „înăbușite” în fașă deși s-a dovedit mai apoi că erau demne de urmat pentru o nație întreagă. Așa s-a întâmplat cu Calendarul Maramureșului, cu Dicționarul autorilor maramureșeni. După ce inițiativa a prins viață și în alte zone, s-a „slobozit” și către Maramureș făptuirea ideii. Cei din Banat susțin că și lor li se întâmplă la fel. O cultură devine unitară prin diversitate și nu mai poate azi fi în totalitate generată și făptuită doar de la Centru.Spaima ar decurge din ideea că unii mai provinciali ae dori „ruperea” de unitate și „federalizarea”. Ceea ce s-a dovedit a nu fi adevărat. Poate că există, în subsidiar, aceste idei subversive, însă ele nu pornesc de la oamenii de cultură români care au totuși idee despre ce este aceea o națiune cu o cultură proprie.Ce pierde o țară dacă ea este armonios făptuită cultural prin provinciile sale istorice: Maramureș, Crișana, Banat, Oltenia, Bucovina, Moldova, Muntenia, Dobrogea?

Nu se spune adesea că Bucureștiul este capitala provinciilor_ Se știe și s-a dovedit în istorie că optimul economic este o sumă a suboptimurilor economice. Suma este formată din elementele sale, ori dacă elementele saler sunt dezvoltate și suma va fi asemenea.

Dumitru Iuga este poet și, asemenea poeților de valoare, de când îl știu el a luptat pentru a poromova în țară și în lume valorile Maramureșului. Fiind urmaș al voiervozilor, cum le place lor să spună, ideile sale au produs scântei de multe ori, dar ele au fost de bun augur.

După ce a inițiat Calendarul Maramureșului a crezut de cuviință să-l continue în vremuri noi. A editat împreună cu colegii de la Centrul Creației Populare „Memoria Ethnologica”, o continuare în idee și conținut a „Calendarului Maramureșului” din 1980. După ce s-a pensionat, el n-a renunțat la ideile sale și, iată, editează acum numărul 2 al Calendarului Maramureșului.

Toate sunt bune până aici, numai c㠄Memoria Ethnologica” este îăn formă și conținut asemănătoare cu Calendarul Maramureșului. Nu pot apărea două publicații sub nume diferite și cu tematică identică. Singura soluție ar fi ca „Memoria Ethnologica” să se restructureze având în colegiu oameni de specialitate și să ia o ținută universitară, iar „Calendarul...” să-și continue drumul în forma sa inițială.

Din acest număr reținem semnăturile valoroase ale lui Ioan Alexandru, Ion I.C. Brătianu, Petru Comarnescu, Andrei Grobei, Vasile Avram, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pituț, Ioan Pop Reteganul. Pe lângă colinde, multe mituri, balade, orații și strigături de nuntă, proverbe, ziceri, precepte, ghicitori, calendarul publică poezii și proză ale scriitorilor din Nord.

Tematica acestui număr este axată în speță pe Țara Chioarului, anume satul românesc Șurdești, căruia i se face descrierea dezvoltării după documente începând cu anul 1411 până în 2006, martie. Tot o cronologie a vieții și activității pr. Dr. Vasile Lucaciu este realizată la pagina 40. Criticul de artă Petru Comarnescu scrie despre „Stâlpul de la Șurdești”, pe care l-a văzut în anul 1967 într-o vizită în Țara Maramureșului. Reținem „cântecul economului” (țăranului) dintr-o însemnare a anului 1895: „Lucrul face pe oricine în lume domnu,/ Doamne, binecuvântează pre economu”.

 Ștefan JURCĂ

***

Un staroste al parodiei: Lucian Perța

 Poetul Lucian perța, costumat în uniformă cazonă, de general călare pe un „ducipal” de lemn, privește  — cu exigență, totuși, condescendenț㠗 la șirurile de bocanci soldărești, aflați cam în dezordine, cu ciorapii atârnând, sfidători, peste turetci. Nu-i clar de ce am face apelul de seară un căprar în termen, dar acceptăm convenția, sută-n sută livrescă. Fapt e că sintagma subliniată mai sus dă titlul unei impozante cărți de parodii (Ed.Ginta, Cluj-Napoca, 2006) subintitulat㠄o panaramă a poeziei românești de la origini până în prezent”. „Generalul — poet de pe coperta întâi apare și pe cea de-a patra, de astă dată înțolit în civil și ținând între dinți arma făr㠄cocos” a scrisului. Lămurind așadar dihotomica înfățoșenie a perțanului  moroșenistic — cum ar zice bahluioteanul L.Pițu — vom observa, pe bune, că actul parodic în sine implică și un risc asumat cu, măcar, o duzină de precauții: simandicos — astuțioase unele, desigur, altele doar „ninse” de praful depus pe niscai tichii bufonistice ori clovnești. Și asta pentru că nu-i de colea să faci echilibristic㠄parodisiac㔠pe firul roșu străbătut de curentul esențelor lirice, fapt ce poate cauza arsuri de faț㠗 citind poezia în original, urmată de parodia în sine — L.Perța nu ezită să fac㠄piruete ” ilariant — ludice chiar și la unele încălțeli ori gerânere) în stare  a-i induce amețeli ori frisoane. mai întâi, parodistul este „prizonierul” unei seducții a selectivității textelor, rezonând — cum altfel decât subiectiv — la „discursul îndrăgostit” al acestora.

Doar că, pentru a-și respecta „blazonul”, el deturneaz㠗 mai mult sau mai puțin subtil — sensurile/ mesajele (aprob) te (g) matice înspre o (de)tentă abrupt humoristică, chiar burlescă, în unele cazuri. Paradistul poartă o mască de histrion, căci el își permite și „luxul” de a  se erija în chirurg  estetician, existând cazuri când „taie” în exces din nasuri infatuate sau urechi iepurești. Însă, de cele mai multe ori, el nu calchiază ceremonios — cu un surâs complice în colțul gurii — ci „re-creeaz㔠textele avute în vedere. Dar o face respectând cu strictețe doar registrul explicit, al formei; în fond, își permite — nonșalant și arbitrar — libertatea (libertinismul?) de a turna în această formă (cofraj) propria substanță, prin excelență parodică. Cam asta face Lucian Perța — cu meșteșugit profesionalism și talent în Apelul de seară. El reușește — prin actualizarea celor 202 poeți români din toate timpurile (de la Dosoftei, la...fiul autorului, C.Perța) — „o formă de resuscitate postmodern㔠(Maria Mincu) a textelor parodiate. Chiar dacă, uneori (vezi „Moartea căprioarei” și „Sara pe deal”) atmosfera „re-creat㔠de parodist este contrasă între limite supralicitând plojonul programatic în cacuitate și derizoriu. Performanță parodistică a lui „Perța este subliniat în „panaramarea” poeților din actualitatea post-șaizecistă, inclusiv. El introduce în textul parodic — cu dexteritate stilistică, titlurile volumelor unor poeți, reușind să surprindă  cititorul, cu un umor niciodată factice, ci subtil disimulat. Iată doar trei exemple, dintre multe altele, scoase din porthartul comandirului cu fireturi și dungă roșie, Lucian Perța, căuzaș al strategiilor semantico-pisicheristice, vel-staroste al par(h)odiei: „Pământul deocamdat㠔  Ardeal ne mai rodește o viață de excepții astfel mocanii au,/ și-un măr crescut acolo miroase românește,/ și frunzele pe ramuri ca steagurile stau”; „Domnișoara e studentă, ce fată,/ când o vezi lângă tine-n rochiță,/ ca un poem discursiv simți cu intenția rămâi, ca și polițistul bătrân,/înciudat că nu o amendează, / ea trece pe stradă și-n urmă-i rămân/ trecători și șoferi ce oftează, „Bătrânul meu pat de campanie zăcând/ în redacție printre saci de manuscrise;/ câte exerciții de realitate, scârțâind,/ a suportat  cu arta răbdării și câte vise/ printre așternuturi penetrând.

 Alexandru SFÂRLEA