Nr. 9 (490) septembrie 2006

Stelian Tănase

Elite şi societate – Guvernarea Gheorghiu- Dej 1948 – 1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

 Mi se întâmplă adesea să am sentimentul că trăim într-o Românie care a uitat multe înainte de a le fi aflat, ori care se preface şi că a uitat şi că nu a aflat nimic. O Românie în care o comisie prezidenţială a primit sarcina de a stabili adevărul despre comunism ca şi cum realitatea brutală de odinioară fie nu ar fi fost suficient de evidentă, fie că e pradă amneziei. Ca şi cum nimeni nu ar fi intrat demult în vreo librărie şi nu ar fi putut să constate că doar anul trecut au apărut trei remarcabile cărţi despre comunismul românesc. Le reamintesc deci titlurile. Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu, Clienţii lu’ tanti  Varvara de Stelian Tănase, Pe umerii lui Marx de Adrian Cioroianu. Cărţi ce s-au adăugat altora mai vechi scrise de Ghiţă Ionescu sau de Vlad Georgescu ori mai noi datorate lui Marius Oprea, Stejărel Olaru, Dragoş Petrescu, Dan Pavel, Lavinia Betea, etc sau chiar celor trei amintiţi mai sus, cărţi ce au a meritul de a fi exclus din analiză adjectivita, opunându-i analiza şi raţionamentele. Cărţi ce s-au alăturat celor deja tipărite în Occident.

Elite şi societate- Guvernarea Gheorghiu-Dej-1948-1965 apărută în primă ediţie în l998 la Editura Humanitas şi retipărită tot acolo în 2006 e un examen solid pe care Stelian Tănase îl face unei perioade frământate, marcată de întorsături dramatice, perioada în care „secta mesianică”, cum o numeşte Tismăneanu, a părăsit „subterana”, invocată  de Stelian Tănase în Clienţii lu’ tanti Varvara,  şi odată ieşită la lumină a încercat şi izbutit cu ajutorul unui imens sprijin extern să se constituie în elită conducătoare. E drept, fenomenul nu începe în l948, ci imediat după august l944, fenomen extrem de bine pus în evidenţă de Adrian Cioroianu în Pe umerii lui Marx, un rol însemnat revenind în acest sens Comisiei Aliate de Control ori ARLUS- ului.  Dar îndată după alungarea regelui Mihai I „partidul comunist preia…puterea politică pentru a se folosi apoi de stat ca instrument pentru a modela o altă societate decât aceea pe care o găseşte când preia puterea”. Odată cu venirea la putere a guvernării Gheorghiu-Dej, arată Stelian Tănase, „1. minoritatea guvernează prin presiune şi teroare majoritatea  şi 2. concentrează resursele şi le foloseşte pentru o intensă industrializare.” Teroarea  şi presiunea minorităţii, reformularea ordinii sociale, industrializarea cu orice preţ şi imense sacrificii umane, în dispreţul legilor economiei reale, sunt liniile directoare impuse de guvernarea Gheorghiu-Dej, continuate de socialismul dinastic al lui Nicolae Ceauşescu, linii directoare derivate din însăşi esenţa ideologiei comuniste, mai presus de orice staliniste, ce nu a părăsit România până la sfârşitul lui 1989. Transformarea unui grup radical, dar periferic în elită guvernantă e un proces în intimitatea căruia se pătrunde cu greu. Tocmai de aceea, dar şi pentru a asigura armătura teoretică indispensabilă cercetării sale, Stelian Tănase plasează în debutul cărţii un capitol ce clarifică termenii. „Este de preferat să vorbim, în regimurile totalitare, nu atât despre raporturile dintre diferite clase, cât despre elite şi societate, de elite şi mase, de vreme ce aceste regimuri, pentru a se impune distrug vechile structuri  de clasă, anulează diferenţele pe care le găsesc la instalarea lor”. Operaţia aceasta de distrugere, asumată fără reţinere de guvernarea Gheorghiu-Dej, o guvernare cu o evoluţie deloc lineară, deloc previzibilă, nicidecum egală cu sine, cu o teatralitate tragică, cu exces de lovituri de teatru, cu lupte intestine şi excomunicări, cu epurări şi condamnări la moarte, şi-a propus din raţiuni ce ţin de specificul ideologiei comuniste de inspiraţie moscovită, stalinistă, înlocuirea societăţii rurale tradiţionale puţin industrializate cu o alta cu o alta care nu a corespuns în fond necesităţilor unei societăţi moderne, „cu un grad de complexitate superior, cu structură socială postindustrială, cu un nivel înalt de participare a populaţiei la sfera publică”.

Nu mai e demult un secret pentru nimeni că PCdR a fost până în august 1944 o formaţiune minoră, cu un număr nesemnificativ de aderenţi şi cu o compoziţie etnică în care elementul românesc era extrem de puţin reprezentat. Slăbiciunea aceasta a „unui partid al clasei muncitoare”, explicabilă tocmai prin inconsistenţa muncitorimii din pricina redusei industrializări a ţării, a adus cu sine dependenţa organică de Moscova, o dependenţă ce se va menţine multă vreme, în forme diferite, uneori înşelătoare. Până la ieşirea din ilegalitate, conducerea PCdR era divizată în trei aripi- cea din închisori (printre care se află şi Gheorghiu-Dej, cel ce va fi apoi fie şef al partidului, fie prim-ministru, dar oricum conducător al ţării), cea din libertate, cu ciudate legături cu autorităţile statului ( cf. Clienţii lu’tanti Varvara)  şi cea de la Moscova. Deşi încă de la început raporturile dintre aceste trei aripi nu au fost deloc cordiale, iar lupta pentru putere a consumat multe energii,  adeseori decontate la Moscova, elementul de coeziune e dat de totala aservire a noii elite faţă de cea suzerană din Capitala URSS. „PCR- scrie Stelian Tănase- a fost un instrument mai uşor de manevrat decât alte partide datorită periferiei duble în care se afla; în raport cu centrul moscovit şi în raport cu societatea.” De aceea „elita locală a PCR s-a constituit într-o clientelă a conducerii PCUS”. De altfel, în mediile comuniste, despre România se vorbea încă din 1947, ca despre a şaptesprezecea republică sovietică.

Stelian Tănase distinge trei mari etape în diacronia guvernării Gheorghiu-Dej. Prima, între 1948 şi 1953, deci de la respingerea planului Marshall la moartea lui Stalin, în care se naşte cu forcepsul, cu maximă duritate , cu imense costuri umane, „o lume nouă”. Cea de-a doua, între 1953 şi 1958, care înseamnă „cinci ani tulburi” consumaţi şi resimţiţi ca atare atât de elita conducătoare de la Bucureşti, cât şi de elita suzerană de la Moscova. Niciodată elita conducătoare de la Bucureşti nu a acceptat destalinizarea, iar celebrul Raport secret al lui Hrusciov a fost perceput drept o ameninţare la însăşi poziţiile sale dominante. Mult comentata retragere a trupelor sovietice din 1958 a fost în mică măsură o „lovitură de maestru” a lui Dej, cât consfinţirea faptului că la Moscova România era percepută drept ţara cea mai puţin „periculoasă”, mai puţin posibilă a fi „destabilizată”. A treia etapă, cea cuprinsă între 1958 şi 1965 e cea mai interesantă, căci în decursul ei se stabilesc liniile directoare ce vor determina evoluţia României nu doar în ultimii ani ai regimului dejist, ci şi pe toată durata domniei lui Nicolae Ceauşescu. De altfel, încă din perioada Dej, puterea lui Ceauşescu era imensă prin însuşi faptul că el era şeful Secţiei organizatorice, controlând direct aparatul de partid. Între 1958 şi 1965, coeziunea elitei conducătoare devine reală, PMR îşi sporeşte considerabil numărul de membri, îşi modifică structura şi compoziţia nu doar naţională, ci şi profesională, admite în rândurile sale elita profesională, se pregăteşte pentru statutul de „partid de mase” la care visa Ceauşescu. Se reia industrializarea accelerată, în dispreţul legilor economice (asta în pofida „legendelor” despre valoarea de economist a unuia dintre baronii lui Dej, Alexandru Bârlădeanu), se încheie cooperativizarea agriculturii. Către sfârşitul perioadei se simte o oarecare ameliorare a nivelului de trai. Totodată se conturează liniile „comunismului naţional”, nimic altceva decât un stalinism defectiv de internaţionalism. Raporturile tensionate cu Hrusciov (înlăturat de la putere în l964) îl determină pe Gheorghiu-Dej să decidă o reconciliere cu propriul popor. O face, pe de o parte, prin resuscitarea sentimentului naţional, prin afişarea unei politici de independenţă faţă de Moscova (actul cel mai spectaculos fiind celebra „Declaraţie din aprilie 1964”), pe de altă parte, prin îmbunătăţirea vieţii (reducerea ratei acumulării). Deşi masele guvernate aveau, în realitate, puţine motive să-i fie recunoscătoare şi cu toate că nivelul de trai era debil prin comparaţie chiar cu alte ţări din lagărul socialist, neaşteptata ieşire din scenă a lui Dej, în martie 1965, a provocat destulă emoţie care, la judecata de apoi a istoriei, se dovedeşte puţin meritată de beneficiarul ei postum.

Niciodată, comunismul românesc nu a practicat o reală destalinizare. Orice redefinire autentică faţă de principiile stalinismului a fost refuzată de elita guvernantă din România, de „nucleul ei decizional”. Preocuparea acestuia a fost înainte de orice monopolul puterii. Supremaţia unei ideologii utopice nu a fost niciodată pusă la îndoială. Aceste elemente au fost continuate şi amplificate de guvernarea succesorului lui Dej, Nicolae Ceauşescu, a cărui primă grijă a fost  evacuarea imaginii fostului „tovarăş Gheorghiu” din istoria partidului. PCR şi-a continuat politica de sorginte stalinistă consfinţind insuccesul politic al unei formaţiuni cu un număr apreciabil de cotizanţi ce avea să dispară instantaneu la 22 decembrie 1989, deşi elemente ale comunismului rezidual sunt identificabile şi azi.

Cartea lui Stelian Tănase e importantă pentru că surprinde esenţa raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi, dar şi dintre elita politica de la Bucureşti şi cea de la Moscova într-un arc de timp care în elanul anticeauşist de după l989 s-a albit inexplicabil, transformându-se în fals. În demontarea acestui fals, Stelian Tănase izbuteşte cu succes un aliaj între prezentarea faptelor istorice, investigarea arhivelor, evaluarea sociologică şi analiza economică.

 Mircea MORARIU

*^**

Dorin Tudoran

Absurdistan – O tragedie cu ieşire la mare, Editura Polirom, Bucureşti, 2006

 La o distanţă de opt ani de la apariţia masivului volum Kakistocraţia, numele lui Dorin Tudoran se află din nou pe coperţile unei cărţi intitulate Absurdistan- o tragedie cu ieşire la mare, apărută în 2006 în colecţia Egopublicistică  a Editurii Polirom. Cartea, de aproape 400 de pagini, reuneşte editoriale, analize politice, pamflete, portrete, interviuri pe care binecunoscutul poet le-a publicat între 2002-2005 în periodice de circulaţie naţională precum Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Cotidianul, Cuvântul libertăţii, Evenimentul zilei, Jurnalul naţional, România liberă, toate puse sub moto-ul „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie”. De aceea România este un orwellian Absurdistan, indiferent că Vraişte-Vodă ce o diriguieşte se cheamă Iliescu, Constantinescu ori Băsescu. De altminteri, însuşi faptul că aceste personaje au ajuns la putere e un lucru ce nu trebuia să se întâmple, de unde incizia deloc milostivă pe care stiloul lui Dorin Tudoran o practică în aşa-zisa „clasă politică românească”, cea cu termopane, motorete, golden-spriţuri şi fără nici un fel de vocaţie de autentică elită. Cartea îşi depăşeşte condiţia de simplă culegere de texte rătăcite la un moment dat prin ziare, graţie ordonării tematice întreprinse de autor, ordonare din care rezultă o ciocnire deloc plăcută, nicidecum „moale” între un cotidian anomic şi o conştiinţă autentică. Cotidianul e compus din impurităţi stranii (Baobabul românesc), dintr-o continuă, gâfâită, jalnică alergătură electorală în  care nu contează nici ţara, nici electoratul (Alegeri,catindaţi,urmări), dintr-o fotografiere a felului în care, odată ajunşi la putere, „aleşii” au uitat tot ceea ce au promis, văzându-şi doar de propriile interese, contribuind prin asta cât de vârtos se poate la desăvârşirea haosului naţional (Vraişte Vodă), din diagnoze asupra Pacientului naţional, dintr-o examinare a slăbiciunilor presei româneşti (Presa vs presa), slăbiciuni parcă tot mai pronunţate în vremea din urmă, dintr-o serie calmă  şi nostalgică de Cvasiportrete, din analizarea efectelor devastatoare a incapacităţii de a vedea  corect (Orbirea) şi din amestecul în Curcubeul huiduielilor. Cartea e structurată rotund, fiind deschisă de un amplu interviu, intitulat Şah la orgoliu, acordat în 2004 lui Daniel Cristea-Enache şi publicat în ALIA  şi se închide cu un alt interviu, cu Nicolae Coande, publicat în Cuvântul libertăţii.

Textele lui Dorin Tudoran, calme ori inflamate, scrise cu grija de a nu sacrifica analiza de dragul exerciţiului stilistic, nu sunt deloc comode. Cu atât mai puţin „surâzătoare”. Nu sunt din acelea ce vor să placă tuturor. Lucrul e cât se poate de normal, de vreme ce autorul lor e unul dintre puţinii autentici disidenţi români din perioada socialismului dinastic, atunci când a nu fi pe plac costa scump. Poate că în 1985, Departamentul românesc al Europei libere şi directorul său de atunci, Vlad Georgescu, a izbutit să facă în aşa fel încât represiunea „patrioticei” Securităţi să nu-i fie  fatală lui Dorin Tudoran. Nu exclud ca acelaşi Departament să fi contribuit ca Dorin Tudoran să primească, fie şi numai cu un ceas mai devreme, paşaportul ce i-a îngăduit să părăsească o ţară din  care altminteri nu şi-ar fi dorit să plece. Dar, aşa după cum  depune mărturie Jurnalul Monicăi Lovinescu,  îndată ce Dorin Tudoran nu a mai fost un caz demn de plasat în deschiderea programelor Actualitatea românească ori România şi drepturile omului, nici Radio-ul, şi nici directorul său, nu i-au oferit lui Dorin Tudoran o slujbă bine plătită, fostul disident preferând să spele vase decât să lanseze filipice la adresa celor ce i-au refuzat angajarea, precum au făcut-o alţii (cf. Paul Goma- Scrisori întredeschise). Nici azi, Dorin Tudoran nu e o vedetă mediatică, apare rar pe ecranele televizoarelor româneşti, nu e interesat de numărul camerei ce-i surprinde mai bine chipul, iar unele apariţii i-au provocat chiar dezamăgiri ( Curcubeul huiduielilor).Nici azi, Dorin Tudoran nu e un „amabil” de profesie. E neiertător cu Nicolae Breban, cel pe care îl consideră, şi nu fără argumente, a fi funcţionat drept „agent de influenţă”, dar şi cu Andrei Pleşu, cu Zoe Petre, cu Andrei Cornea ori cu Adrian Cioroianu. Nu cred că e întotdeauna drept. Fireşte că mecanismul pamfletului e, cum repetă de câteva ori Dorin Tudoran, exagerarea, dar în cazul atacurilor la adresa lui  Adrian Cioroianu, la origine cred că s-a aflat o lectură exagerată a unor texte cu evidentă ironică publicate de acesta în Dilema veche, iar la originea celor ce l-au vizat pe Andrei Pleşu un dram de rea-voinţă. Sigur, înţeleg că în nici un domeniu Dorin Tudoran nu practică „critica prietenească”, aceea pe care o teoretizează originalul Traian Băsescu, tot la fel cum nu-i sunt pe plac tranzacţionismul ori jumătăţile de măsură. Dar…. Oricum ar fi, e sigur că Dorin Tudoran nu a făcut deloc rău atunci când a pus în practică spusele lui Dante Alighieri- „ Cele mai negre locuri ale Iadului  sunt rezervate celor ce se menţin neutri în vreme de criză morală”. O dovedeşte cartea Absurdistan- o tragedie cu ieşire la mare.

 Mircea MORARIU

*^**

Un eseu despre Sahara lui Ioviţă

 După volumul Vlad Ioviţă. Un hectar de umbră pentru Sahara (antologie, tabel cronologic şi referinţe istorico-literare de Viorica Zaharia-Stamati) apărut la Editura Litera Internaţional şi Grupul Editorial Litera în colecţia Biblioteca şcolarului; serie nouă (colecţie iniţiată şi coordonată de Anatol Vidraşcu şi Dan Vidraşcu), în preajma consemnării a 70 de ani de la naşterea regretatului prozator şi cineast care a fost Vlad Ioviţă, Viorica Zaharia-Stamati ne mai dă şi un inspirat demers exegetic – Eseu despre proza lui Vlad Ioviţă (150 pagini), care, recent, a văzut lumina tiparului la editurile Augusta şi Artpress din Timişoara.

Eseul este o formă literaturizată a unei teze de doctorat despre lumi artistice, personaje, tehnici narative în proza lui Ioviţă, pentru care licenţiata Universităţii Transilvania din Braşov, proaspăt doctor în filologie, lector superior la Catedra de literatură română şi comparată a Universităţii Pedagogice de Stat Ion Creangă din Chişinău, Viorica Zaharia-Stamati, are un cult aparte. Această afecţiune cărturărească îşi află sorginte, mai întâi, în (re)descoperirea zonelor profunde ale realităţii umane, a feliilor de viaţă într-un excelent mixaj de formule eterogene. Între acestea tânăra cercetătoare remarcă laconismul dialogului hemingwayan, monologul interior joycean, fluxul proustian al memoriei involuntare, pluralitatea vocilor, a planurilor narative şi a punctelor de vedere în descendenţă faulkneriană, valorificarea parabolică în stil camusian, tehnica flash-back-ului şi mecanismul sugestiei simbolice.

Autoarea insistă asupra background-ului literar al anilor 60-80, asupra formulei lirico-baladeşti, pune în evidenţă modalităţile de analiză şi caracterizare psihologică a unor personaje inadaptabile, ne introduce într-o lume a ciudaţilor şi suciţilor, accentuând performanţele tehnice în (re)ontologizarea discursului narativ, a imaginii lumii,a unei societăţi în derivă. Complexitatea tehnicilor narative e condiţionată de microcosmosul uman, de sufletul unor intelectuali în prima generaţie. Opţiunea lui V. Ioviţă pentru anumite formule narative ţine, se pare, de un manierism sui generis. Iată de ce e explicabilă plăcerea Vioricăi Zaharia-Stamati de a cataloga cât mai multe figuri şi tehnici narative. Nu ştiu în ce  măsură putem vorbi de un mimetism artistic în cazul lui Vlad Ioviţă, dar, cu siguranţă, prozatorul pune sub lupă drama subiectivă a unui singur personaj, existenţa măruntă, banală, focalizând atenţia pe un moment de criză, în care realitatea nu poate fi escamotată.

Vlad Ioviţă, ca orice scriitor transnistrean aflat la marginea românismului, trăieşte acut drama dezrădăcinării. Să recunoaştem: în fond, Ioviţă şi Beşleagă sunt cei mai tragici, mai puţin lirici şi cei mai anticalofili şi contorsionaţi.

Într-un dialog cu Mihai Cimpoi Vlad Ioviţă afirma: „Prea multă sinceritate... strică. Vreau să văd lumea nu numai din punctul meu de vedere, ci din mai multe puncte de vedere. Ale tuturor celor de vârsta mea. Caut să scriu la persoana a treia, mă străduiesc să fiu cât mai obiectiv”.

Ioviţă a cultivat programatic genul scurt. Evoluţia lui prozastică e urmărită în acest eseu cu multă acribie, din diverse unghiuri, favorizând perspectivele semiotice şi hermeneutice. Viorica Zaharia-Stamati vine cu  disocieri absolut inedite despre tehnica punctului de vedere, despre dialogul intertextual în nuvela Se caută un paznic, despre statutul naratorului în diferite tipuri de naraţiune, despre nuvela antologică Un hectar de umbră pentru Sahara, despre onirismul nuvelei Sirena.

 Se ştie: autorul de proză scurtă simte enorm şi vede monstruos. E şi ceea ce demonstrează cercetătoatea în analizele personajelor din Dans în trei, Magdalena, Dincolo de ploaie, în care se descoperă fulgerător, cu lumina blitz-ului, un suflet de intelectual în prima generaţie, un black-hole, un vortex. Iată o confesiune a naratorului: „Şi acum să vă spun că acela am fost eu. Eu sînt Vaniuţa Milionaru”. Într-o confesiune, scriitorul se destăinuia: „ Am vrut... să descriu un tânăr din generaţia mea... Noi am venit cu toţii de la ţară... Era greu să pui această generaţie într-un canon, într-un anumit tipar de gândire... Vaniuţa Milionaru era un prototip al primilor gazetari ce lucrau la televiziune, al primilor scriitori, primilor artişti...”.

Viorica Zaharia-Stamati este o cercetătoare avizată, stăpâneşte materia, operează cu concepte adecvate şi bine articulate, are vocaţia sintezei şi apetenţa teoretizării. Eseu despre proza lui Vlad Ioviţă este o carte extrem de necesară în înţelegerea unui scriitor oarecum marginalizat, care odată cu înaintarea în timp devine mult  mai sclipitor, actual şi valoros, singurul propritar dacă nu al unei Yoknapatawpha, cel puţin al unui hectar de umbră pentru Sahara, cu o lume de dezrădăcinaţi şi înstrăinaţi.

 Alexandru  BURLACU

*^**

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi  de Emanuel Engel

(Ed. Arca, Oradea, 2005)

 Cartea lui Emanuel Engel face parte din paleta genului memorialistic ca evocare, stând alături de însemnări, jurnale, corespondenţă, memorii, interviuri, acte, depoziţii sau doar mărturii, mai mult ori mai puţin însemnate. E o adevărată încântare să retrăieşti cu autorul energeia din păcate destul de entropică a culturii Oradiei (un gramatic avizat ne-ar putea spune cum e corect: Oradiei sau Orăzii) ultimilor cinzeci şi ceva de ani când „pelerini” la porţile ei, precum Edmond Nicolau, Vladimir Streinu, Vida Geza, Sică Alexandrescu, Romulus Todoran, Ivan Ordentilch, Al. Graur, Marietta Sadoveanu, Horea Oprescu, Al. Husar, Baruţu T. Arghezi, Maria Zeller-Zamfir, Flavia Buref, Miron Niculescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George georgescu, Elvira Godeanu, Camelia Dăscălescu, Costache Antoniu şi alţii – au stat alături de orădenii Ilie Giulai, Ion Bradu, Valentin Avrigeanu, Dorel Urlăţeanu, Cristina Tacoi, A.G. Vaida, Emil Cotoi, Alla Tăutu, Alexandru Mătuşan, G. Toacsen, Paşca Ionică, S. Blum, preotul Olaru, parohul Belteki, Florica Bradu (FloricaBâr), Alexandru Magereanu.

Pendularea autorului între întâmplări adesea marginale şi evocarea unor personalităţi de excepţie ale culturii româneşti, în sens larg, este de două ori semnificativă: o dată prin lipsa de complexe pe care ţi-o dă experienţa trăită în angajarea în actul cultural şi a doua oară prin demitizarea personalităţii prin inserţia în imaginea sa – uneori edulcorată – a unor picanterii care, departe de a dezavua, întregesc efigia celui vizat. Desigur, lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără un talent de prozator – de la crochiu la tabletă, la schiţă şi mai apoi la portretistică – y compris selectivitatea de rigoare. De altfel, cine l-a cunoscut, fie direct, fie prin diverse mărturii ale contemporanilor, fie chiar din paginile sale de publicistică, şi-a putut face o părere despre cultura clasică bine asimilată, despre lecturile sale literare şi istoriografice, despre hobby-ul muzicii întreţinut cu fervoare, cât şi despre ceea ce Montaigne numea honnte homme: devoţiunea stând sub semnul elegiac al futilităţii, discreţia şi discernământul împinse până la umilitate. Sunt astfel memorabile scenele intruziunii securităţii politice în Cercul literar „Iosif Vulcan”, când preotul Olaru a plătit cu detenţia simplul fapt de a fi preot şi a participa la şedinţele de lucru, sau întâmplarea, de data asta în alt registru, cu întrebarea lansată de politrucul nomenclaturist jdanovisto-nikolskian Haş, când a văzut o sculptură amplasată la locul ei într-un scuar: „De ce aţi aruncat pe jos sculptura şi cât costă”. Ca să nu mai pomenim de o altă sinistră „fază”, aceea a ameninţării adresată autorului de către acelaşi nedezminţit Haş când acela s-a plâns că nu poate goli de locatari casa lui Iosif Vulcan pentru a o transforma în spaţiu muzeistic.

Va trebui să revenim la această carte în care un timonier, fiu al lui Rudolf Wilhem Engel şi al Jessycăi Berta Smith, scrie pe valurile unor vremuri tulburi un traseu valabil, găsindu-şi, azi, mai mulţi emuli decât confraţi. Iar autorul poate fi liniştit: faptul că figurează în primul comitet de redacţie al celei de a V-a serii a revistei Familia, alături de Alexandru Andriţoiu, Traian Blajovici, Radu Enescu, Horvath Imre, Mircea Maliţa, Titus Popovici, Stelian Vasilescu, Vida Gheza,  nu a fost o întâmplare obişnuită în timpul odiosului regim comunist.

 Mircea CONSTANTIN

*^**

„Cerşetori în loden” de Culiţă Ion Uşurelu – Romanul

asumării unui destin

 Oare ce este mai fertil într-o discuţie literară, dar şi mai derutant decât perechea de termeni: realitate – ficţiune?! Serviciile şi deserviciile aduse de cele două concepte nu vor fi niciodată riguros contabilizate. Operarea grăbită cu ele reprezintă o capcană pe care cu patimă ne-o întindem singuri, ca să descâlcim parţial unele pagini dintr-o scriere literară.

Scriitorul vrâncean Culiţă Ion Uşurelu ne provoacă la o astfel de dezbatere. Câtă ficţiune şi câtă realitate este în romanul „Cerşetori în loden” apărut la Editura „Salonul Literar” din Focşani în anul 1999? Nu vom face, desigur, o investigaţie prea puţin relevantă în plan artistic. Importantă rămâne traiectoria romanului în scopul atingerii şi depăşirii exigenţei artistice.

Personajul principal, Nicolae Ruşitoru, traversează paginile cărţii confesându-se. Când melancolic şi când revoltat, când meditativ şi când sarcastic, acest personaj ne vorbeşte, ne priveşte în ochi, cu intenţia vădită de a ne scoate din amorţeală, din comoditate şi din laşitate. Nicolae Ruşitoru dispune de candoarea introspecţiei pe care o utilizează cu duioşie şi acreală împotriva propriului drum de intelectual, cadru didactic. Trece acest personaj, pe care nu ne grăbim  să-l identifică cu autorul cărţii, prin diverse ipostaze, care îi relevă umanitatea reţinută şi inteligentă îmbrăcată în hainele unei afectivităţi traumatizate.

Profesorul Ruşitoru este un ostracizat în regimul dictatorial al lui Ceauşescu. Chiar cu primul capitol, „Condamnarea”, romanul ne atrage spre lectură. Profesorul rebel este azvârlit din învăţământ cu „mânie proletară” pe motiv că este un... trădător... Adică şi-a permis să gândească altfel decât sunau indicaţiile venite de sus.

Reacţiile celorlalte personaje din jurul lui Ruşitoru sunt diverse şi... perverse. Ca fascicule de lumină rămân cei doi fii: Cristi şi Marian. Şi, ca de atâtea ori în viaţă, soţia se profilează pentru Ruşitoru, ca fiind cel mai neînduplecat duşman. Din diverse motivaţii interioare şi creatoare Culiţă Ion Uşurelu o configurează pe soţia lui Ruşitoru, Marga, în culori sumbre, care fac din această apariţie feminină o fiinţă descărnată de orice... feminitate. În privinţa personajului Marga, autorul adoptă o atitudine agresivă, care atinge uneori pamfletul acuzator.

Ruşitoru îşi continuă periplul aducător de noi suferinţe. Boala ce îi răvăşeşte trupul pieritor îi amplifică dezbaterile cu sine şi cu ceilalţi despre situaţia omului în cadru social. Un loc obsesiv al acestor confruntări este ocupat de poziţia scriitorului în regimul totalitar.

Ca o trăsătură dominantă a romanului întrezărim intenţia autorului de a combina chinul cărnii şi al spiritului cu dezbaterile acerbe pe tema dictaturii, a devenirii sociale şi individuale. Ca o echilibrare râvnită este şi împărţirea romanului în două jumatăţi. În prima jumătate, acţiunea este plasată înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu, iar cea de-a doua parte în regimul de...tranziţie. Privirea neînduplecată a lui Culiţă Ion Uşurelu nu se atenuează, nu se entuziasmează în faţa noilor realităţi politice. Impresia la lecturarea acestor pagini este că spiritul acid al autorului a căpătat noi dimensiuni. De la ironia fină la sarcasmul devastator. Culiţă Ion Uşurelu utilizează aceste procedee literare pentru a scoate în pagină personaje, scene şi întâmplări care devin verosimile literar şi valoroase estetic.

Personajele de toate culorile... temperamentale şi caracteriale sunt aruncate dinaintea ochilor noştri de Culiţă Ion Uşurelu pentru a fi asamblate într-un micro-univers literar. Unele personaje amuză, altele ne provoacă frisoane de indignare. Personajul Ruşitoru îşi caută pentru sine noi definiţii într-o călătorie în Occident, printre românii care, din diverse pricini, şi-au părăsit ţara. Nici de astă dată nu se înregistrează deturnarea autorului de la privirea critică şi pamfletară. Personajul transgresează experienţe, întâmplări...accidente, din care se salvează prin întoarcerea la... disputele literare şi... sufleteşti.

Prin potopul de nereguli ridicole şi de abuzuri aberante ale perioadei de tranziţie, se întrevede o speranţă, chiar şi iluzorie pentru unii dintre cititori. Este credinţa în Dumnezeu, pe care personajul romanului o reîmprospăteză într-un pelerinaj pe la mănăstirile din nordul Moldovei. Prin divinitate, personajului i se dezvăluie o umanitate pierdută şi în curs de regăsire. Dar cel care trebuie să se regăsească permanent este chiar personajul în carne şi oase. Iar carnea de pe el dă semne vădite de cedare a resorturilor vitale. Boala nu l-a cruţat, a evoluat spre călătoria finală a tuturor muritorilor. Cu trupul slăbit, personajul dialoghează imaginar cu bunicul copilăriei şi adolescenţei sale. Bunicul este bătrânul înţelept din fiecare dintre noi. Şi personajul romanului „Cerşetori în loden” i se destăinuie acestuia ca la fiinţa cea mai apropiată sufleteşte. Mai ales că pe cei doi nu-i mai desparte o prea îndelungată zăbovire a vremii. Este o confesiune cu sine... Este o mărturisire tragică, fiindcă în prezenţa morţii toţi suntem singuri, părăsiţi... Dar ne căutăm sprijin în iluzii, în vorbe...

Culiţă Ion Uşurelu, prin personajul său Nicolae Ruşitoru, se ridică dinaintea noastră ca un scriitor-personaj ce-şi cucereşte şi-şi dezvăluie înţelepciunea senină, echilibrul sufletesc şi iubirea de oameni, de adevăr, de frumos. Nu poţi să nu fii de acord cu multe dintre aserţiunile ce se desprind din paginile cărţii... Chiar dacă acordul cu ideile romanului nu este integral, asta nu înseamnă că imaginile literare nu te subjugă prin autenticitatea şi tumultul trăirilor. Şi peste paginile cărţii pluteşte parfumul unui cosmos literar suficient lui însuşi. Această victorie îi aparţine doar autorului Culiţă Ion Uşurelu, care a reuşit să transfigureze un material de viaţă, şi personală, şi naţională, şi europeană. Acest material diform, hidos uneori, uluitor alteori, a fost disciplinat de Culiţă Ion Uşurelu pentru a constitui pânza de mătase din care a tăiat şi cusut haina luxoasă pentru romanul „Cerşetori în loden”.

Este o performanţă estetică a autorului de a preface chipul urât al vremurilor într-un tablou frumos, atrăgător... Şi acest tablou este romanul „Cerşetori în loden”... Roman care nu estompează urâţenia lumii... Roman ce reclamă pentru noi un orizont interogativ... Roman prin care Culiţă Ion Uşurelu îşi dezvăluie sufletul şi suferinţele de scriitor ce-şi asumă deliberat propriul destin...dincolo de ficţiune şi de realitate... pentru a se întâlni cu sine... şi cu cititorii... cărora le oferă o carte împlinită estetic.

Costel PRICOPIE

*^**

Calendarul Maramureşului, 2006

 În Maramureş, respectiv în Baia Mare, s-au pornit multe iniţiative care au fost „înăbuşite” în faşă deşi s-a dovedit mai apoi că erau demne de urmat pentru o naţie întreagă. Aşa s-a întâmplat cu Calendarul Maramureşului, cu Dicţionarul autorilor maramureşeni. După ce iniţiativa a prins viaţă şi în alte zone, s-a „slobozit” şi către Maramureş făptuirea ideii. Cei din Banat susţin că şi lor li se întâmplă la fel. O cultură devine unitară prin diversitate şi nu mai poate azi fi în totalitate generată şi făptuită doar de la Centru.Spaima ar decurge din ideea că unii mai provinciali ae dori „ruperea” de unitate şi „federalizarea”. Ceea ce s-a dovedit a nu fi adevărat. Poate că există, în subsidiar, aceste idei subversive, însă ele nu pornesc de la oamenii de cultură români care au totuşi idee despre ce este aceea o naţiune cu o cultură proprie.Ce pierde o ţară dacă ea este armonios făptuită cultural prin provinciile sale istorice: Maramureş, Crişana, Banat, Oltenia, Bucovina, Moldova, Muntenia, Dobrogea?

Nu se spune adesea că Bucureştiul este capitala provinciilor_ Se ştie şi s-a dovedit în istorie că optimul economic este o sumă a suboptimurilor economice. Suma este formată din elementele sale, ori dacă elementele saler sunt dezvoltate şi suma va fi asemenea.

Dumitru Iuga este poet şi, asemenea poeţilor de valoare, de când îl ştiu el a luptat pentru a poromova în ţară şi în lume valorile Maramureşului. Fiind urmaş al voiervozilor, cum le place lor să spună, ideile sale au produs scântei de multe ori, dar ele au fost de bun augur.

După ce a iniţiat Calendarul Maramureşului a crezut de cuviinţă să-l continue în vremuri noi. A editat împreună cu colegii de la Centrul Creaţiei Populare „Memoria Ethnologica”, o continuare în idee şi conţinut a „Calendarului Maramureşului” din 1980. După ce s-a pensionat, el n-a renunţat la ideile sale şi, iată, editează acum numărul 2 al Calendarului Maramureşului.

Toate sunt bune până aici, numai că „Memoria Ethnologica” este îăn formă şi conţinut asemănătoare cu Calendarul Maramureşului. Nu pot apărea două publicaţii sub nume diferite şi cu tematică identică. Singura soluţie ar fi ca „Memoria Ethnologica” să se restructureze având în colegiu oameni de specialitate şi să ia o ţinută universitară, iar „Calendarul...” să-şi continue drumul în forma sa iniţială.

Din acest număr reţinem semnăturile valoroase ale lui Ioan Alexandru, Ion I.C. Brătianu, Petru Comarnescu, Andrei Grobei, Vasile Avram, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pituţ, Ioan Pop Reteganul. Pe lângă colinde, multe mituri, balade, oraţii şi strigături de nuntă, proverbe, ziceri, precepte, ghicitori, calendarul publică poezii şi proză ale scriitorilor din Nord.

Tematica acestui număr este axată în speţă pe Ţara Chioarului, anume satul românesc Şurdeşti, căruia i se face descrierea dezvoltării după documente începând cu anul 1411 până în 2006, martie. Tot o cronologie a vieţii şi activităţii pr. Dr. Vasile Lucaciu este realizată la pagina 40. Criticul de artă Petru Comarnescu scrie despre „Stâlpul de la Şurdeşti”, pe care l-a văzut în anul 1967 într-o vizită în Ţara Maramureşului. Reţinem „cântecul economului” (ţăranului) dintr-o însemnare a anului 1895: „Lucrul face pe oricine în lume domnu,/ Doamne, binecuvântează pre economu”.

 Ştefan JURCĂ

*^**

Un staroste al parodiei: Lucian Perţa

 Poetul Lucian perţa, costumat în uniformă cazonă, de general călare pe un „ducipal” de lemn, priveşte  — cu exigenţă, totuşi, condescendenţă — la şirurile de bocanci soldăreşti, aflaţi cam în dezordine, cu ciorapii atârnând, sfidători, peste turetci. Nu-i clar de ce am face apelul de seară un căprar în termen, dar acceptăm convenţia, sută-n sută livrescă. Fapt e că sintagma subliniată mai sus dă titlul unei impozante cărţi de parodii (Ed.Ginta, Cluj-Napoca, 2006) subintitulată „o panaramă a poeziei româneşti de la origini până în prezent”. „Generalul — poet de pe coperta întâi apare şi pe cea de-a patra, de astă dată înţolit în civil şi ţinând între dinţi arma fără „cocos” a scrisului. Lămurind aşadar dihotomica înfăţoşenie a perţanului  moroşenistic — cum ar zice bahluioteanul L.Piţu — vom observa, pe bune, că actul parodic în sine implică şi un risc asumat cu, măcar, o duzină de precauţii: simandicos — astuţioase unele, desigur, altele doar „ninse” de praful depus pe niscai tichii bufonistice ori clovneşti. Şi asta pentru că nu-i de colea să faci echilibristică „parodisiacă” pe firul roşu străbătut de curentul esenţelor lirice, fapt ce poate cauza arsuri de faţă — citind poezia în original, urmată de parodia în sine — L.Perţa nu ezită să facă „piruete ” ilariant — ludice chiar şi la unele încălţeli ori gerânere) în stare  a-i induce ameţeli ori frisoane. mai întâi, parodistul este „prizonierul” unei seducţii a selectivităţii textelor, rezonând — cum altfel decât subiectiv — la „discursul îndrăgostit” al acestora.

Doar că, pentru a-şi respecta „blazonul”, el deturnează — mai mult sau mai puţin subtil — sensurile/ mesajele (aprob) te (g) matice înspre o (de)tentă abrupt humoristică, chiar burlescă, în unele cazuri. Paradistul poartă o mască de histrion, căci el îşi permite şi „luxul” de a  se erija în chirurg  estetician, existând cazuri când „taie” în exces din nasuri infatuate sau urechi iepureşti. Însă, de cele mai multe ori, el nu calchiază ceremonios — cu un surâs complice în colţul gurii — ci „re-creează” textele avute în vedere. Dar o face respectând cu stricteţe doar registrul explicit, al formei; în fond, îşi permite — nonşalant şi arbitrar — libertatea (libertinismul?) de a turna în această formă (cofraj) propria substanţă, prin excelenţă parodică. Cam asta face Lucian Perţa — cu meşteşugit profesionalism şi talent în Apelul de seară. El reuşeşte — prin actualizarea celor 202 poeţi români din toate timpurile (de la Dosoftei, la...fiul autorului, C.Perţa) — „o formă de resuscitate postmodernă” (Maria Mincu) a textelor parodiate. Chiar dacă, uneori (vezi „Moartea căprioarei” şi „Sara pe deal”) atmosfera „re-creată” de parodist este contrasă între limite supralicitând plojonul programatic în cacuitate şi derizoriu. Performanţă parodistică a lui „Perţa este subliniat în „panaramarea” poeţilor din actualitatea post-şaizecistă, inclusiv. El introduce în textul parodic — cu dexteritate stilistică, titlurile volumelor unor poeţi, reuşind să surprindă  cititorul, cu un umor niciodată factice, ci subtil disimulat. Iată doar trei exemple, dintre multe altele, scoase din porthartul comandirului cu fireturi şi dungă roşie, Lucian Perţa, căuzaş al strategiilor semantico-pisicheristice, vel-staroste al par(h)odiei: „Pământul deocamdată ”  Ardeal ne mai rodeşte o viaţă de excepţii astfel mocanii au,/ şi-un măr crescut acolo miroase româneşte,/ şi frunzele pe ramuri ca steagurile stau”; „Domnişoara e studentă, ce fată,/ când o vezi lângă tine-n rochiţă,/ ca un poem discursiv simţi cu intenţia rămâi, ca şi poliţistul bătrân,/înciudat că nu o amendează, / ea trece pe stradă şi-n urmă-i rămân/ trecători şi şoferi ce oftează, „Bătrânul meu pat de campanie zăcând/ în redacţie printre saci de manuscrise;/ câte exerciţii de realitate, scârţâind,/ a suportat  cu arta răbdării şi câte vise/ printre aşternuturi penetrând.

 Alexandru SFÂRLEA